Despăgubiri Legea nr.221/2009. Sentința nr. 1377/2012. Tribunalul MARAMUREŞ
| Comentarii |
|
Sentința nr. 1377/2012 pronunțată de Tribunalul MARAMUREŞ la data de 20-09-2012 în dosarul nr. 1377/2012
4204
ROMÂNIA
T. MARAMUREȘ
SECȚIA I CIVILĂ
Dosar nr._
SENTINȚA CIVILĂ Nr. 1377
Ședința publică din 20 septembrie 2012
Instanța constituită din:
PREȘEDINTE: A. S. - T.
Grefier: C. C.
M. Public reprezentat de procuror B. I. de la P. de pe lângă T. Maramureș
Pe rol este soluționarea cauzei civile formulate de către reclamanta B. I., cu domiciliul în V. de Sus, .. T19, . județul Maramureș în contradictoriu cu pârâtul S. R. prin M. Finanțelor P. București, cu sediul în București, ., sector 5, având ca obiect despăgubiri – Legea nr. 221/2009.
Instanța constată că dezbaterile cauzei au avut loc în ședința publică din data de 13.09.2012, concluziile părților fiind consemnate în încheierea de ședință de la acea dată, când în urma deliberării, instanța a amânat pronunțarea pentru data de azi.
T.
Deliberând asupra cauzei civile de față, constată următoarele:
P. acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Maramureș la data de 12 iunie 2012 sub nr._ reclamanta B. I. l-a chemat în judecată pe pârâtul S. R. prin M. Finanțelor P., prin Direcția Generală a Finanțelor P. a Județului Maramureș, solicitând instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța să constate în temeiul prevederilor art. 4 alin. 2 din Legea nr. 221/2009 caracterul politic al măsurii deportării numitului Muszig Ș., decedat în data de 09.05.1945 în U.R.S.S., în fosta U.R.S.S. unde a fost prizonier de război, să oblige pe pârât la plata sumei de 25.000 euro reprezentând despăgubiri pentru perioada petrecută în lagăr, cu cheltuieli de judecată.
În motivarea acțiunii, reclamanta a învederat instanței că este fiica numitului Muszig Ș. care în perioada războiului a fost prizonier de război în fosta U.R.S.S., sens în care se impune constatarea caracterului politic al măsurii deportării, cu consecința obligării pârâtului la plata sumei de 25.000 euro reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit.
Reclamanta a susținut că are cunoștință de efectele recursului în interesul legii (Decizia nr. 12/2011) cu referire la deciziile Curții Constituționale nr. 1358 și 1360/2010, dar a considerat că prin aceste decizii au fost nesocotite dispozițiile art. 1 alin. 1 din Protocolul 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului potrivit cărora „orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale, nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauze de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului”.
S-a arătat că prevederile mai sus menționate se aplică atât bunurilor actuale, cât și valorilor patrimoniale, inclusiv creanțe în temeiul cărora reclamantul poate pretinde că are cel puțin o speranță legitimă de a obține exercițiul efectiv al unui drept.
Reclamanta a învederat că este evident că intenția legiuitorului a fost aceea de a despăgubi pentru prejudiciul moral suferit, atât pentru persoanele condamnate politic, cât și pe cele care au suferit măsuri administrative din aceleași motive, iar jurisprudența CEDO nu limitează reparația pentru prejudiciul material suportat prin condamnare și arestare nelegală doar la constatarea încălcării Convenției, ci recunoaște și dreptul la despăgubiri bănești echitabile ce nu pot îmbrăca aspectul unor despăgubiri derizorii.
În drept au fost invocate prevederile Legii nr. 221/2009 și ale art. 48 alin. 3 din Constituția României.
Acțiunea este scutită de obligația de achitare a taxei judiciare de timbru, conform dispozițiilor art. 5 alin. 3 din Legea nr. 221/2009.
Pârâtul S. R., reprezentat prin M. Finanțelor P. a depus întâmpinare, solicitând respingerea acțiunii, în esență pe considerentul că prevederile art. 5 alin. 1 lit. a din Legea nr. 221/2009 au fost declarate neconstituționale prin Decizia nr. 1358 din 21.10.2010 a Curții Constituționale, decizie general obligatorie, opozabilă erga omnes, astfel încât după publicarea acesteia nu mai există temei juridic pentru acordarea daunelor morale ca măăsuri reparatorii.
În probațiune au fost depuse la dosar în fotocopie înscrisuri.
Analizând cererea formulată, prin raportare la materialul probator administrat în cauză și la dispozițiile legale incidente, instanța reține următoarele:
Legea nr. 221/2 iunie 2009 definește prin dispozițiile art. 3 măsurile administrative cu caracter politic, incluzând în sfera acestei noțiuni orice măsură luată de organele fostei miliții sau securități, având ca obiect dislocarea și stabilirea de domiciliu obligatoriu, internarea în unități și colonii de muncă, stabilirea de loc de muncă obligatoriu, dacă au fost întemeiate pe unul sau mai multe din actele normative enumerate expres de lege. De asemenea, potrivit dispozițiilor art. 4 din același act normativ, persoanele care au făcut obiectul unor măsuri administrative, altele decât cele prevăzute la art. 3, pot solicita instanței de judecată să constate caracterul politic al acestora.
Pe cale de consecință, este admisibilă constatarea caracterului politic și al altor măsuri administrative decât cele expres enumerate de lege, cu condiția ca persoanele vizate prin respectivele măsuri să fi comis fapte prin care s-a urmărit unul din scopurile prevăzute de art. 2 alin. 1 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 214/1999, respectiv: „exprimarea protestului împotriva dictaturii, cultului personalității, terorii comuniste, precum și abuzului de putere din partea celor care au deținut puterea politică; susținerea sau aplicarea principiilor democrației și a pluralismului politic; propaganda pentru răsturnarea ordinii sociale până la 14 decembrie 1989 sau manifestarea împotrivirii față de aceasta; acțiunea de împotrivire cu arma și răsturnarea prin forță a regimului comunist, respectarea drepturilor și libertăților fundamentale ale omului, recunoașterea și respectarea drepturilor civile, politice, economice, sociale și culturale, înlăturarea măsurilor discriminatorii pe motive de naționalitate sau de origine etnică, de limbă ori de religie, de apartenență sau opinie politică, de avere ori de origine socială”.
T. reține că Legea nr. 221/2009 are un caracter reparator și compensator doar pentru persoanele care s-au împotrivit sau au fost considerate potrivnice regimului totalitar instaurat la data de 6 martie 1945, concluzie ce își are fundamentul în chiar titlul legii.
Tatăl reclamantei, Muszig Ș., a decedat în data de 9 mai 1945 la Krivoirog în fosta U.R.S.S., după cum relevă fotocopia certificatului de deces depusă la fila 6 dosar, iar din declarația autentificată sub nr. 184 de secretarul Primăriei Comunei Beltiug, județul Satu-M., rezultă că acesta a lucrat la construcție din data de 3 ianuarie 1945 până când a decedat în lagărul din localitatea Crivoirog. Așadar măsura deportării, invocată de reclamantă, s-a luat anterior perioadei vizate de dispozițiile Legii nr. 221/2009, debutând cel târziu în data de 3 ianuarie 1945. Având în vedere și dispozițiile OUG nr. 214/1999 care instituie un sistem de drepturi pentru cei care în perioada 6 martie 1945-14 decembrie 1989 au fost condamnați pentru infracțiuni săvârșite din motive politice, se concluzionează că situația constând în prizonierat (invocată de reclamantă) sau deportarea în U.R.S.S., pentru participarea la munca de reconstrucție, nu creează vocație la drepturile prevăzute de Legea nr. 221/2009 deoarece voința legiuitorului a fost aceea de a reglementa exclusiv consecințele măsurilor represive dispuse de S. R. și autoritățile sale după 6 martie 1945, iar nu de a repara și consecințele cauzate de abuzurile armatei sovietice.
Este irelevant faptul că măsura dispusă înainte de 6 martie 1945 s-a prelungit după această dată, atâta timp cât legea se referă cu necesitate la luarea măsurii exclusiv posterior acestui moment.
Condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, prevăzute de Legea nr. 221/2009 trebuie să fie ale Statului R., iar nu consecința politicii duse de alte state. Din perspectivă istorică, se reține că în 22 iunie 1941 unități ale armatei germane și române au început campania din est împotriva Uniunii Sovietice. În anii 1941 și 1942 unitățile române, sub comandament general german, au luat parte la bătăliile din Crimeea, Caucaz, C. Donului și Stalingrad. În februarie 1943 armatele române au fost trimise în țară pentru refacere. În 1944 acestea au participat la lupte purtate inclusiv pe teritoriul României, până la 23 august 1944 când mareșalul A. a fost destituit.
La 12 septembrie 1944 România a semnat Armistițiul cu Națiunile Unite, participarea la războiul antihitlerist încheindu-se la 12 mai 1945. Convenția de armistițiu a reprezentat un moment al legalizării dominației sovietice în Europa de Est. Perioada octombrie 1944 - martie 1945 a fost o perioadă de relativă autonomie guvernamentală sub protectorat sovietic în Transilvania de Nord. La 6 martie 1945 Stalin a impus numirea Guvernului P. G. cu dominantă comunistă, iar în data de 30 decembrie 1947 s-a produs abolirea monarhiei. România a fost lipsită de o independență reală, chiar în problematica politicii interne. După Convenția de Armistițiu, în ultimele luni ale anului 1944, reprezentanții sovieticilor din Comisia Aliată de Control au impus Guvernului R. să întocmească liste cu cetățenii de etnie germană care urma să fie deportați în URSS, pentru a ajuta la efortul de reconstrucție a URSS, iar apoi, în temeiul privilegiilor conferite prin art. 8 și 18 din Convenția de Armistițiu, organele sovietice au ordonat deportări. Deși Convenția de Armistițiu din septembrie 1944 nu prevedea deportări ale populației civile, conferințele de la Postdam, Yalta și Paris au confirmat sub forma prestațiilor în muncă, deportarea etnicilor germani la munca de reconstrucție în URSS. Luările de poziție ale autorităților reprezentative române contra acestei politici nu au avut efectele scontate.
Deportările în URSS în urma Convenției de Armistițiu din 1944, ca despăgubiri de război, nu se încadrează între situațiile prevăzute în art. 3, respectiv în art. 4 alin. 2 din Legea nr. 221/2009, nefiind determinate de împotrivirea față de regimul comunist instaurat la 6 martie 1945.
Pe de altă parte, din interpretarea dispozițiilor art. 5 alin. 1 lit. a, b și c din Legea nr. 221/2009 rezultă că în ipoteza de aplicare a dispozițiilor literei a, legiuitorul a înțeles să limiteze cazurile în care se pot acorda despăgubiri pentru prejudiciul moral doar la acele situații în care acest prejudiciu a fost suferit „prin condamnare”, fiind adoptată o delimitare clară între persoanele condamnate politic și persoanele care au fost victimele unor măsuri administrative cu caracter politic. Așadar, de dreptul prevăzut la lit. a) putea beneficia doar cel care a suferit o condamnare cu caracter politic; de dreptul prevăzut la lit. b) poate beneficia atât cel care a suferit o condamnare cu caracter politic, cât și cel care a fost victima unei măsuri administrative cu caracter politic; iar de dreptul prevăzut la lit. c) poate beneficia doar cel care a suferit o condamnare cu caracter politic.
P. urmare, acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare presupune existența unei hotărâri judecătorești de condamnare, ceea ce nu este cazul în speță.
De asemenea, T. mai reține că prin Deciziile nr. 1358/2010 și nr. 1360/2010, publicate în Monitorul Oficial al României nr. 761 din data de 15 noiembrie 2010, Curtea Constituțională a constatat că prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, cu modificările și completările ulterioare, sunt neconstituționale întrucât dispozițiile legale criticate aduc atingere valorii supreme de dreptate, care este una dintre valorile esențiale ale statului de drept, astfel cum este proclamată în prevederile art. 1 alin. (3) din Constituție. Curtea a remarcat un paralelism de reglementare, în sensul că despăgubirile prevăzute de dispozițiile de lege criticate au același scop cu indemnizația prevăzută de art. 4 din Decretul-lege nr. 118/1990, astfel că despăgubirile morale prevăzute de textul legal supus examinării nu pot fi considerate drepte, echitabile și rezonabile.
În conformitate cu dispozițiile art. 147 din Constituția României, dispozițiile din legile și ordonanțele în vigoare, precum și cele din regulamente, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale, dacă în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției. Pe durata acestui termen, dispozițiile constatate ca fiind neconstituționale sunt suspendate de drept.
Prevederile art. 31 alin. 1 și alin. 3 din Legea nr. 47/1992, republicată, stabilesc caracterul definitiv și obligatoriu al deciziei prin care se constată neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unor dispoziții dintr-o lege sau ordonanță în vigoare este definitivă și obligatorie, respectivele dispoziții încetându-și efectele la 45 de zile de la publicare. Având în vedere declararea ca neconstituționale a dispozițiilor art. 5 alin. 1 litera a din Legea nr. 221/2009, în conformitate cu dispozițiile art. 147 din Constituție și art. 31 alin. 1 și 3 din Legea nr. 47/1992 republicată, se constată că în prezent nu mai există nici un temei juridic reglementat de Legea nr. 221/2009 care să permită acordarea de daune morale.
În mod constant jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului a relevat că nu există o obligație a statelor de a acorda despăgubiri pentru abuzurile săvârșite de regimurile politice anterioare, dar dacă aleg să acorde despăgubiri, această reparație trebuie să fie efectivă. Așadar statele au drept de opțiune în problematica despăgubirilor pentru înlăturarea sau compensarea efectelor respectivelor măsuri.
P. decizia nr. 1358/2010 Curtea Constituțională a arătat că nu poate exista decât o obligație "morală" a statului de a acorda despăgubiri persoanelor persecutate în perioada comunistă. De altfel, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat, prin Hotărârea din 12 mai 2009 în Cauza Ernewein și alții împotriva Germaniei și prin Hotărârea din 2 februarie 2010 în Cauza K. și Iouri Kiladze contra Georgiei, că dispozițiile Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale nu impun statelor membre nicio obligație specifică de a repara nedreptățile sau daunele cauzate de predecesorii lor. Primul articol din Protocolul nr. 1 la Convenție nu garantează dreptul de a dobândi un bun (Hotărârea din 23 noiembrie 1983 în Cauza V. der Mussele contra Belgiei, Hotărârea din 9 octombrie 2003 în Cauza Slivenko contra Letoniei, Hotărârea din 18 februarie 2009 în Cauza Andrejeva contra Letoniei).
De asemenea, Curtea Constituțională a arătat că prevederile art.5 alin. 1 lit.a din Legea nr. 221/2009 nu au generat o speranță legitimă la acordarea despăgubirilor morale, deoarece atenuarea vechilor violări nu trebuie să creeze noi nedreptăți (cauza Pincova și Pinc contra Cehiei), iar speranța legitimă în dobândirea proprietății nu subzistă dacă există o dispută asupra corectei aplicări a legii interne și atunci când cererile reclamanților sunt respinse în mod irevocabil de instanțe naționale. S-a mai reținut că prin Decizia asupra admisibilității din 2 decembrie 2008 în Cauza Slavov și alții contra Bulgariei, instanța de contencios al drepturilor omului a acordat o "importanță deosebită faptului că dispoziția de lege referitoare la obținerea compensațiilor a fost anulată nu ca urmare a unui mecanism ad-hoc, extraordinar, ci ca rezultat al unei operațiuni normale, pe calea exercitării controlului de constituționalitate al acesteia", ceea ce a condus la concluzia Curții în sensul că reclamanții nu au putut dobândi o "speranță legitimă" în obținerea compensațiilor respective.
Raportat la toate aceste considerente, apreciind că nu se poate reține că reclamanta ar fi avut o speranță legitimă de a obține despăgubiri morale în temeiul Legii nr. 221/2009, instanța va respinge acțiunea formulată.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
HOTĂRĂȘTE:
Respinge acțiunea formulată de reclamanta B. I., domiciliată în V. de Sus, .. T19, . județul Maramureș, în contradictoriu cu pârâtul S. R. prin M. Finanțelor P., cu sediul în București, ., sector 5, prin Direcția Generală a Finanțelor P. a Județului Maramureș, cu sediul în Baia–M., ., județul Maramureș.
Cu drept de recurs în termen de 15 zile de la comunicare.
Pronunțată în ședință publică azi, 20 septembrie 2012.
Președinte Grefier,
S.-T. A. C. C.
Red./dact. S.T.A. /6 ex. 19.10.2012
..2012
| ← Accesiune. Decizia nr. 99/2012. Tribunalul MARAMUREŞ | Succesiune. Decizia nr. 623/2012. Tribunalul MARAMUREŞ → |
|---|
