Despăgubiri Legea nr.221/2009. Sentința nr. 145/2012. Tribunalul MEHEDINŢI
| Comentarii |
|
Sentința nr. 145/2012 pronunțată de Tribunalul MEHEDINŢI la data de 31-05-2012 în dosarul nr. 145/2012
Dosar nr._
ROMÂNIA
TRIBUNALUL M.
SECȚIA I CIVILĂ
SENTINȚĂ CIVILĂ Nr. 145/2012
Ședința publică de la 31 Mai 2012
Completul compus din:
PREȘEDINTE C. M.
Grefier M. B.
Pe rol pronunțarea asupra, acțiunii civile, după casare, privind pe reclamanții S. I. A., I. I. D. N. și pe pârâtul S. R. reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice, respectiv D.G.F.P. M., având ca obiect despăgubiri Legea nr.221/2009.
La apelul nominal făcut în ședința publică lipsă părțile.
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, care învederează instanței că dezbaterile au avut loc în ședința publică din 18.05.2012 și au fost consemnate în încheierea de ședință de la acea dată care face parte integrantă din prezenta sentință, după care s-a reținut cauza pentru soluționare.
INSTANȚA
Asupra cauzei civile de față ;
P. cererea adresată Tribunalului M. la data de 14.09.2010, reclamanții S. I. A., I. I. D. N. au chemat în judecată pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice pentru ca prin hotărâre judecătorească să fie obligat pârâtul la plata, cu titlu de despăgubiri morale, a sumei de 35.000 Euro pentru strămutarea lor și a autorilor, părinți și bunici paterni, în B., precum și la plata de despăgubiri materiale în sumă de 25.000 euro reprezentând echivalentul bunurilor confiscate, cu cheltuieli de judecată.
În motivare, au susținut că, împreună cu autori lor au fost luați cu forța, la data de 18.06.1951, din imobilul situat în loc. S., de către autorități și duși în . fost îmbarcați într-un vagon de marfă cu destinația Câmpia Bărăganului, nepermițându-li-se să-și ia din imobil decât câteva obiecte de îmbrăcăminte.
Au arătat și că,această deportare a avut grave repercusiuni și asupra lor și autorilor, fiind nevoiți să îndure grave suferințe precum mizeria și lipsa de confort, fiind nevoiți să locuiască în bordeie săpate sub pământ, să suporte frigul, foamea, la revenirea în domiciliu trăind cu teamă și sub amenințarea activiștilor de partid.
Au precizat că, la momentul deportării, în localitatea de domiciliu a rămas un grajd de animale cu 2 încăperi, cu schelet din lemn și chirpici; o magazie de cereale cu 2 încăperi, edificată din lemn, cu învelitoare din țiglă profilată; un șopru pentru mașini și unelte; o căzănărie din paiantă și chirpici cu învelitoare din țiglă solz; o trăsură; o șaretă; o locomobilă;o batoză de treerat; un gater; un plug cu grapă, târșitoare și rariță; un cazan din cupru pentru țuică cu capacitate de 200 l; împrejmuire (gard) din pari pe paiantă, bunuri pe care nu le-au mai găsit la revenire și pentru care înțeleg să solicite despăgubirile materiale.
Au depus la dosar adresa nr. 2630/ 09.07.2010 emisă de M., adresa nr._/01.03.1990 emisă de MI, extras de pe tabelul nominal cu dislocații din . filiație, hotărârile nr. 974/18.12.1990, nr. 975/18.12.1990, nr. 3850/29.01.1991.
Pârâtul a formulat întâmpinare, solicitând respingerea acțiunii, în motivare susținând că nu se face dovada prejudiciului moral și material reclamat, nefiind depus vreun proces verbal de confiscare încheiat cu ocazia deportării.
În dovedirea acțiunii au fost solicitate drept probe audierea martorilor C. V. și D. N. și efectuarea unei expertize prin care să fie evaluate bunurile pentru care solită despăgubiri, probe ce au fost încuviințate parțial, fiind administrată doar proba testimonială, proba expertizei tehnice fiind găsită neconcludentă de către instanță.
P. sentința nr.310 din 25 noiembrie 2011 pronunțată de Tribunalul M. în dosarul nr._, s-a respins, ca neîntemeiată, acțiunea privind pe reclamanții S. I. A., I. I. D. N. și pe pârâtul S. R. reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice.
S-a reținut că reclamanții au solicitat obligarea Statului R. la acordarea de daune morale și materiale pentru prejudiciul adus lor și autorilor lor ( părinți și bunici paterni) în temeiul dispozițiilor. art. 5 alin. 1 lit. a) și b din Legea 221/2009, potrivit cu care, persoanele ce au suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, sau care au făcut obiectul unor măsuri administrative precum și, după decesul acestei persoane, soțul sau descendenții acesteia până la gradul al II-lea inclusiv, pot solicita instanței de judecată, în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a prezentei legi, obligarea statului la acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare, respectiv acordarea de despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărâre de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, dacă bunurile respective nu i-au fost restituite sau nu a obținut despăgubiri prin echivalent în condițiile legii 10/2001 sau ale legii 247/2005
S-a constată că, prin Decizia 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale, publicată în Monitorul Oficial din 15 noiembrie 2010, dispozițiile legale pe care reclamanții și-au întemeiat cererea de acordare a daunelor morale, au fost declarate neconstituționale, astfel că instanța trebuie să aibă în vedere art. 31 alin. 1 din Legea 47/1992 și dispozițiile art. 147 din Constituție potrivit cărora, decizia prin care o normă de drept a fost declarată neconstituțională își încetează efectele după 45 zile de la publicarea deciziei în Monitorul Oficial.
În condițiile stabilite de art. 31 alin. 1 și 3 din Legea 47/1992 și art. 147 alin. 4 din Constituție, decizia care a declarat neconstituțională o dispoziție legală este definitivă și obligatorie, efectele sale se răsfrâng și în alte cauze, nu numai în cauza în care a fost invocată excepția. Decizia este general obligatorie, opozabilă erga omnes, inclusiv pentru instanțele judecătorești și are putere numai pentru viitor, ceea ce înseamnă că, după publicare, ea are efect asupra cauzelor aflate în curs de soluționare sau care se vor soluționa în viitor.
Caracterul obligatoriuopozabil tuturoral deciziilor Curții Constituționale, prin care se constată neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe, implică existența răspunderii juridice în cazul nerespectării acestor decizii, răspundere similară cu aceea a nerespectării unei legi adoptate de către Parlament sau a unei ordonanțe emise de Guvern, care decurge din caracterul imperativ al dispozițiilor art.1 alin.(3) din Constituție, potrivit cu care România este stat de drept. În lipsa unei astfel de răspunderi s-ar ajunge la înlăturarea de către una din puterile statului a acestui principiu fundamental, ceea ce este inadmisibil. De asemenea, nerespectarea unei decizii a Curții Constituționale poate consta, în lumina art.11 și 20 din Constituție, în răspunderea juridică, în măsura în care sunt îndeplinite condițiile prevăzute de Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, prin pronunțarea unei hotărâri a Curții Europene a Drepturilor Omului împotriva statului.
Concluzia care se impune este aceea că dispoziția din lege declarată neconstituțională nu se mai poate aplica, instanța investită cu soluționarea unei acțiuni căreia i se aplica norma declarată neconstituțională continuând soluționarea cauzei și având obligația să nu aplice în acea cauză dispozițiile legale a căror neconstituționalitate a fost constatată prin decizia Curții Constituționale. În măsura în care este necesar, instanța judecătorească va aplica direct dispozițiile Constituției de care depinde soluționarea procesului, în absența unei reglementări legale care să fi înlocuit sau completat dispozițiile prevăzute prin decizia pronunțată de Curtea Constituțională, promovând astfel actualitatea principiilor statului de drept, asigurarea supremației Constituției, precum și importanța controlului constituționalității legilor de către Curtea Constituțională, ca factori pentru întărirea statului de drept.
În același context s-a reținut că, prin decizia în interesul legii nr.12/19.09.2011 pronunțată de ÎCCJ, s-a statuat că, declararea neconstituționalității dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 a avut drept consecință atât încetarea efectelor juridice ale acestora ,cât și imposibilitatea de a le invoca drept temei juridic în cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional in Monitorul Oficial, prin urmare, nu poate fi primită apărarea reclamantei în sensul că, efectele deciziei Curții Constituționale nu se răsfrâng asupra propriei acțiuni pentru faptul că, la momentul introducerii sale, norma instituită de art.5 alin 1 lit. a era aplicabilă.
P. urmare, constatând că, dispozițiile invocate de reclamanți în promovarea primului capăt al acțiunii nu mai sunt aplicabile, fiind contrare Constituției, acesta a fost respins ca neîntemeiat.
În ce privește petitul de acțiune ce vizează acordarea de despăgubiri materiale s-a reținut că, dispozițiile din Legea 221/2009 ce reglementează acordarea despăgubirilor materiale în caz de suportare a unei măsuri administrative cu caracter politic, a vizat exclusiv echivalentul valorii bunurilor confiscate ca urmare a aplicării unei astfel de măsuri, iar nu și acoperirea altor prejudicii de ordin material suferite de cei care au făcut obiectul unei astfel de măsuri,cum este cea în speță, respectiv prin care se reclamă neregăsirea, în domiciliu, a bunurilor lăsate la momentul deportării fără a se dovedi confiscarea acestora, prin urmare, reclamanții nu sunt îndreptățiți a primi despăgubiri pentru bunurile înserate în acțiune.
Împotriva acestei sentințe a formulat recurs reclamanții S. I.A. și I. I.N. criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, susținând următoarele:
În raport de dispozițiile deciziei nr.12/2011, pronunțată de Î.C.C.J. în recursul în interesul legii, dispozițiile art. 5 alin. 1 lit. a teza I din Legea nr.221/2009 nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării în M.O. a deciziilor Curții Constituționale.
P. decizia nr.3/2011, pronunțată tot în interesul legii, instanța supremă a statuat că "deciziile Curții Constituționale sunt obligatorii, ceea ce înseamnă că trebuie aplicate întocmai, nu numai în ceea ce privește dispozitivul deciziei, dar și considerentele care îl explicitează". Acest paragraf este reluat și în motivarea deciziei nr. 12/2011.
În acest context există pe de o parte dispozițiile art. 330 alin. 4 C.pr. civilă, privind obligativitatea deciziei nr. 12/2011, dar și dispozițiile art. 147 alin. 4 din Constituție și decizia nr. 3/2011 a Î.C.C.J.
Problema de drept care se ridică este de a aplica aceste dispoziții cuprinse în Constituție, lege și deciziile invocate) care sunt contradictorii.
Astfel în motivarea deciziei nr. 1354/20. 10. 2010 a Curții Constituționale prin care a fost constatat neconstituțional art. I pct. 1 și art. II O.U.G. 62/2010 se creează premisele unei discriminări între persoane, care, deși, se găsesc în situații obiectiv identice, beneficiază de un tratament juridic diferit, ceea ce contravine prevederilor art.16 alin.1 din Legea fundamentală.
Este adevărat că nu se mai pot aplica dispozițiile legale declarate neconstituționale, dar, față de faptul că pentru recurenții reclamanți, la data introducerii cererii de chemare în judecată, s-a născut un drept la acțiune pentru a solicita despăgubiri, acordarea acestora numai celor care au obținut o hotărâre definitivă reprezintă un tratament discriminatoriu.
În cuprinsul aceleiași decizii (1354/20. 10. 2010) se arată că "legea aflată în vigoare la data formulării cererii de chemare în judecată este aplicabilă pe tot parcursul procesului".
La data introducerii acțiunii era în vigoare Lg. 221/2009 cu modificările aduse prin O.U.G. 62/2010.
În prezent în România există persoane care au primit despăgubiri morale doar pt. că procesul lor a fost soluționat anterior publicării deciziilor Curții Constituționale.
Dacă recurenții ar fi promovat acțiunea după publicarea celor două decizii soluția era corectă, cum acțiunea era pe rolul instanței la momentul declarării neconstituționalității textului legal invocat, soluția reprezintă un caz tipic de discriminare și de încălcare a principiului egalității cetățenilor în fața legii, principiu prevăzut în art. 16 alin. 1 din Constituție și în art. 6 din Convenție și în Protocolul nr. 12 la Convenție.
Curtea Constituțională este tot un organ al statului care veghează la respectarea legii fundamentale.
Consideră că recurenții sunt îndreptățiți la despăgubiri morale în cuantumul prevăzut de legea în vigoare la data formulării acțiunii, deciziile Curții Constituționale producând efecte numai pentru viitor.
Arată că nelegală este și soluția de respingere a petitului privind acordarea de despăgubiri constând în echivalentul valorii bunurilor confiscate cu ocazia strămutării.
În motivarea soluției instanța pretinde că recurenții nu au făcut dovada confiscării bunurilor solicitate prin echivalent.
Culpa statului comunist, care nu a întocmit un inventar al bunurilor confiscate se răsfrânge asupra recurenților.
Legea nu impune dovedirea bunurilor confiscate numai cu înscrisuri.
Dovada preluării bunurilor solicitate s-a făcut cu martori, care au declarat și că la întoarcerea din B. nu s-au mai găsit aceste bunuri, astfel că nu au mai putut fi restituite.
Mai arată că la momentul confiscării casei și a celorlalte imobile (pătul,magazie, bucătărie, grajd și terenuri) acestea au fost confiscate în starea în care erau fără a se permite proprietarilor să ridice bunurile existente în aceste încăperi.
Recurenții mai arată că nu știu în ce modalitate puteau persoanele strămutate să-și ia bunurile mobile, având în vedere faptul că au fost ridicate în timpul nopții și duse sub pază la Tîmna unde au fost îmbarcate într-un vagon de marfă.
Persoanele strămutate au fost constrânse (obligate) să plece, nu și-au abandonat bunurile, iar în situațiile rare, în care s-au întocmit procese verbale privind bunurile confiscate, nu s-au înregistrat toate bunurile, iar procesele verbale nu erau semnate de proprietarii bunurilor.
Imobilele confiscate nu au fost sigilate, ci au fost utilizate de organele de partid, magazia și grajdul au fost demolate, țigla rezultată fiind folosită pentru edificarea acoperișului la căminul cultural și la C.A.P.
Aceste aspecte sunt de notorietate în localitatea Scăpau.
Instanța de fond nu a avut în vedere și spiritul legii, pronunțând o hotărâre care reprezintă o altă nedreptate și o altă modalitate de a-i umili pe recurenții reclamanți.
Ultimul motiv de recurs a vizat nepronunțarea asupra cheltuielilor de judecată, recurenții fiind îndreptățiți la acordarea acestora deoarece nu este culpa lor că statul (prin organele sale) a dat o lege care ulterior a fost declarată neconstituțională.
Solicită admiterea recursului și casarea cu trimitere spre rejudecare pentru suplimentarea probatoriului administrat, efectuarea unei expertize și verificarea temeiniciei petitului privind despăgubirile materiale.
La data de 8 februarie 2012 recurenții reclamanți S. A. și I. D. N. au depus o cerere cu caracter de „notă de ședință” prin care au învederat instanței că înțeleg să depună, în dovedirea motivelor de recurs, înscrisuri prin care fac dovada existenței în proprietatea autorilor a bunurilor solicitate prin acțiune dar și a faptului că au fost confiscate cu ocazia dislocării.
S-au depus la dosar adresa nr.474/23.01.2012 emisă de Primăria comunei D. și extras din registrul agricol al comunei D..
P. decizia nr. 2845/ 02 Martie 2012 Curtea de Apel C. a admis recursul, a casat sentința în parte, a trimis cauza spre rejudecare la aceeași instanță cu privire la capătul de cerere privind despăgubirile materiale și a menținut restul dispozițiilor sentinței.
În cauză, instanța va soluționa doar petitul privind acordarea despăgubirilor materiale conform deciziei de casare.
După rejudecare, instanța a dispus efectuarea unei expertize având ca obiective evaluarea bunurilor din cererea de chemare în judecată în judecată, raportată și la fișa de recensământ existentă la fila 12 dosar.
La termenul din 08 mai 2012 s-a depus la dosar raportul de expertiză întocmit de expert P. P..
Pârâtul S. R. prin M. Finanțelor a formulat obiecțiuni privind neaplicarea de către expert a coeficientului de uzură la bunurile care au fost evaluate, obiecțiuni respinse de instanță față de conținutul lucrării din care rezultă că la toate bunurile a fost aplicat coeficientul de uzură.
Analizând actele procesuale și probele administrate în cauză în raport de dispozițiile Legii 221/2009, se apreciază că acțiunea este întemeiată în parte pentru motivele ce succed.
Potrivit art.5 pct.1 lit. b Legea 221/2009, se acordă despăgubiri reprezentând echivalentul valoric al bunurilor confiscate, dacă bunurile respective nu au fost restituite sau nu a obținut despăgubiri prin echivalent în condițiile Legii 10 /2001 republicată sau ale Legii 247/2005.
Din probele administrate în cauză rezultă că reclamanții sunt persoane îndreptățite să beneficieze de disp. art.5 pct.1 lit.b din Legea 221/2009 privind acordarea de despăgubiri materiale reprezentând echivalentul valoric al bunurilor preluate ca efect al deportării și nerestituite.
Chiar dacă în speță nu s-a făcut dovada confiscării, împrejurările în care a fost dispusă măsura abuzivă a deportării al cărui caracter este de notorietate în sensul că persoanele au fost obligate să-și abandoneze bunurile, echivalează din punct de vedere faptic cu o confiscare, acesta fiind sensul voit de legiuitor.
Pe de altă parte, inexistența unui inventar cu privire la bunurile aflate în gospodăriile persoanelor dislocate constituie tot un abuz săvârșit de autoritățile comuniste de natură să aducă atingere drepturilor persoanelor dislocate.
În aceste condiții, sarcina probei la care sunt obligate persoanele beneficiare ale actului normativ aplicabil în speță este îngreunată, iar instanța obligată să coroboreze probe adiacente care să conducă la stabilirea bunurilor de care au fost deposedați reclamanții.
În acest sens pentru a stabili existența bunurilor la momentul deportării în vederea restituirii bunurilor care nu au mai fost găsite după un interval de 5 ani, instanța va avea în vedere fișa de recensământ a inventarului agricol, proba testimonială și declarațiile pe propria răspundere date de reclamanți.
Coroborând aceste probe administrate în cauză, se constată că, la momentul deportării, autorilor reclamanților le-au fost preluate și nerestituite următoarele bunuri: grajd cu două încăperi, magazie cereale, șopron, căzănărie cu șopron, trăsură, șaretă, locomotivă, batoză, două secerători, plug, grapă, cazan, cu o valoare totală de_ lei.
Deși reclamanții prin cererea formulată au solicitat un gater și împrejmuirea, pentru aceste bunuri nu există nici o probă, situație în care se apreciază că nu au existat.
Pe de altă parte, deși în raportul de expertiză sunt evaluate și alte bunuri, având în vedere că acestea nu au fost solicitate prin cererea de chemare în judecată, nu pot fi avute în vedere (oi, porci, păsări, cai, bovine).
Așa fiind, instanța va admite în parte acțiunea după casare, și va obliga pârâtul la plata sumei de_ lei cu titlu de despăgubiri.
În baza art.274 c.pr.civ., va obliga pârâtul la plata sumei de 1700 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
HOTĂRĂȘTE
Admite în parte acțiunea civilă, după casare, privind pe reclamanții S. I. A., domiciliată în Dr. Tr. S. ..13, județul M., I. I. D. N., domiciliat în Drobeta Turnu Severin, ., ., județul M. și pe pârâtul S. R. reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice, respectiv D.G.F.P. M., cu sediul în Drobeta Turnu Severin, ., județul M..
Obligă pârâtul S. R. reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice, respectiv D.G.F.P. M. la plata sumei de_ lei cu titlul de despăgubiri materiale către reclamanți.
Obligă pârâtul la plata sumei de 1700 lei cu titlu de cheltuieli de judecată către reclamanți.
Cu recurs.
Pronunțată în ședința publică de la 31 Mai 2012.
Președinte, C. M. | ||
Grefier, M. B. |
Red.MCM
Dact.CNB
Cod operator 2626
| ← Pretenţii. Decizia nr. 692/2012. Tribunalul MEHEDINŢI | Contestaţie la executare. Decizia nr. 721/2012. Tribunalul... → |
|---|
