Contract de vânzare-cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995. Condiţii de validitate. Prevederi legale incidente
| Comentarii |
|
- Legea nr. 112/1995
Este de principiu că validitatea unui act juridic se cercetează prin raportare la dispoziţiile legale în vigoare la data încheierii lui, astfel că în considerarea acestui principiu, validitatea contractului de vânzare-cumpărare în litigiu trebuie analizată cu observarea prevederilor Legii nr. 112/1995 şi ale Normelor metodologice de aplicare a acestei legi adoptate prin Hotărârea Guvernului nr. 20/1996, el fiind încheiat la 14 noiembrie 1996.
(Decizia nr. 2274/R din 30 octombrie 20091
Prin sentinţa civilă nr. 2209 din 22.03.2000 a Judecătoriei Cluj-Napoca, a fos: respinsă acţiunea civilă înaintată de reclamantele A.C. şi K.G. împotriva pârâţilor Consiliul Local al municipiului Cluj-Napoca, O.S I. şi O.O., prin care s-a solicitat: să se constate nulitatea absolută a actelor de preluare de către Statul Român a imobilului compus din casă, curte şi teren situat în municipiul Cluj-Napoca, str. D., înscris în CF nr. 4284 Cluj nr. top. 10077/3; să se constate nulitatea absolută a operaţiunilor efectuate în cartea funciară ca urmare a preluării imobilului; să se dispună rectificarea cărţii funciare în sensul radierii înscrierii dreptului de proprietate al Statului Român şi a tuturor operaţiunilor efectuate în temeiul contractului de vânzare-cumpărare nr. 31001/14.11.1996 încheiat între SC Construct Ardealul SA Cluj-Napoca şi pârâţii O.: să se constate că reclamantele sunt moştenitoarele legale ale foştilor proprietari şi să se dispună intabularea lor.
împotriva sentinţei reclamantele au declarat apel, respins ca nefondat prin decizia civilă nr. 1565/A din 27 septembrie 2000 a Tribunalului Cluj.
împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamantele A.C. şi K.G., solicitând modificarea ei în sensul admiterii apelului şi a acţiunii.
Cu privire la acest recurs, Curtea are în vedere următoarele:
Potrivit dispoziţiilor art. 8 din Constituţia Republicii Populare Române, adoptată în anul 1948 şi aflată în vigoare la data adoptării Decretului nr. 92/1950, „proprietatea particulară şi dreptul de moştenire sunt recunoscute prin lege”, adăugându-se totodată că „proprietatea particulară, agonisită prin muncă şi economisiri se bucură de o protecţie specială”.
în raport de aceste dispoziţii constituţionale, prevederile Decretului nr. 92/1950 privind naţionalizarea unor imobile trebuiesc socotite, în măsura în care au condus la preluarea de către stat şi a unor imobile obiect al proprietăţii (particulare) dobândite prin muncă, ca neconforme, cu tezele Constituţiei din anul 1948 privitor la protecţia proprietăţii private.
Fiind, în acelaşi tim.p., de principiu că prezumţia legalei şi moralei dobândiri a proprietăţii private trebuia avută în vedere până la eventuala ei răsturnare, rămâne că atunci când, în concret, această prezumţie nu fusese răsturnată, aplicarea Decretului nr. 92/1950 apărea ca neconstituţională, preluările de imobile în temeiul său fiind, deci, fără titlu valabil.
O asemenea interpretare apare în prezent ca posibilă prin întemeiere pe dispoziţiile cuprinse în art. 6 din Legea nr. 213/1998, potrivit cărora (alin. 1) fac parte din domeniul public sau privat al statului sau al unităţilor administrativ-teritoriale bunurile dobândite de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, dacă au intrat în proprietatea statului în temeiul unui titlu valabil, cu respectarea Constituţiei, a tratatelor internaţionale la care România era parte şi a legilor în vigoare la data preluării de către stat.
Aşa fiind, ar rămâne ca în prezent, prin raportare la toate aceste prevederi legale, este de considerat că naţionalizarea imobilului în litigiu de la B.K. şi soţia acestuia s-a
făcut cu încălcarea prevederilor Constituţiei din anul 1948 privitoare la protecţia proprietăţii particulare (private).
Pe de altă parte însă, în prezentul proces este necesar a se ţine seama de faptul că restituirea în natură a imobilului către reclamante - atât în condiţiile legilor speciale de reparaţie (precum Legea nr. 112/1995 şi Legea nr. 10/2001), cât şi, în măsura în care ar fi posibil, în condiţiile dreptului comun - depinde în mod decisiv de soarta contractului de vânzare-cumpărare nr. 31001 din 14.11.1996 încheiat între SC Construct Ardealul SA Cluj-Napoca şi pârâţii cumpărători O.S I. şi 0.0.
Or, acest contract s-a încheiat pe temeiul prevederilor art. 9 din Legea nr. 112/1995, totodată în condiţiile în care se aflau în vigoare Normele Metodologice de aplicare a Legii nr. 112/1995 adoptate prin H.G. nr. 20/1996.
Rezultă, de aici, că analiza validităţii juridice a contractului de vânzare-cumpărare litigios se impune a fi făcută prin raportare la aceste prevederi legale, fiind de principiu că validitatea unui act juridic se cercetează prin observarea dispoziţiilor instituite prin actele normative aplicabile la momentul încheierii lui, respectiv, în cauza de faţă, la data de 14 noiembrie 1996.
Curtea are a remarca, sub acest aspect, că prevederile art. 1 alin. 2 din H.G. nr. 20/1996 stabileau, în forma lor în vigoare la 14 noiembrie 1996, că imobilele cu destinaţia de locuinţe trecute ca atare în proprietatea statului, cu titlu, sunt acele imobile care erau folosite ca locuinţe şi care au fost trecute în proprietatea statului „în baza legilor şi decretelor în vigoare la data respectivă, cum ar fi Decretul nr. 92/1950 (■.)”
Rezultă că la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare litigios naţionalizarea imobilelor în temeiul Decretului nr. 92/1950 era considerată de legiuitor ca fiind una făcută cu titlu, simpla existenţă a unui act normativ care să fi întemeiat preluarea fiind socotită suficientă concluziei că preluarea s-a făcut cu titlu.
Doar în cursul anului 1997, ulterior încheierii contractului de vânzare-cumpărare litigios, prin H.G. nr. 11/1997 s-a stabilit că preluarea cu titlu implică, în cazul celor făcute în baza Decretului nr. 92/1950, şi respectarea prevederilor art. I pct. 1-5 şi ale art. II din decret, însă la data de 14 noiembrie 1996 acestea nu fuseseră încă, aşa cum s-a arătat mai sus, adoptate.
Cum pârâţii O. aveau calitatea de chiriaşi, concluzia de tras este aceea că în raport de dispoziţiile legale în vigoare la data încheierii contractului, totodată ţinând seama şi de faptul că Statul Român era înscris în cartea funciară ca proprietar, pârâţii erau îndreptăţiţi la cumpărare conform prevederilor art. 9 din Legea nr. 112/1995.
Buna-credinţă a pârâţilor O. trebuie, aşadar, reţinută, ei încrezându-se atât în forţa obligatorie a prevederilor legale atunci în vigoare, cât şi în calitatea de proprietar înscris în cartea funciară a statului.
Este fără însemnătate că reclamantele solicitaseră, anterior datei de 14.11.1996, restituirea imobilului în condiţiile Legii nr. 112/1995, iar cererea lor nu se afla încă soluţionată, căci prin art. 2 alin. 1 din această lege se afla stabilit că se restituie în natură, prin redobândirea dreptului de proprietate, doar apartamentele în care foştii proprietari sau moştenitorii lor locuiesc în calitatea de chiriaşi sau sunt libere.
Or, imobilul în litigiu nu se afla în nici una dintre aceste situaţii, astfel că nu putea fi restituit în natură către reclamante, în baza Legii nr. 112/1995, fiind însă posibilă vânzarea lui către chiriaşii O..
Toate cele de mai sus obligă Curtea la a considera că admiterea prezentei acţiuni civile nu putea fi dispusă, reclamantele putând însă obţine măsuri reparatorii în echivalent în condiţiile Legii nr. 10/2001, ca lege cu caracter special în temeiul căre-s au formulat notificare.
Se va respinge, deci, recursul ca nefondat, în baza prevederilor art. 312 alin. 1 C pr. civ. (Judecător Valentin Mitea)
| ← Plasament. încetarea măsurii. Condiţii. Interesul superior al... | Contract de vânzare-cumpărare. Preţ neserios → |
|---|
