Servitute de trecere. Lipsa cererii de acordare a despăgubirilor corespunzătoare aservirii fondului. Rolul activ al instanţei şi limitele acestuia
| Comentarii |
|
- Cod procedură civilă: art. 129 alin. 2
Prevederile art. 129 alin. 2 C. pr. civ., conform cărora judecătorul va pune în vedere părţilor drepturile şi obligaţiile ce le revin în calitatea lor în proces, obligă instanţa de judecată la a le arăta părţilor, la nivel general, drepturile şi obligaţiile esenţiale ce decurg din calitatea lor de reclamanţi sau de pârâţi, totodată raportat la cadnd procesual (părţi, obiect, cauză) deja existent.
Aceste dispoziţii ale legii nu pot conduce, însă, la concluzia că judecătorul cauzei poate consilia partea cu privire la posibilele sale opţiuni procesuale (precum, spre exemplu, cu privire la utilitatea formulării unei cereri reconvenţionale prin care să solicite o anumită pretenţie), căci într-o asemenea situaţie egalitatea părţilor s-ar frânge, judecătorul ajungând să preia rolul unui avocat.
(Decizia nr. 1893/R din 9 octombrie 2009)
Prin sentinţa civilă nr. 2695 din 22 octombrie 2008 a Judecătoriei Vişeu de Sus, s-a admis în parte acţiunea civilă înaintată de reclamanta R.M.S. împotriva pârâţilor R.S. şi R.Ş., dispunându-se obligarea pârâţilor la a-i permite reclamantei trecerea cu pasul şi maşina peste terenul proprietatea lor teren delimitat conform variantei I a raportului de expertiză întocmit de expert şi Anexei nr. 1, respectiv pe traseul punctelor A-B (pe terenul pârâtei R.S.) şi, în continuare, B-C-D-E (pe traseul pârâtului R.Ş.) nr. top. 4964/6/2, raportul de expertiză şi anexa nr. 1 a raportului de expertiză, ce fac parte integrantă din dispozitivul sentinţei civile.
Totodată, a fost respins ca prematur capătul de cerere privind intabularea servituţii de trecere.
A fost respinsă acţiunea civilă faţă de pârâţii F.T.I. şi D.M.
A fost obligat pârâtul R.Ş. la a-i plăti reclamantei suma de 2.000 lei cheltuieli de judecată.
împotriva sentinţei a declarat apel pârâtul R.Ş., respins ca nefondat prin decizia civilă nr. 57/A în 05.03.2009 a Tribunalului Maramureş, cu obligarea apelantului la a-i plăti intimatei R.M.S. suma de 500 lei cheltuieli de judecată în apel.
Motivând decizia, Tribunalul a confirmat în totul starea de fapt şi drept reţinută de prima instanţă, apreciind că sentinţa este întru-totul legală.
împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâtul R.Ş., solicitând casarea ei, precum şi a hotărârii primei instanţe şi trimiterea cauzei spre rejudecare la Judecătoria Vişeu de Sus.
în subsidiar, s-a solicitat modificarea deciziei date în apel, precum şi a sentinţei, în sensul stabilirii primei variante de teren al servituţii de trecere ca fiind cea mai scurtă şi mai puţin împovărătoare pentru fondul aservit, urmând totodată ca pârâtului recurent să i se acorde şi despăgubiri.
Cu privire la acest recurs, Curtea are în vedere următoarele:
Este de principiu că, atunci când calea de atac a recursului este consecutivă celei a apelului, recursul nu poate fi exercitat „omisso medio”, adică fără ca, în prealabil, motivele care îl susţin să fi fost invocate în cadrul căii de atac a apelului.
Aspectele neinvocate de parte în susţinerea propriei cereri de apel nu pot fi, aşadar, reiterate direct în recurs, căci neatacarea lor cu apel le face să intre în puterea lucrului judecat, devenind irevocabile în spiritul prevederilor art. 377 alin. 2 pct. 1 C. pr. civ.
Fac excepţie motivele de ordine publică, acestea, pe fondul intenţiei legiuitorului de a asigura o protecţie sporită intereselor ocrotite prin normele imperative, fiind susceptibile de invocare chiar pentru întâia oară în recurs.
în cauza de faţă pârâtul recurent a exercitat, precedent prezentului recurs, calea de atac a apelului împotriva sentinţei civile nr. 2695 din 22 noiembrie 2008 a Judecătoriei Vişeu de Sus, prin cererea sa de apel solicitând „obligarea intimatei reclamante la plata despăgubirilor cuvenite ca lipsă de folosinţă a terenului pe care s-a instituit dreptul de servitute, cât şi obligarea tuturor intimaţilor pârâţi în solidar cu subsemnatul la plata cheltuielilor de judecată stabilite prin sentinţa atacată”.
Acelaşi obiect al cererii de apel a fost reiterat la finalul acestei cereri, neso-licitându-se însă schimbarea sentinţei şi cu privire la stabilirea traseului servituţii de trecere instituită în beneficiul fondului reclamantei.
Aceste limite al judecăţii în apel au fost determinate de pârâtul apelant în aplicarea principiului disponibilităţii, instanţa de apel fiind ţinută a le respecta, sub sancţiunea nulităţii deciziei pronunţate.
Astfel fiind, pe fondul respingerii apelului declarat, pârâtul R.Ş. putea deduce judecăţii în recurs doar acele elemente ale cauzei, abordate în cuprinsul cererii de apel, fără a mai putea pune în discuţie şi aspectele privitoare la legalitatea şi temeinicia traseului servituţii de trecere stabilit de prima instanţă, căci acestea nu au valoarea unora de ordine publică, stabilite prin norme imperative şi, pe cale de consecinţă, susceptibile de invocare cu ignorarea apelului, direct în recurs.
Rezultă, aşadar, că criticile ce compun în principal cererea de recurs sunt inadmisibile, ele punând în discuţie aspecte ale cauzei care, aşa cum s-a arătat mai sus, nu au fost mai întâi deduse spre judecată instanţei de apel.
în ce priveşte fraza finală din cererea de recurs, conform căreia recurentul înţelege a reitera şi motivele de apel, convertindu-le şi în motive de recurs, Curtea are a observa, sub acest aspect, că, într-adevăr, prin prevederile art. 616 C. civ. se stabileşte că proprietarul al cărui loc este înfundat poate reclama o trecere pe locul vecinului său pentru exploatarea fondului, cu îndatorirea de a-l despăgubi proporţional cu pagubele ce s-ar putea ocaziona. Consacrarea legală a dreptului la despăgubire cuvenit, sub condiţia existenţei unui prejudicieri a acestuia, proprietarului fondului aservit este, deci, neechivocă, rămânând a se stabili în concret întinderea pagubei aduse de aservirea fondului.
Aceasta nu înseamnă însă că instanţa de judecată învestită cu soluţionarea unei acţiuni privitoare ia stabilirea servituţii de trecere ar putea acorda din oficiu asemenea despăgubiri, căci în lipsa unei dispoziţii legale exprese care să o oblige rămân aplicabile regulile care, în mod obişnuit, guvernează procesul civil.
Or, principiul disponibilităţii, fundamentai într-un proces civil, obligă instanţa să se pronunţe numai asupra cererilor cu care a fost, în condiţiile legii, expres învestită, aşa cum dispun prevederile art. 129 alin. 6 C. pr. civ., afară de cazul în care legea, derogatoriu ar dispune altfel.
Cum pârâtul recurent nu a solicitat, printr-o cerere reconvenţională, acordarea de despăgubiri de pe temeiul art. 616 C. pr. civ., prima instanţă nu i le putea acorda din oficiu, astfel că pârâtului îi rămâne să le solicite pe cale separată, într-un proces pe care îl va putea iniţia.
Nu i se poate reproşa primei instanţe nici că i-ar fi lipsit rolul activ prin faptul că nu i-a pus în vedere pârâtului R.Ş., la prima zi de înfăţişare, că poate solicita despăgubiri, căci o asemenea obligaţie de consiliere excede limitelor de rol activ impuse de lege instanţei. Este de avut în vedere, sub acest aspect, că prevederile art. 129 alin. 2 C. pr. civ., conform cărora judecătorul va pune în vedere părţilor drepturile şi obligaţiile ce le revin în calitatea lor în proces, obligă instanţa de judecată la a le arăta, la nivel generai, drepturile şi obligaţiile esenţiale ce decurg din calitatea ior de reclamanţi sau pârâţi, totodată raportat la cadru! procesual (părţi, obiect, cauză) deja existent.
Aceste dispoziţii ale legii nu pot conduce. însă, la concluzia că judecătorul cauzei poate consilia partea cu privire la posibilele sale opţiuni procesuale, precum, spre exempiu. cu privire la utilitatea formulării unei cereri reconvenţionale prin care să solicite o anumită pretenţie, căci într-o asemenea situaţie egalitatea părţilor s-ar frânge, judecătorul ajungând să preia rolul unui avocat.
în ce priveşte critica vizând obligarea pârâtului R.Ş. la plata cheltuielilor de judecată, trebuie observat că înaintea primei instanţe acest pârât a declarat, în şedinţa de judecată din 19 iulie 2007 că „nu este de acord cu admiterea acţiunii”, în vreme ce pârâta R.S a declarat că este de acord cu admiterea acţiunii şi cu cedarea unei părţi din propriul teren în scopul instituirii servituţii.
Or, prin sentinţa pronunţată prima instanţă a stabilit traseul servituţii pe o parte din terenul pârâtei R.S., precum şi pe o parte din terenul recurentului, ceea ce, în raport de poziţia exprimată de pârâţi faţă de acţiunea reclamantei, trimite la concluzia că, într-adevăr, R.Ş. trebuie socotit parte căzută în pretenţii, conform art. 274 C. pr. civ., înaintea primei instanţe.
Faţă de împrejurarea că prezentul recurs a fost respins, pârâtul recurent îi datorează reclamantei intimate şi cheltuieli de judecată în recurs, reprezentând onorariu avocaţial şi cost al transportului la instanţă.
Cuantumul acestor cheltuieli urmează însă a fi redus în baza prevederilor art. 274 alin. 3 C, pr. civ., Curtea apreciind că în raport cu munca îndeplinită în recurs de avocatul reclamantei, respectiv formularea întâmpinării şi punerea de concluzii la singura şedinţă de judecată în recurs, suma de 3000 lei reprezentând onorariu avocaţial apare ca excesivă, fiind justificată acordarea, cu acest titlu, a sumei de 900 lei.
Se va adăuga ia această sumă şi aceea de 100 lei ce corespunde transportului la instanţă, în total cheltuielile de judecată acordate reclamantei în recurs fiind de 1000 lei. (Judecător Valentin Mitea)
| ← Taxă de timbru. Dreptul la apărare, componentă a dreptului la... | Răspundere civilă delictuală izvorâtă dintr-un contract de... → |
|---|
