Exercitarea drepturilor de uz şi servitute asupra proprietăţilor afectate de capacităţi energetice, cu titlu gratuit, pe toată durata existenţei acestora, ceea ce, deşi aparent are ca efect lipsirea celor interesaţi de o parte dintre veniturile imobiliare
| Comentarii |
|
- Protocolul nr. 1 la Convenţie: art. 1
- Constituţia României: art. 44 alin. (1) teza a Il-a, art. 136 alin. (5)
- Legea nr. 10/2001
- Legea energiei electrice: art. 16 alin. (4), art. 37 alin. (4)
Susţinerea intimaţilor-reclamanţi că, deşi terenul de 114 mp este grevat de aceste conducte care deservesc blocurilor din imediata vecinătate nu împiedică la restituirea în natură a terenului în litigiu este eronată, întrucât dreptul de proprietate, aşa cum este el definit chiar şi în art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie, nu trebuie absolutizat, jurisprudenţa CEDO, în ultima perioadă, fiind nuanţată.
Astfel, intimaţii-reclamanţi pleacă de la o premisă greşită, constând în absolutizarea exerciţiului prerogativelor dreptului lor de proprietate, făcând abstracţie de prevederile art. 44 alin. (1) teza a II-a din Constituţie, potrivit cărora „Conţinutul şi limitele acestor drepturi sunt stabilite prin lege", ca şi acelea ale art. 136 alin. (5) care consacră caracterul inviolabil al proprietăţii private „în condiţiile legii organice".
Potrivit acestor dispoziţii, legiuitorul ordinar este aşadar competent să stabilească cadrul juridic pentru exercitarea atributelor dreptului de proprietate, în accepţiunea principală conferită de Constituţie, în aşa fel încât să nu vină în coliziune cu interesele generale sau interesele particulare legitime ale altor subiecte de drept, instituind astfel nişte limitări rezonabile în valorificarea acestuia, ca drept subiectiv garantat. Sub acest aspect, Curtea Constituţională prin Deciziile nr. 72 din 26 februarie 2004, nr. 167 din 1 aprilie 2004 şi nr. 98 din 13 februarie 2007, sesizată fiind cu excepţiile de neconstituţio-nalitate ale dispoziţiilor art. 16 alin. (4) şi art. 37 alin. (4) din Legea energiei electrice, a statuat că legiuitorul nu a făcut decât să dea expresie acestor imperative prevăzute mai sus în limitele şi potrivit competenţei sale constituţionale.
Exercitarea drepturilor de uz şi servitute asupra proprietăţilor afectate de capacităţi energetice, cu titlu gratuit pe toată durata existenţei acestora, deşi aparent are ca efect lipsirea celor interesaţi de o parte dintre veniturile imobiliare, nu se traduce într-o expropriere formală şi nici într-o expropriere de fapt, ci duce la un control al folosirii bunurilor, ceea ce nu contravine art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia europeană a drepturilor omului.
în acest sens, CEDO a statuat în cauzele M şi alţii c. Austriei, L c. Suediei, apre-ciindu-se că nu se poate asimila situaţia cu o expropriere în fapt, deoarece dreptul de proprietate nu a dispărut.
Mai mult, prin asemănarea dispoziţiilor legale arătate mai sus cu dispoziţiile legii speciale, respectiv nr. 10/2001, în situaţia în care nu este posibilă restituirea în natură a bunurilor, jurisprudenţa CEDO a statuat în repetate rânduri că statele interne au o marjă mare de apreciere raportat la art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenţiei în funcţie de nevoia reală a comunităţii în adoptarea măsurii de privare de proprietate (cauza J. şi alţii c. Regatului Unit al Marii Britanii şi Irlandei).
Este evident că atunci când privarea de proprietate a fost făcută într-un anumit context şi dacă răspunde unei utilităţi publice, precum şi în vederea realizăm scopului ei legitim, măsura privativă de proprietate păstrează un echilibru just între exigenţele interesului general al comunităţii şi apărarea drepturilor fundamentale ale individului.
(Decizia civilă nr. 148/A din 18 noiembrie 2010)
La data de 13 februarie 2006, reclamantele P.S.C. şi V.Z. au formulat contestaţie npotriva dispoziţiei nr. 3899/2005 emisă de Primarul Municipiului P, prin care au fost soluţionate notificările nr. 42814 din 16 noiembrie 2001 şi nr. 27504 din 3 august 2001 ;ormulate în baza Legii nr. 10/2001 pentru imobilul teren şi construcţie situat în Piteşti, str. C.B., , în contradictoriu cu Municipiul P., prin Primar şi Primarul Municipiului P. solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se anuleze în parte această dispoziţie îjb aspectul restituirii în natură a unei părţi din terenul ce a fost notificat.
în motivarea contestaţiei, reclamantele au susţinut că. prin notificările menţionate, 3J solicitat restituirea în natură a terenului situat în P, str. C.B., precum şi despăgubiri echivalente pentru construcţia ce era situată pe acest imobil. Imobilele au fost preluate în baza Decretului nr. 92/1950 de la autorul D.A. Proprietatea autorului a fost compusă din teren în suprafaţă de 1.120 mp pe care erau ridicate construcţii evidenţiate în planul cadastral din 1930-1932 la nr. 20, situate pe o suprafaţă de 397 mp. Această proprietate înscrisă în rolul fiscal la nr. 1720 sub numele D.A. a fost preluată în mod abuziv de către stat prin naţionalizare în baza Decretului nr. 92/1950, la data de 20 aprilie 1950.
Autoarea D.A. a dobândit imobilele prin actul de vânzare cumpărare autentificat şi transcris la grefa Tribunalului Argeş, Secţia a lll-a, sub nr. 952 din 17 martie 1941 şi prin actul de vânzare cumpărare autentificat şi transcris la grefa Tribunalului A., Secţia a lll-a, sub nr. 763 din 4 martie 1941.
Reclamantele au considerat că în mod nelegal s-a respins cererea de restituire în natură a terenului având în vedere că o parte din acesta nu este afectat construcţiilor nefiind incidente dispoziţiile art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 republicată şi au solicitat acordarea unui teren echivalent sau a altor bunuri şi servicii în urma verificări1 listei bunurilor inventariate în domeniul privat al localităţii.
în final, au precizat că dovedesc calitatea de persoane îndreptăţite, fiind moştenitori legali de pe urma celor doi autori D.A. şi D.A.
Intimaţii Municipiul P. şi Primarul Municipiului P. au formulat întâmpinare prin care au solicitat respingerea contestaţiei ca neîntemeiată.
Au precizat că terenul a intrat în proprietatea statului prin Decretul nr. 92/1950 î poziţia nr. 91, fiind preluat de la autorul D.A. şi având suprafaţa de 1.109 mp, cu 206 mp construcţii ce au fost demolate în anul 1982.
în dezvoltarea apărării au precizat că în prezent terenul este ocupat de blocul C şi zona funcţională a acestuia, iar potrivit procesului verbal nr. 52927 din 6 decembrif 2005, în municipiul P. nu au fost identificate suprafeţe de teren ce ar putea fi constituit« în rezerve la dispoziţia comisiei şi nu au fost identificate alte resurse de teren pentri rezervă.
La termenul din data de 17 mai 2006 s-a pus în discuţia părţilor conexarea pric nilor din dosarul de faţă şl din dosarul civil nr. 920/2006, iar potrivit art. 164 C. pr. civ. fost admisă excepţia dilatorie.
în această ultimă pricină D.A. a formulat contestaţie împotriva dispoziţii nr. 3899/2005, solicitând anularea acesteia şi obligarea pârâtei la restituirea în natură terenului liber cu avansarea despăgubirilor pentru suprafeţele ce nu pot fi restituite.
Prin sentinţa civilă nr. 209/20 octombrie 2008, Tribunalul A., Secţia civilă, admis în parte plângerile formulate de reclamante, a anulat în parte dispoziţi nr. 3899/2005 emisă de Primarul Municipiului P., în sensul că pentru suprafaţa de 36 mp identificată de expert se va comunica deţinătorului, potrivit art. 27 din Lege nr. 10/2001, iar pentru terenul în suprafaţă de 114 mp identificat de expertul tehnic D. în perimetrul haşurat cu verde, să se dispună restituirea în natură.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut următoarele:
Prin notificările nr. 968/42814 din 16 noiembrie 2001 şi nr. 652/27504 din august 2001, petenţii P.A., V.Z. şi D.A. au solicitat restituirea în natură şi acordarea c drepturi băneşti pentru imobilul situat în str. C.B., judeţul A., proprietatea mam acestora D.A.
în notificări s-a precizat că dovada dreptului de proprietate o fac petenţii cu aci de vânzare cumpărare autentificat sub nr. 341 din 4 martie 1941 şi actul de vânza cumpărare autentificat sub nr. 430 din 17 martie 1941 din care rezultă că numita D.A.
cumpărat imobilul din str. C.B., constând din pământ, curte şi grădină cu imobilul construcţie aflat pe el.
Potrivit adresei nr. 2816 din 4 iulie 1996 eliberată de R.A.R.P., rezultă că imobilul din str. C.B. a fost trecut în proprietatea statului conform Decretului nr. 92/1950, poziţia nr. 91, pe numele D.A., iar suprafaţa terenului evidenţiată în registrul cadastral din anii 1930-1932 a fost de 1.109 mp. în aceeaşi adresă s-a precizat că suprafaţa construcţiilor ce rezultă din schiţele de configuraţie grafică a planurilor cadastrale era în acea perioadă de 206,5 mp.
Luând în considerare faptul că imobilul demolat în anul 1982 se afla pe un teren care în prezent este ocupat de blocul C1 şi de zona funcţională a acestuia, Primarul Municipiului P, prin dispoziţia nr. 3899/2005, a respins cererea de restituire în natură pentru terenul în suprafaţă de 1.109 mp, precum şi cererea de despăgubiri băneşti, propunând în schimb acordarea de măsuri reparatorii în echivalent în condiţiile prevederilor speciale pentru terenul în suprafaţă de 1.109 mp şi pentru construcţiile în suprafaţă de 206,5 mp.
în cauză, proba dreptului real s-a făcut prin acte translative de proprietate, astfel încât în raport de art. 23 din Legea nr. 10/2001 reclamantele au respectat prevederile speciale şi au depus ca anexă la notificare înscrisurile doveditoare.
Prin expertiza tehnică judiciară întocmită în cauză s-au identificat în cadrul suprafeţei totale deţinută de autorii reclamantelor parcele distincte în cadrul cărora s-a evidenţiat în schiţa de configuraţie în plan un teren în suprafaţă de 114 mp ce este liber având în vedere că la o distanţă de 0,6 metri de conducta de gaz nu se poate construi.
Expertul a evidenţiat şi suprafaţă de 364 mp teren aflat în folosinţa Universităţii de Stat P.
Astfel, considerentele respingerii dispoziţiei ce face obiectul litigiului sunt confirmate parţial prin probele administrate.
în primul rând, s-a verificat dacă emitentul actului a avut competenţa de a se pronunţa prin dispoziţia atacată şi dacă entitatea notificată este sau nu unitate deţinătoare a bunului.
Astfel, în raport de considerentele acţiunii formulată de reclamante şi de concluziile raportului de expertiză, s-a constatat că pentru suprafaţa de 364 mp identificată în raportul de expertiză, intimata va comunica deţinătorului notificarea potrivit art. 27 din Legea nr. 10/2001.
Cum odată cu declanşarea fazei judiciare, notificarea nu se poate considera definitiv soluţionată, iar persoanele îndreptăţite au propus proba cu expertiză, a rezultat că în cauză s-a făcut dovada că o parte din teren poate fi restituit în natură.
Regula generală instituită de normele reparatorii în cuprinsul art. 1 alin. (1) şi art. 7 din Legea nr. 10/2001 republicată, este aceea a restituirii în natură a imobilelor preluate abuziv şi numai subsecvent, dacă această măsură nu este posibilă, repararea se va realiza prin echivalent.
Prin art. 11 din acelaşi act normativ s-au instituit reguli speciale pentru restituirea imobilelor expropriate în perioada de referinţă a Legii, 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.
Conform art. 11 alin. (3), „în cazul în care construcţiile expropriate au fost integral demolate şi lucrările pentru care s-a dispus exproprierea ocupă terenul parţial, persoana îndreptăţită poate obţine restituirea în natură a părţii de teren rămasă liberă’’.
în speţă, prin teren liber se înţelege acel imobil neocupat de construcţii edificate ulterior preluării bunului în proprietatea statului, astfel că a fost anulată dispoziţia în parte, pentru terenul în suprafaţa de 114 mp identificat de expertul tehnic D.V. în perimetrul haşurat cu verde dispunându-se restituirea în natură.
împotriva sentinţei instanţei de fond, în termen legal au declarat apel Municipiul P. şi Primarul Municipiului P., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie pentru următoarele motive, în esenţă:
- prima instanţă s-a pronunţat în mod nelegal dispunând restituirea în natură a suprafeţei de 114 mp, ca fiind liberă de construcţii, bazându-se pe concluziile greşite ale raportului de expertiză, deşi apelanţii au formulat obiecţiuni la acest raport;
- instanţa de fond trebuia să aibă în vedere faptul că expertul a identificat faptul că terenul de 114 mp este afectat de utilităţi publice în sensul că este străbătut de conducte subterane, aparţine domeniului public, situaţie faţă de care măsurile reparatorii se stabilesc prin echivalent;
- au fost încălcate dispoziţiile imperative prevăzute în H.G. nr. 250/2007 pentru aprobarea normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001.
S-a formulat întâmpinare de către intimatele-reclamante, prin care au solicitat respingerea apelului ca nefondat şi menţinerea sentinţei instanţei de fond pe considerentul că suprafaţa de 114 mp este liberă şi neafectată de construcţii sau de utilităţi publice fiind legală restituirea în natură a terenului şi chiar dacă există o conductă care traversează terenul acest drept de servitute, care grevează terenul în litigiu, nu împiedică restituirea în natură, raportat şi la jurisprudenţa CEDO.
De asemenea, chiar dacă terenul ar face parte din domeniul public, nici această situaţie nu împiedică restituirea lui.
în şedinţa publică din 20 februarie 2009 părţile prezente au solicitat suspendarea judecării apelului până la soluţionarea cererii de completare a sentinţei civile apelate, dosarul a fost repus pe rol şi a fost introdus în cauză D.A., pentru care a fost admisă cererea de completare a dispozitivului sentinţei civile nr. 209 din 20 octombrie 2008 pronunţată de Tribunalul A.
Examinând actele şi lucrările dosarului şi sentinţa apelată prin prisma motivelor de apel invocate de apelanţii-pârâţi, Curtea constată că apelul este fondat pentru următoarele considerente.
întrucât toate criticile vizează greşita aplicare a legii de către instanţa de fond cu privire la restituirea în natură a terenului în suprafaţă de 114 mp, ele vor fi examinate împreună.
Prima instanţă a pronunţat o soluţie nelegală atunci când a dispus restituirea în natură către intimaţii-reclamanţi a suprafeţei de 114 mp, identificat de către expertul tehnic D.V., conform raportului de expertiză aflat la dosarul instanţei de fond.
Instanţa a reţinut în motivare dispoziţiile art. 11 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, potrivit cu care, în cazul în care construcţiile expropriate au fost integral demolate şi lucrările pentru care s-a dispus exproprierea ocupă terenul parţial, persoana îndreptăţită poate obţine restituirea în natură a terenului rămas liber şi cum terenul de
114 mp nu este afectat de construcţii a procedat la restituirea lui.
Din concluziile raportului de expertiză efectuat la instanţa de fond şi necontestat de către intimaţii-reclamanţi a rezultat că terenul de 114 mp este traversat de conductele de canalizare menajeră, precum şi de conductele de gaze.
Această situaţie, respectiv traversarea terenului în litigiu de conducte, este evidenţiată nu numai la dosarul instanţei de fond, însă şi în concluziile rapoartelor de expertiză.
Faţă de prevederile dispoziţiilor art. 10(1), precum şi art. 11 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, nu sunt rămase libere suprafeţele de teren afectate de servituţi ilegale sau amenajări de utilitate publică ale localităţilor urbane şi rurale.
Potrivit dispoziţiilor art. 10.3 din H.G. nr. 250/2007 pentru aprobarea Normelor Metodologice de Aplicare Unitară a Legii nr. 10/2001, sintagma „amenajări de utilitate publică ale localităţilor urbane şi rurale” are în vedere acele suprafeţe de teren afectate unei utilităţi publice, respectiv suprafeţele de teren supuse unor amenajări destinate a deservi nevoilor comunităţii, precum şi anumite căi de comunicaţii, dotări tehnico-edilitare subterane, amenajări de spaţii verzi din jurul blocurilor de locuit, parcuri, grădini publice, pieţe pietonale şi altele, însă în primul rând textul de lege se referă la terenul afectat de conducte de gaze, reţele electrice, cabluri telefon, conducte de apă menajeră etc.
Susţinerea intimaţilor-reclamanţi că deşi terenul de 114 mp este grevat de aceste conducte care deservesc blocurilor din imediata vecinătate nu împiedică la restituirea în natură a terenului în litigiu este eronată, întrucât dreptul de proprietate, aşa cum este el definit chiar şi în art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie, nu trebuie absolutizat, jurisprudenţa CEDO, în ultima perioadă, fiind nuanţată.
Astfel, intimaţii-reclamanţi pleacă de la o premisă greşită, constând în absolutizarea exerciţiului prerogativelor dreptului lor de proprietate, făcând abstracţie de prevederile aii. 44 alin. (1) teza a ll-a din Constituţie, potrivit cărora „Conţinutul şi limitele acestor drepturi sunt stabilite prin lege”, ca şi acelea ale art. 136 alin. (5) care consacră caracterul inviolabil al proprietăţii private „în condiţiile legii organice”.
Potrivit acestor dispoziţii, legiuitorul ordinar este aşadar competent să stabilească cadrul juridic pentru exercitarea atributelor dreptului de proprietate, în accepţiunea principală conferită de Constituţie, în aşa fel încât să nu vină în coliziune cu interesele generale sau interesele particulare legitime ale altor subiecte de drept, instituind astfel nişte limitări rezonabile în valorificarea acestuia, ca drept subiectiv garantat. Sub acest aspect, Curtea Constituţională prin Deciziile nr. 72 din 26 februarie 2004, nr. 167 din 1 aprilie 2004 şi nr, 98 din 13 februarie 2007, sesizată fiind cu excepţiile de neconstituţio-nalitate ale dispoziţiilor art. 16 alin. (4) şl art. 37 alin. (4) din Legea energiei electrice, a statuat că legiuitorul nu a făcut decât să dea expresie acestor imperative prevăzute mai sus în limitele şi potrivit competenţei sale constituţionale.
Exercitarea drepturilor de uz şi servitute asupra proprietăţilor afectate de capacităţi energetice, cu titlu gratuit pe toată durata existenţei acestora, deşi aparent are ca efect lipsirea celor interesaţi de o parte dintre veniturile imobiliare, nu se traduce într-o expropriere formală şl nici într-o expropriere de fapt, ci duce la un control al folosirii bunurilor, ceea ce nu contravine art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie.
în acest sens CEDO a statuat în cauzele M. şi alţii c. Austriei, L. c. Suediei, apreciindu-se că nu se poate asimila situaţia cu o expropriere în fapt, deoarece dreptul de proprietate nu a dispărut.
Mai mult, prin asemănarea dispoziţiilor legale arătate mai sus cu dispoziţiile legii speciale, respectiv nr. 10/2001, în situaţia în care nu este posibilă restituirea în natură a bunurilor, jurisprudenţa CEDO a statuat în repetate rânduri că statele interne au o marjă mare de apreciere raportat la art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenţiei în funcţie de nevoia reală a comunităţii în adoptarea măsurii de privare de proprietate (cauza J. şi alţii c. Regatului Unit al Marii Britanii şi Irlandei).
Este evident că atunci când privarea de proprietate a fost făcută într-un anumit context şi dacă răspunde unei utilităţi publice, precum şi în vederea realizării scopului ei legitim, măsura privativă de proprietate păstrează un echilibru just între exigenţele interesului general al comunităţii şi apărarea drepturilor fundamentale ale individului.
După cum se poate observa, în speţa dedusă judecăţii măsura are loc în condiţiile prevăzute de legea internă, respectiv Legea nr. 10/2001, este accesibilă, publică şi previzibilă şi cuprinde o procedură clară de aplicare. Or, în această materie, legea română respectă întrutotul exigenţele impuse de prevederile Convenţiei.
Faţă de cele arătate mai sus, Curtea, reţinând deci că instanţa de fond a pronunţat o soluţie nelegală prin restituirea în natură a terenului de 114 mp pentru care intimaţii-reclamanţi beneficiază de măsuri reparatorii prin echivalent, urmează ca, în baza dispoziţiilor art. 296 C. pr. civ., să admită apelul declarat de apelanţii-pârâţi şi va schimba în parte sentinţa în sensul că va respinge cererea de restituire în natură a suprafeţei de 114 mp.
A fost menţinută în rest sentinţa apelată.
| ← învestire cu formulă executorie. Hotărâre irevocabilă, înţeles | Succesiune vacantă. Plata cheltuielilor de întreţinere... → |
|---|
