Contestaţie act administrativ fiscal. Sentința nr. 3564/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI

Comentarii

0

Sentința nr. 3564/2013 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 15-11-2013 în dosarul nr. 4260/3/2013

ROMÂNIA

CURTEA DE APEL BUCUREȘTI

SECȚIA A VIII-A CONTECIOS ADMINISTRATIV ȘI FISCAL

DOSAR NR._

SENTINȚA CIVILĂ NR. 3564

Ședința publică din data de 15.11.2013

Curtea constituită din:

PREȘEDINTE: V. E. C.

GREFIER: S. I.

Pe rol se află soluționarea cererii în contencios administrativ formulată de reclamanta ., în contradictoriu cu pârâtele AGENȚIA NAȚIONALĂ DE ADMINISTRARE FISCALĂ și DIRECȚIA G. REGIONALĂ A FINANȚELOR PUBLICE BUCUREȘTI, având ca obiect anulare act administrativ fiscal.

Dezbaterile au avut loc în ședința publică de la 25.10.2013, fiind consemnate în încheierea de ședință de la acea dată ce face parte integrantă din prezenta sentință civilă când Curtea, pentru a da posibilitatea părților să depună concluzii scrise și pentru a delibera, a amânat pronunțarea la data de 1.11.2013, la data de 8.11.2013 și la data de 15.11.2013, când a hotărât următoarele:

CURTEA

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București –SCAF la data de 01.02.2013 reclamanta S.C P. București SRL a chemat în judecată pe pârâta Direcția G. a Finanțelor Publice a Municipiului București solicitând:

- anularea parțială a Deciziei de impunere nr. F-B 369/06.11.2012 ;

- anularea parțială a raportului de Inspecție fiscală nr. F-B 172/06.11.2012 privind soluționarea decontului de TVA cu sumă negativă și opțiune de rambursare aferent perioadei 01.01._09;

- să se constate dreptul reclamantei la restituirea sumei de 3.547.467 lei reprezentând TVA de rambursat de la bugetul de stat, plătită eronat, aferentă perioadei de raportare aprilie 2009;

- să se constate intervenită compensarea de drept a obligațiilor fiscale ale reclamantei din declarațiile nr. 100 și 102 reprezentând taxele și impozitele locale datorate bugetului de stat aferente perioadei mai-noiembrie 2009 cu TVA solicitată la rambursare, respectiv să se constate ca a operat gradual compensarea, conform art. 116 C. pr. fiscală, la datele la care creanțele au existat deopotrivă;

- să se constate, în principal, ca fiind prescris dreptul organului fiscal de a stabili în sarcina reclamantei TVA suplimentară de plată în sumă de 402.607 lei, iar în subsidiar, să se constate că suma arătată este nedatorată;

- să fie obligată pârâta să emită decizie de aprobare la rambursare a sumelor solicitate prin decontul cu sume negative de TVA aferent perioadei de raportare aprilie 2009, conform art. 143 ind. 3 din Codul fiscal și să emită decizie cu privire la efectuarea compensării sumelor aprobate la rambursare cu sumele datorate de reclamantă la bugetul de stat ;

- obligarea pârâtei la plata dobânzilor și a penalităților de întârziere calculate începând cu data de 26.06.2099 (data expirării termenului de 45 de zile în care organul fiscal avea obligația soluționării cererii de rambursare a TVA );

- obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea cererii arată că a formulat contestație administrativă împotriva deciziei de impunere nr. F-B 369/06.11.2012, nesoluționată în termenul legal prevăzut de art. 70 C.pr. fiscală. Acțiunea se întemeiază pe dispozițiile art. 8 alin. 1 din Legea 554/2004, respectiv pe lipsa răspunsului din partea organului administrativ sesizat în procedura prealabilă în termenul prevăzut de art. 2 alin. 1 lit. h) din Legea nr. 554/2004 .

Cât privește dreptul său la rambursarea TVA în sumă de 3.547.467 lei, reclamanta arată că organul fiscal a reținut că a stornat greșit în contabilitate la data de 30.04.2009 suma de 3.569.250 lei reprezentând TVA colectată aferentă facturilor emise de reclamantă către persoana juridică nerezidentă K.B.G Krakenhouse Beteilingungs GmbH (K.B.G), fostă Heath Care Company A.G. ( H.C.C.).

Stornarea facturilor și nașterea dreptului reclamantei de a solicita rambursarea TVA rezultă din următoarele împrejurări:

Reclamanta și H.C.C au încheiat în 2006 un contract de parteneriat pentru realizarea unui proiect constând în studii de prefezabilitate și fezabilitate pentru 28 de spitale, în executarea unui contract de achiziție publică atribuit asocierii de către Ministerul Sănătății Publice. Procedura de achiziție publică a fost definitivată prin încheierea contactului de prestări servicii nr. EN 8300/21.12.2006 între MSP și H.C.C, în calitate de lider al asocierii, împreună cu reclamata în calitate de asociat, reclamanta având calitatea de prestator în raport cu autoritatea contractantă. Prețul contractului de achiziție publică a fost stabilit la suma de 37.800.000 lei, la care s-a adăugat suma de 7.182.000 lei reprezentând TVA pe care MSP a reținut-o și a virat-o la bugetul de stat. Potrivit contractului de parteneriat, părțile au convenit ca H.C.C., care a facturat și încasat contravaloarea tuturor serviciilor prestate, să plătească reclamantei 61 % din prețul serviciilor ( proiectelor).

TVA aferentă acestei operațiuni a fost plătită de MSP, înregistrat conform art. 153 ind. 1 din Legea nr. 343/2006, care a depus decontul special de taxe aferent contractului conform art. 156 ind. 3 din Legea nr. 343/2006.

Pentru proiectele realizate în temeiul contractului EN 8300, reclamanta a emis facturi și a solicitat plata lor de la H.C.C., cu TVA în cuantum total de 3.112.319,41 lei.

În aceeași perioadă și aceleași condiții, reclamanta și H.C.C. au încheiat alte 5 contracte de achiziții publice având ca obiect realizarea de studii de fezabilitate cu alte cinci spitale și anume: Spitalul Orășenesc Luduș, Centrul de Sănătate Sărmașiu, Spitalul Municipal Sighișoara, Spitalul Municipal Târnăveni și Centrul de Sănătate Sovata. Pentru aceste proiecte, reclamanta a emis și solicitat H.C.C. plata facturilor fiscale, din care TVA în cuantum total de 329.065,70 lei. Și în ceea ce privește aceste contracte s-a dovedit organului fiscal că spitalele beneficiare ale lucrărilor au efectuat plata TVA aferentă către bugetul de stat, din sumele alocate de MSP.

H.C.C. a refuzat plata TVA motivat de împrejurările că, în calitate de lider al asocierii, a emis facturi fără TVA, neîncasând TVA de la beneficiarii serviciilor, are calitatea de persoană nerezidentă în România din punct de vedere fiscal, iar obligația colectării TVA aferentă facturilor achitate și a virării acesteia la bugetul de stat a revenit exclusiv MSP și celorlalte unități spitalicești contractante.

Prin sentința arbitrală nr. 86/22.04.2009, Curtea de Arbitraj Comercial Internațional din București a respins ca neîntemeiată cererea reclamatului de obligarea a H.C.C. la plata contravalorii TVA (3.441.445,31 lei) reținând că raporturile dintre părți au fost cele specifice unei asocieri în participațiune, că pentru întreaga operațiune TVA a fost achitată de către beneficiarii serviciilor și că reclamata este îndreptățită să ceară restituirea TVA colectată și plătită la bugetul de stat de la organele fiscale, în condițiile legii, iar nu de la H.C.C. .

Sentința arbitrală a rămas irevocabilă în urma exercitării căilor de atac.

D. urmare, reclamanta a operat în contabilitate modificările impuse de sentință, stornând facturile cu TVA emise inițial către partenerul H.C:C. și emițând altele, fără TVA, în aceeași lună. Mai precis a stornat TVA colectată inițial și a înregistrat în decontul TVA din luna aprilie 2009, la rd. 1, coloana TVA, suma de 3.569.250 lei cu semnul minus, rezultând astfel TVA de rambursat.

Ulterior a depus cerere de compensare a TVA de rambursat cu impozitele și taxele curente pentru perioada iunie – noiembrie 2009.

Prin decizia de impunere nr. 15/10.03.2011 s-a refuzat rambursarea sumei în cauză. Prin decizia de soluționare a contestației nr. 325/16.08.2011 s-a desființat decizia de impunere arătată dispunându-se reverificare, urmând a se avea în vedere și hotărârile judecătorești prin care au fost calificare raporturile juridice contractuale ale reclamantei cu H.C.C. și cu MSP.

Prin decizia de impunere atacată în prezenta cauză, organul fiscal a recalificat raportul juridic contractual al părților concluzionând că operațiunea de stornare a TVA colectată efectuată în aprilie 2009 și emiterea ulterioară a facturilor fără TVA nu a avut fundamentare din punct de vedere fiscal.

Organul fiscal a nesocotit puterea de lucru judecat a hotărârilor judecătorești care au calificat raporturile părților, fără a demonstra contrariul celor intrate în puterea lucrului judecat și nu a ținut seamă că MSP era înregistrat în scop de TVA în anul 2006 și a plătit TVA aferentă contractului.

S-a ajuns astfel și la o încălcare a principiului neutralității TVA, consacrat și în jurisprudența CJUE, prin refuzarea rambursării, TVA colectată devenind o povară pentru reclamantă, care nu este consumator final.

Organul fiscal nu a ținut seama de întregul context al operațiunilor desfășurate, ajungând la concluzia eronată a obligației de virare a TVA aferentă aceleiași operațiuni de două ori.

Cât privește compensarea solicitată, invocă prevederile art. 116 și 117 C. pr. fiscală.

În ceea ce privește TVA în sumă de 402.607 lei, impusă adițional, aferentă unor servicii pentru care autoritatea fiscală nu a recunoscut dreptul de deducere, solicită să se constate, în principal, că este prescris dreptul organului fiscal de a stabili obligații fiscale cu privire la această creanță, iar în subsidiar, că obligația fiscală este nelegal stabilită în sarcina sa.

Cât privește prescripția dreptului de a stabili creanța fiscală invocă prevederile art. 91 și 92 C. pr. fiscală și arată că termenul de prescripție se suspendă pe perioada cuprinsă între data începerii inspecției fiscale și data emiterii deciziei de impunere. Astfel, termenul de prescripție s-a împlinit pentru toate facturile avute în vedere de organul fiscal la constituirea creanței suplimentare înainte de data începerii ultimei inspecții fiscale - 17.07.2012.

Cât privește nelegalitatea constituirii TVA suplimentară, arată, în esență, că nu are nicio răspundere pentru neachitarea TVA de către cocontractanții săi și că necesitatea prezentării altor documente justificative (cu excepția facturii fiscale) nu este menționată în legislația privind TVA pentru ca o persoană impozabilă să își exercite dreptul de deducere pentru serviciile achiziționate.

Prin sentința civilă nr. 1537 /22.03.2013, TB-SCAF a declinat competența de soluționare în favoarea C. – SCAF .

Cauza a fost înregistrată pe rolul C. - SCAF la data de 12.04.2013.

Prin întâmpinare (fila 6), DGFPMB invocă excepția autorității de lucru judecat și excepția inadmisibilității cererii. În susținerea primei excepții, se raportează la sentința civilă nr. 1073/21.03.2013 pronunțată de C.-SCAF în dosarul nr._, prin care o cerere cu același petit principal a fost respinsă ca inadmisibilă, iar în susținerea celei de-a doua excepții se referă la formularea contestației administrative împotriva deciziei de impunere F-B 369/2012 nesoluționată încă și la prevederile art. 210 alin 1 C. pr. Fiscală, conform cărora numai decizia emisă în soluționarea contestației administrative este cea care poate fi atacată în fața instanței de contencios administrativ.

Prin cererea modificatoare a cererii de chemare în judecată formulată la data de 31.05.2013 și completată sub aspectul cadrului procesual pasiv la data de 28.06.2013 ( filele 15, 314) reclamanta solicită:

- anularea deciziei nr. 119/26.04.2013 emisă de ANAF-DGSC privind soluționarea contestației formulată împotriva deciziei de impunere nr. F-B 369/2012;

- obligarea pârâtei DGFPMB să emită decizie de admitere la rambursare a sumelor solicitate prin decontul de TVA cu sumă negativă cu opțiune de rambursare aferent perioadei de raportare aprilie 2009, conform art. 143 ind. 3 C. fiscal și emiterea deciziei cu privire la efectuarea compensării sumelor aprobate la rambursare cu sumele datorate de reclamată la bugetul de stat;

- obligarea pârâtei la plata dobânzilor și a penalităților de întârziere calculate începând cu data de 26.06.2009 (data expirării termenului de 45 de zile în care organul fiscal avea obligația soluționării cererii de rambursare TVA).

În motivarea cererii modificatoare indică motivele de anulare a deciziei de soluționare a contestației nr. 119/26.04.2013 și anume:

-încălcarea de către ANAF-DGSC a dispozițiilor art. 213 alin. 1 C. pr. fiscală, în sensul nesoluționării contestației în limitele sesizării, respectiv a motivelor de fapt și de drept arătate în cuprinsul contestației administrative, decizia fiind pronunțată în baza unor motive străine de contestația formulată;

-crearea, în calea de atac administrativă, a unei situații mai grele pentru reclamantă, constând în acea că, prin măsura luată, s-a creat aparența întreruperii termenului de prescripție a stabilirii obligațiilor fiscale, întrerupere care ar fi operat prin decizia de soluționare a contestației nr. 325/16.08.2011;

-dispunerea, cu încălcarea legii, a efectuării unui al treilea raport de inspecție fiscală pentru aceeași operațiune, tergiversându-se astfel soluționarea unui decont de TVA cu opțiune de rambursare depus în luna aprilie 2009, ceea ce produce grave și iremediabile prejudicii reclamantei, prin indisponibilizarea conturilor bancare și înscrierea în certificatul de atestare fiscală a creanțelor pretins datorate .

Sunt invocate dispozițiile art. 213 C. pr. Fiscală, precum și art. 70, art. 21, art. 117, art. 116, art. 120 alin. 7 rap. la art. 124 din același Cod.

Prin întâmpinare (fila 322), ANAF invocă excepția lipsei de interes a reclamantei în cererea de anulare a deciziei de soluționare a contestației precum și a deciziei de impunere și a raportului de inspecție fiscală, arătând că vătămarea reclamantei nu există câtă vreme, prin decizia de soluționare a contestației, s-a dispus desființarea deciziei de impunere, iar reclamanta nu mai are de plată obligațiile fiscale impuse prin această decizie. Decizia de soluționare a contestației, prin soluția de desființare a actelor administrative fiscale, nu este aptă să producă vreo vătămare reclamantei, așa încât aceasta nu justifică un interes în promovarea acțiunii în contencios administrativ. Prin decizia de soluționare a contestației s-a dispus refacerea controlului. Situația este similară unei hotărâri judecătorești prin care se dă câștig de cauză unei părți, însă aceasta este nemulțumită de motivarea hotărârii pronunțate. Or, într-o astfel de situație, practica judecătorească constantă este aceea de respingere ca lipsită de interes a căii de atac promovată de partea care a avut câștig de cauză.

Pe fond, arată că soluția de desființare cu refacerea controlului este prevăzută de OG 92/2003, de OPANAF nr. 2137/2011 și de OPANAF nr. 450/2013, caz în care nu se poate invoca o nelegalitate a deciziei de soluționare a contestației.

Prin încheierea din 04.10.2013, Curtea a respins, ca neîntemeiate, excepțiile autorității de lucru judecat, inadmisibilității cererii și lipsei de interes în promovarea cererii, pentru considerentele arătate în cuprinsul încheierii (fila 600). Anume, cât privește excepțiile autorității de lucru judecat și inadmisibilității cererii, Curtea a constatat că excepțiile s-au raportat la obiectul cererii așa cum a fost inițial formulat. Or, ca urmare a emiterii Deciziei de soluționare a contestației nr. 119/26.04.2013, după data investirii Tribunalului București cu cererea de chemare în judecată, reclamanta a modificat cererea de chemare în judecată (fila 15 a dosarului C. – SCAF). În raport de această modificare a obiectului cererii se constată că, pe de o parte, nu există identitate de obiect între cererea din cauza de față și cererea care a format obiectul dosarului nr._ al C. – SCAF, dar și cauza juridică este parțial alta, ca urmare a intervenirii deciziei de soluționare a contestației. Pe de altă parte, argumentele pentru care se invocă inadmisibilitatea cererii nu mai sunt pertinente, raportat la același fapt intervenit, și anume emiterea deciziei de soluționare a contestației, atacată în cauză conform cererii modificatoare.

Cât privește excepția lipsei de interes în promovarea cererii așa cum a fost modificată, invocată de pârâta ANAF, Curtea a constatat că prin Decizia de soluționare a contestației nr. 119/26.04.2013 s-a dispus desființarea Deciziei de impunere nr. F-B 369/6.11.2012 și emiterea unui nou act de impunere, cu respectarea considerentelor deciziei de soluționare a contestației, dar și a deciziei anterioare de soluționare a contestației nr. 325/16.08.2011.

Pârâta invocă excepția lipsei de interes în formularea cererii, întemeindu-se pe împrejurarea desființării deciziei de impunere nr. F-B 369/6.11.2012 și arătând că reclamanta nu dovedește interes în promovarea căii de atac judiciare al cărei scop este înlăturarea din ordinea juridică a deciziei de impunere, pentru că aceasta a fost deja înlăturată, în calea de atac administrativă.

Întrucât reclamanta se îndreaptă, în primul rând, împotriva deciziei de soluționare a contestației, pe care o critică pentru nelegalitate, invocând: nerespectarea limitelor sesizării prin contestația administrativă, crearea unei situații mai grele în propria cale de atac, tergiversarea soluționării decontului de TVA cu opțiune de rambursare depus în luna aprilie 2009, care îi produce grave prejudicii și având în vedere că prin decizie s-a dispus desființarea și, respectiv, refacerea actului administrativ fiscal primar, iar reclamanta a pretins anularea acestuia, rezultă că este dovedit interesul în formularea cererii așa cum a fost modificată, scopul declarat al acesteia fiind acela de a obține mai mult decât s-a acordat în calea administrativă de atac.

În cauză a fost administrată proba cu înscrisuri.

Analizând pe fond cererea de chemare în judecată, așa cum a fost modificată, Curtea reține următoarele:

1. Prin decizia de impunere nr. 15/10.03.2011(filele 56-58), a fost respinsă cererea reclamantei de rambursare a TVA în sumă de 3.547.467 lei reprezentând soldul negativ al lunii aprilie 2009, în baza decontului de TVA cu sume negative cu opțiune de rambursare 24387A/11.05.2009, reținându-se că au fost corecte operațiunile inițiale ale reclamantei de colectare și virare la bugetul de stat a sumei totale de 3.569.250 lei, reprezentând TVA facturată către K.B.G Krakenhouse Beteilingungs GmbH (K.B.G), fostă Health Care Company A.G. (H.C.C.) în perioada martie 2007- februarie 2009 și că a fost eronată operațiunea de stornare din evidența contabilă la data de 30.04.2009 a sumei anterior menționate.

De asemenea, prin decizia de impunere menționată s-a stabilit și TVA suplimentară și rămasă de plată în sumă de 402.607 lei. Această sumă a fost stabilită ca urmare a neadmiterii la deducere a sumei de 412.391 lei provenind din TVA dedusă de societate pentru facturile înregistrate în contabilitate de la furnizorii: Jesica Prod SRL, Telecomunication Rapid SRL, Bouri Industries Ltd SRL, Monte Carlo Import Export SRL și menționate în cadrul raportului de inspecție fiscală care a stat la baza emiterii deciziei (nr. 106.204/10.03.2011- filele 59 și urm. ), facturi ce au înscrise în ele prestări servicii și consultanță și pentru care reclamanta nu a prezentat documente care să dovedească că serviciile înscrise în facturi au fost efectiv prestate de respectivii furnizori. Pentru calculul TVA stabilită suplimentar și rămasă de plată s-a avut în vedere și necolectarea sumei de 2.947 lei reprezentând TVA pentru venituri în sumă de 13.140 lei facturate către DGPC Sector 4, neadmiterea la deducere a sumei de 744 lei dedusă greșit din bonuri fiscale (RATB) altele decât cele de combustibil precum și reîntregirea TVA deductibilă cu suma de 34.808 lei diminuată eronat prin calcularea proratei la data de 31.12.2004 pentru venituri scutite de TVA cu drept de deducere.

2. Prin decizia de soluționare a primei contestații administrative adresate de reclamantă nr. 325/16.08.2011(filele 108-160), ANAF - DGSC a desființat decizia de impunere nr. 15/2011, urmând ca organele de inspecție fiscală să încheie un nou act administrativ fiscal care să aibă în vedere considerentele deciziei.

Considerentele deciziei s-au raportat la motivele de contestație grupate pe critici care au privit refuzul de rambursare a TVA în sumă de 3.569.250 lei provenind din stornarea facturilor emise către H.C.C., pe de o parte, iar pe de altă parte, critici care au privit TVA stabilită suplimentar în sumă de 412.391 lei aferentă unor servicii primite de reclamantă și pentru care organul fiscal nu a acordat dreptul de deducere a TVA (cu accesoriile aferente) .

Cât privește criticile din rândul întâi, ANAF-DGSC a reținut că actul administrativ atacat, respectiv raportul de inspecție fiscală care stă la baza deciziei de impunere nu cuprinde motivele care au format convingerea organului de inspecție fiscală că raporturile dintre reclamantă și H.C.C. au fost de tip contractor principal - subcontractor, iar nu de tip asociere în participațiune. S-a mai reținut că, prin sentința arbitrală nr. 86/22.06.2009 a Curții de Arbitraj Comercial Internațional de pe lângă CCIR, s-a stabilit că raportul juridic dintre părți izvorăște din contractul de parteneriat și că acest contract are natura juridică a unui contract de asociere în participațiune. Or, calificarea dată de organul fiscal raporturilor părților diferă de cea stabilită de instanțele de judecată, în condițiile în care interpretarea contractului se face după intenția comună a părților, adică în raport de clauzele contractuale și scopul urmărit prin încheierea contractului, iar nu pe baza înregistrărilor contabile. Actul jurisdicțional nu poate fi ignorat de organul de inspecție fiscală care are, însă, posibilitatea să combată poziția rezultată din hotărârile judecătorești pronunțate în cauza în care nu a fost parte. În speță, organul fiscal nu a motivat temeinic, în fapt și în drept, încadrarea/calificarea contractului de parteneriat încheiat la data de 20.12.2006 ca fiind unul de tip contractor principal – subcontractor.

Mai mult de atât, s-a reținut că invocarea de către organul fiscal ca temei legal pentru refuzul de rambursare a prevederilor art. 156 alin. 5 coroborate cu art. 28 alin. 4 și art. 127 alin. 9 și alin. 10 din C. fiscal contravine propriilor constatări referitoare la relația contractuală a părților (întrucât textele legale citate se referă la obligațiile fiscale în cazul asocierii în participațiune).

Cât privește criticile din rândul doi, referitoare la neacordarea deductibilității fiscale din punct de vedere al TVA pentru o seamă de cheltuieli efectuate de reclamantă pentru contractarea unor servicii (proiectare, consultanță, asistență geotehnică, etc), rezultând TVA suplimentară în sumă de 412.391 lei, ANAF-DGSC a reținut netemeinicia contestației administrative, stabilind că în mod corect nu s-a acordat deductibilitate fiscală pentru cheltuielile respective, câtă vreme reclamanta nu a justificat că aceste servicii au fost efectiv prestate de către furnizorii citați de organul fiscal. S-a reținut că nici în susținerea contestației reclamanta nu a depus documente prin care să justifice prestarea efectivă a serviciilor facturate de furnizorii enumerați. Or, neîndeplinirea cerințelor de fond prevăzute de lege pentru exercitarea dreptului de deducere, respectiv aceea de a justifica prestarea efectivă a serviciilor, conduce la neacordarea dreptului de deducere, în temeiul art. 145 alin. 8 lit. a) din Legea 571/2003 privind Codul fiscal.

Deși, în parte, contestația administrativă a fost respinsă ca neîntemeiată (conform considerentelor deciziei, pag 35, fila 142 a dosarului), organul de soluționare a contestației a procedat la desființarea în întregime a deciziei de impunere, pe motiv că TVA stabilită suplimentar de plată (în total 3.950.074 lei) a fost calculată ca diferență între debitele stabilite suplimentar( 3.984.882 lei compusă din 3.569.250 lei + 2.497 lei + 412.391 lei +744 lei), contestate parțial de către societate și TVA în sumă de 34.808 lei, cu care organul fiscal a reîntregit TVA deductibilă (filele 158-159) .

3. În executarea deciziei nr. 325/2011, organul fiscal a întocmit un nou raport de inspecție fiscală nr. F-B 172/06.11.2012, emițând o nouă decizie de impunere nr. F-B 369/06.06.2012 (filele 35-65 ale dosarului TB).

Prin noua decizie de impunere nr. F-B 369/06.11.2012 (care urma a fi întocmită prin reanalizarea operațiunilor efectuate de reclamantă, în funcție de situația de fapt constatată și de încadrarea corectă a acestora, conform prevederilor legale în materie -pag 52 a considerentelor deciziei nr. 325/2011), organul fiscal a stabilit obligații fiscale suplimentare de plată în sarcina reclamantei reprezentând TVA în sumă de 3.950.074 lei, pentru care a calculat și accesorii. Debitul principal este compus din suma de 3.569.250 lei –TVA colectată în perioada martie 2007- februarie 2009, client K.B.G Krakenhouse Beteilingungs GmbH (K.B.G), fostă Health Care Company A.G. ( H.C.C.), necolectarea sumei de 2.947 lei reprezentând TVA pentru venituri în sumă de 13.140 lei facturate către DGPC Sector 4, neadmiterea la deducere a sumei de 412.391 lei provenind din TVA dedusă de societate pentru facturile înregistrate în contabilitate de la furnizorii Jesica Prod SRL, Telecomunication Rapid SRL, Bouri Industries Ltd SRL, Monte Carlo Import Export SRL și menționate în cadrul raportului de inspecție fiscală care a stat la baza emiterii deciziei (nr. F-B 172/06.11.2012- filele 42 și urm. din dosarul TB ), facturi ce au înscris în ele prestări servicii și consultanță și pentru care reclamanta nu a prezentat documente care să dovedească că serviciile înscrise în facturi i-au fost prestate de respectivii furnizori, neadmiterea la deducere a TVA în sumă de 744 lei dedusă greșit din bonuri fiscale (RATB ) altele decât cele de combustibil, luându-se în calcul și reîntregirea TVA deductibilă cu suma de 34.808 lei diminuată eronat prin calcularea proratei la data de 31.12.2004 pentru venituri scutite de TVA cu drept de deducere.

4. Prin decizia de soluționare nr. 119/26.04.2013 a contestației administrative îndreptate de reclamantă împotriva acestei a doua decizii de impunere, ANAF-DGSC a desființat pentru a doua oară decizia de impunere, obligând organul fiscal să încheie un nou act administrativ fiscal care să aibă în vedere strict considerentele deciziei de soluționare a contestației și să pună în aplicare în mod corespunzător decizia anterioară de soluționare a contestației nr. 325/16.08.2011 .

Pentru a decide astfel, organul de soluționare a contestației a reținut că organul fiscal care a întocmit decizia de impunere nr. F-B 369/2012 nu s-a pronunțat asupra modului de soluționare a decontului de TVA cu sume negative cu opțiune de rambursare nr. 24387A/11.05.2009 (fila 51 a dosarului). Astfel, încălcând instrucțiunile de completare a formularului de decizie de impunere prevăzute de OMFP 972/2006, organul fiscal a complet greșit punctul 2.1.1 din formular referitor la „ obligații fiscale suplimentare de plată” și a stabilit suplimentar de plată TVA în sumă de 3.950.074 lei, împreună cu obligațiile fiscale accesorii, rezultând astfel un cuantum de plată al obligației fiscal principale mai mare decât cel stabilit inițial prin decizia de impunere nr. 15/10.03.2011, în loc să completeze punctul 2.2.1 din decizia de impunere -„ soluționarea decontului cu sume negative de TVA cu opțiune de rambursare”. În consecință, pentru punerea în executare în mod corespunzător a deciziei nr. 325/2011, s-a apreciat că se impune soluția de desființare a deciziei de impunere, în temeiul art. 216 alin 3 și alin 3 ind. 1 din OG nr. 92/2003 și punctului 11.6 din OPANAF nr. 450/2013 .

5. Reclamanta critică decizia de soluționare a contestației administrative, invocând depășirea limitelor sesizării prin contestația administrativă, cu încălcarea art. 213 alin. 1 din OG nr. 92/2003, crearea unei situații mai grele în propria cale de atac și vătămarea intereselor proprii, prin tergiversarea soluționării decontului de TVA . A mai invocat reclamanta, în concluziile scrise asupra excepției lipsei de interes opuse de ANAF (fila nr. 372), încălcarea prevederilor art. 105 ind. 1 C. pr. fiscală referitoare la condițiile în care se poate dispune reverificarea .

6.Analizând aceste motive de nelegalitate a deciziei nr. 119/26.04.2013, Curtea reține următoarele:

Soluția din contestația administrativă nu a depășit limitele sesizării, respectiv nu încalcă prevederile art. 213 alin. 1 C.pr. fiscală, întrucât organul de soluționare a contestației nu a mai procedat la analizarea motivelor de fapt și de drept cuprinse în contestație datorită unui motiv premergător de desființare a deciziei de impunere constatat din oficiu și care ar consta în nerespectarea de către organul fiscal a prevederilor art. 213 alin. 3 C. pr. fiscală, prin stabilirea unui cuantum al obligației fiscale principale de plată mai mare decât cel stabilit inițial prin decizia de impunere nr. 15/2011, desființată anterior. În această situație, nu se poate reține o depășire a limitelor sesizării, urmând însă a fi analizate, în cele ce urmează, legalitatea și temeinicia argumentelor reținute de organul de soluționare a contestației în justificarea deciziei de desființare pentru a doua oară a deciziei de impunere, cu consecința reluării inspecției fiscale pentru aceeași perioadă și aceleași obligații fiscale pentru care s-a emis decizia precedentă, în conformitate cu art. 216 alin. 3 din OG nr. 92/2003 și pct. 11. 6 din OPANAF nr. 450/2013, în scopul emiterii unei noi decizii de impunere.

Prin dispunerea verificării pentru a treia oară a perioadei și operațiunilor avute în vedere la prima inspecție fiscală se ajunge la efectuarea unui al treilea raport de inspecție fiscală pentru aceleași operațiuni și la tergiversarea, cu depășirea nu numai a termenului legal, ci și a termenului rezonabil, a soluționării unui decont de TVA cu opțiune de rambursare depus în luna mai 2009. Trebuie avut în vedere și că reclamanta, mizând pe dreptul de compensare guvernat de art. 116 C. pr. fiscală, a lăsat neachitate o seamă de obligații fiscale datorate conform unor declarații fiscale aferente perioadei mai-noiembrie 2009, ceea ce determină identificarea sa, din punct de vedere a atestării fiscale, cu datorii la bugetul de stat. Nesoluționarea decontului de TVA cu opțiune de rambursare nr. 24387A/11.05.2009 până în prezent, cu depășirea evidentă și majoră a termenului legal de soluționare prevăzut de lit. C) a anexei 1 a Ordinului MF nr. 263/2010 pentru aprobarea Procedurii de soluționare a deconturilor cu sume negative de taxă pe valoarea adăugată cu opțiune de rambursare, coroborat cu art. 70 din Codul de procedură fiscală, vatămă, în mod indubitabil, interesele reclamantei.

Curtea nu reține argumentul reclamantei referitor la încălcarea condițiilor prevăzute de art. 105 ind . 1 C. pr. fiscală pentru dispunerea „reverificării”, întrucât dispozițiile legale citate nu sunt incidente în speță, prin decizia de soluționare a contestației nedispunându-se reverificarea, în sensul definit de textul de lege citat, ci desființarea actului de impunere și o nouă analizare a situației fiscale. Reverificarea prevăzută de art. 105 ind. 1 C. pr. fiscală este operațiunea care are loc din inițiativa organului de inspecție fiscală, ca urmare a apariției unor date suplimentare necunoscute inspectorilor fiscali la data efectuării primei verificări, de natură să influențeze rezultatele acesteia. Această reverificare nu are legătură cu soluționarea unei căi de atac administrative.

Însă, Curtea constată că prin decizia nr. 119/2013 se reține în mod netemeinic că prin decizia de impunere nr. F-B 369/2012 s-a stabilit un cuantum de plată al obligației fiscale principale – TVA- mai mare decât cel stabilit inițial prin decizia de impunere nr. 15/2011 . Într-adevăr, în mod eronat organul fiscal a completat o altă rubrică a formularului deciziei de impunere decât cea care s-ar fi impus ca urmare a soluționării decontului cu sume negative de TVA cu opțiune de rambursare, însă sumele de plată reprezentând TVA sunt identic stabilite în decizia de impunere nr. 15/2011 și în decizia de impunere nr. F-B 369/2012. Diferența constă în eroarea formală produsă în cuprinsul deciziei de impunere nr. F-B 369/2012 de a se considera că și suma de 3.569.250 lei ar fi sumă datorată cu titlu de TVA, iar nu sumă deja virată la bugetul de stat și care a făcut obiectul cererii de rambursare, așa cum este corect. De altfel, raportul de inspecție fiscală care stă la baza deciziei de impunere nr. F-B 369/2012 se referă corect la situația fiscală a reclamantei, identificând această sumă ca TVA colectată și virată la bugetul de stat și pentru care s-a solicitat rambursarea.

În concluzie, decizia de impunere nou desființată cuprinde doar o eroare materială care nu ar fi împiedicat organul de soluționare a contestației să analizeze, în concret, dacă respingerea cererii de rambursare este legală și temeinică sau nu, în condițiile în care organul fiscal emitent al deciziei de impunere nr. F-B 369/2012 s-a conformat cerințelor impuse prin decizia anterioară de soluționare a contestației nr. 325/2011, arătând în clar care sunt considerentele de fapt și de drept pentru care apreciază că reclamanta nu este îndreptățită la rambursare.

Contestația administrativă reiterată de reclamantă se raportează la aceleași debite, respectiv 3.547.467 lei, reprezentând soldul negativ al decontului de TVA pe luna aprilie 2009, pentru care se refuză restituirea și suma de 402.607 lei reprezentând TVA stabilită suplimentar și rămasă de plată. Adunate, cele două sume dau totalul menționat în decizia de impunere nr. F-B 369/2012, respectiv 3.950.074 lei.

Aceleași sume reprezentând TVA au fost avute în vedere de ambele inspecții fiscale și anume un total de 3.984.882 lei, compus din 3.569.250 lei reprezentând TVA colectată și virată la bugetul de stat, facturată în perioada martie 2007- februarie 2009 către K.B.G Krakenhouse Beteilingungs GmbH (K.B.G), fostă Health Care Company A.G. ( H.C.C.), suma de 2.947 lei reprezentând TVA necolectată pentru venituri în sumă de 13.140 lei facturate către DGPC Sector 4, suma de 412.391 lei TVA impusă suplimentar în urma controlului fiscal, dedusă de societate pentru facturile înregistrate în contabilitate de la furnizorii Jesica Prod SRL, Telecomunication Rapid SRL, Bouri Industries Ltd SRL, Monte Carlo Import Export SRL, suma de 744 lei TVA dedusă greșit din bonuri fiscale (RATB ) altele decât cele de combustibil. Din totalul de 3.984.882 lei s-a scăzut suma de 34.808 lei, diminuată eronat prin calcularea proratei la data de 31.12.2004 pentru venituri scutite de TVA cu drept de deducere, pentru care organul fiscal e decis reîntregirea TVA deductibilă, rezultând astfel un total TVA de 3.950.064 lei, compus, așa cum s-a arătat și mai sus, din 3.547.467 lei, reprezentând soldul negativ al decontului de TVA pe luna aprilie 2009, pentru care se refuză restituirea și suma de 402.607 lei reprezentând TVA stabilită suplimentar și rămasă de plată.

Prin urmare, soluția de desființare a deciziei de impunere, în condițiile în care nici art. 216 alin. 3 C. pr. fiscală și nici OPANAF nr. 450/2013 nu stabilesc care sunt situațiile în care se poate proceda la desființarea actului primar de impunere, este nelegală și netemeinică, prin prisma împrejurării că organul de soluționare a contestației avea datele pe baza cărora să procedeze la o analiză în fond a celor două critici din contestație.

În concluziile sale asupra cererii, pârâta ANAF a susținut că instanța de contencios administrativ nu ar putea proceda la o analiză în fond asupra dreptului la rambursare al reclamantei în condițiile desființării actului de impunere primar, întrucât, procedând astfel, depășește atribuțiile puterii judecătorești.

Curtea constată că cererea administrativă de rambursare a TVA formulată de reclamantă a parcurs de două ori întreaga procedură administrativă, în decurs de mai bine de patru ani de la data adresării ei organului fiscal, rămânând nesoluționată până în prezent. Prin ultima decizie de soluționare a contestației, supusă controlului judiciar în cauza de față, ANAF-DGSC s-a pronunțat pe fondul contestației administrative iar nu pe o excepție de procedură. În aceste împrejurări, raportat la prevederile art. 218 alin. 2 C.pr. fiscală și art. 1, art. 8 și art. 18 din Legea nr. 554/2004, instanța de contencios administrativ, investită de către reclamantă cu analizarea legalității și temeiniciei deciziei de soluționare a contestației precum și a deciziei de impunere, este îndrituită să exercite un control deplin, de formă și de fond, asupra actelor administrativ fiscale.

Pentru toate considerațiile anterioare, reținând nelegalitatea și netemeinicia deciziei de soluționare a contestației nr. 119/26.04.2013, Curtea o va anula.

7. Procedând la analiza în fond a deciziei de impunere nr. F-B 369/2012, cât privește refuzul de rambursare a soldului negativ al decontului de TVA, Curtea constată următoarele:

Conform datelor de fapt necontestate ale cauzei, rezultate inclusiv din raportul de inspecție fiscală nr. F-B 172/06.11.2012, reclamanta a facturat, prin 15 facturi fiscale emise în perioada martie 2007- februarie 2009 către Health Care Company A.G. ( H.C.C.) servicii:

- în valoare de 20.293.786,63 lei, din care TVA colectată în valoare de 3.240.184,47 lei, în executarea contractului de parteneriat încheiat cu H.C.C. în data de 20.12.2006, încheiat pentru a furniza servicii legate de bunuri imobile (studii de prefezabilitate și fezabilitate) către MSP, în calitate de achizitor, conform contractului de prestări servicii EN 8300 și

-în valoare de 379.528,10 lei, din care TVA colectată în valoare de 60.596,92 lei, fără ca părțile să aibă un contract de parteneriat încheiat în scris, pentru furnizarea de servicii de același tip către alte cinci spitale, în calitate de achizitori, și anume Spitalul Orășenesc Luduș, Centrul de Sănătate Sărmașiu, Spitalul Municipal Sighișoara, Spitalul Municipal Târnăveni și Centrul de Sănătate Sovata.

H.C.C. a achitat reclamantei facturile emise, fără TVA.

Reclamanta a supus Curții de Arbitraj Internațional de pe lângă CCIR cererea sa îndreptată împotriva H.C.C. pentru plata sumei cu titlu de TVA neachitată, corespunzătoare celor 15 facturi amintite. Prin sentința arbitrală nr. 86/22.04.2009, rămasă irevocabilă în urma exercitării căilor de atac de către reclamantă în fața C. – Secția a VI-a Comercială și apoi a ÎCCJ (filele 161 și urm.), s-a stabilit natura juridică a contractului de parteneriat încheiat între reclamată și H.C:C. ca fiind aceea a unui contract de asociere în participațiune. Pe de altă parte, s-a stabilit că și celelalte cinci contracte de prestări servicii încheiate de H.C.C. în calitate de lider al asocierii și P. București, ca asociat, având împreună calitatea de prestator cu spitalele și centrele de sănătate din țară s-au supus, prin voința părților, acelorași condiții stabilite în contractul de parteneriat inițial.

Plecând de la aceste premise reținute, Curtea de Arbitraj a stabilit că părțile au voit ca raportul juridic privind TVA să se poarte exclusiv între H.C.C și MSP/spitalele achizitoare și că H.C.C a emis facturi și a încasat contravaloarea serviciilor prestate fără TVA, așa cum a rezultat din înscrisurile emise de MSP/spitalele achizitoare, plata către bugetul de stat a TVA aferentă facturilor emise de H.C.C fiind făcută de MSP/spitalele achizitoare. Astfel, pentru întreaga operațiune, TVA a fost achitată de către beneficiari în temeiul contractului, iar o nouă plată a TVA de către prestatorii de servicii (H.C.C. sau reclamanta) ar apărea ca o plată nedatorată. Reclamanta, dacă a plătit TVA, este îndreptățită să ceară restituirea de la organele fiscale, în condițiile legii, iar nu să se îndrepte împotriva pârâtei.

Urmare a sentinței arbitrale, reclamanta a procedat la stornarea din evidența contabilă la data de 30.04.2009 a facturilor fiscale emise cu TVA, respectiv a sumei de 3.569.250 lei, trecută din creditul unui cont în debitul altuia și la reemiterea lor fără TVA, rezultând evidențierea negativă a sumei în decontul de TVA aferent lunii aprilie, încheiat cu un sold negativ de 3.547.467 lei .

Raportul de inspecție fiscală nu contestă plata TVA pentru serviciile prestate de H.C.C. împreună cu reclamanta față de beneficiari prin virarea acesteia chiar de către beneficiarii serviciilor, însă consideră că facturarea de către reclamantă cu TVA a fost corectă, H.C.C. având posibilitatea, în calitate de persoană juridică impozabilă în sens de TVA austriacă, să ceară restituirea de la stat a TVA facturată de reclamantă și pe care era datoare să o achite, conform opiniei organului fiscal.

Astfel, organul fiscal a considerat că între reclamată și H.C.C. raporturile contractuale nu au fost cele specifice unei asocieri în participațiune, supusă regimului TVA conform art. 127 alin. 10 raportat la art. 156 alin. 5 din Codul fiscal și pct. 79 alin. 4 din Normele Metodologice aprobate prin H.G. 44/2004, ci că cei doi parteneri s-au comportat ca persoane impozabile separat, conform art. 127 alin. 9 din Codul fiscal, prestațiile efectuate de reclamantă către H.C.C. fiind operațiuni impozabile din punct de vedere al TVA în România, ceea ce atrage aplicabilitatea prevederilor art. 126 alin. 1 coroborat cu art. 133 alin. 2 lit. a) și art. 150 alin. 1 lit. a) din C. fiscal, în forma în vigoare la data de 01.01.2007.

Organul fiscal a avut în vedere, pentru calificarea raporturilor juridice ale părților, împrejurarea că părțile nu au contabilizat numai printr-unul dintre asociați cheltuielile și veniturile determinate de operațiunile asocierii în participație, conform contractului de asociere, ci reclamanta a înregistrat în contabilitate cheltuielile proprii aferente părții din proiect pe care a executat-o, iar veniturile le-a înregistrat în baza facturilor emise de H.C.C.. Prin urmare, din această încălcare a normelor contabile prevăzute la pct. 13 și 221 din anexa la OMFP nr. 1757/2005 (în vigoare la data derulării operațiunilor), organul fiscal a concluzionat că cei doi parteneri, conform tranzacțiilor derulate și reflectate în evidența financiar contabilă, s-au comportat ca persoane impozabile separat.

Așa cum s-a reținut și prin decizia nr. 325/2011 a ANAF-DGSC, pe care organul fiscal era dator să o pună în aplicare, sentința arbitrală este opozabilă erga omnes, fiind opozabilă astfel inclusiv organului fiscal, ea lămurind aspecte contractuale relevante pentru situația fiscală.

Organul fiscal are însă posibilitatea, în considerarea principiului relativității efectelor hotărârilor judecătorești, întrucât nu a participat la judecata soldată cu sentința arbitrală nr. 86/22.04.2009, rămasă irevocabilă, să probeze contra celor reținute cu putere de lucru judecat, respectiv a calificării raporturilor părților ca fiind asociere în participațiune și a operațiunilor derulate între reclamantă și H.C.C., în calitate de parteneri, pe de o parte și beneficiarii serviciilor prestate, pe de altă parte ca fiind operațiuni unice din punct de vedere al TVA, conform art. 127 alin. 10 și art. 156 alin. 5 C. fiscal.

Prin argumentele aduse, organul fiscal nu a reușit să combată caracterul relației contractuale de asociere în participațiune, care determină calificarea operațiunilor ca operațiuni unice din punct de vedere al TVA, întrucât argumentul bazat pe evidența contabilă ținută eronat de către reclamantă nu este definitoriu și relevant. Definitorii și relevante sunt prevederile contractului de parteneriat și angajarea de către H.C.C. împreună cu reclamanta în executarea serviciilor pentru care autoritățile publice au derulat procedurile de achiziție.

Din acest punct de vedere, Curtea constată că operațiunile derulate erau purtătoare de TVA, ca operațiuni unitare, pentru prețul serviciilor prestate de parteneri față de beneficiari, conform art. 127 alin. 10 și art. 156 alin. 5 C. fiscal, precum și pct. 79 alin. 4 din Normele metodologice aplicate prin H.G. nr. 44/2004

De altfel, organul fiscal era ținut de considerentele deciziei nr. 325/2011 conform cărora „interpretarea contractului se face după intenția comună a părților, adică în raport de clauzele contractuale și scopul urmărit prin încheierea lui, iar nu pe baza înregistrărilor contabile”.

Pe de altă parte, nu poate fi ignorat că TVA a fost achitată pentru operațiunile în cauză la bugetul de stat de către beneficiari serviciilor, MSP și celelalte cinci spitale (având în vedere că facturarea servciilor s-a făcut de H.C.C., nerezidentă). În aceste condiții, refuzul de rambursare a TVA, colectată din eroare, încalcă principiul neutralității TVA, recunoscut la nivel unional, inclusiv prin jurisprudența CJUE. Prestarea constând într-un singur serviciu în plan economic nu trebuie să fie artificial descompusă pentru a nu aduce atingere funcționalității sistemului TVA (cauza Card Protection Plan C 349/1996).

TVA este impozitul general pe consumație aplicat asupra bunurilor și serviciilor direct proporțional cu prețul acestora, indiferent de numărul tranzacțiilor care au loc în procesul de producție și distribuție înainte de etapa perceperii impozitului și ea nu trebuie sa reprezinte un cost pentru afacere.

Prin urmare, se impune rambursarea TVA colectată de reclamantă pentru operațiunile anterior menționate și apoi stornată, în considerarea puterii de lucru judecat a sentinței arbitrale, întrucât reclamanta, care nu are calitatea de consumator final, nu poate fi obligată la suportarea poverii TVA, în condițiile în care riscul pierderii de venituri publice este exclus, câtă vreme TVA pentru operațiunile în cauză a fost plătită direct la bugetul de stat de către beneficiarii serviciilor.

Pentru aceste motive, Curtea va anula decizia de impunere nr. F-B 369/6.11.2012 și va obliga pârâta DGRFPB să emită o nouă decizie de impunere pentru perioada verificată 1.01._09, prin care să aprobe reclamantei rambursarea sumei negative cu titlu de TVA rezultată din decontul de TVA cu perioadă de raportare aprilie 2009, înregistrat sub nr. 24387A/11.05.2009, raportându-se la dreptul reclamantei de restituire a sumei de 3.569.250 lei TVA colectată, stornată în evidența contabilă la data de 30.04.2009 și cu păstrarea tuturor celorlalte obligații fiscale principale stabilite prin decizia nr. F-B 369/6.11.2012.

8. Cât privește suma de 412.391 lei, pentru care organul fiscal nu a recunoscut dreptul de deducere, reclamanta invocă, în principal, prescrierea dreptului organului fiscal de a stabili creanța, raportându-se la data reluării inspecției fiscale, în baza deciziei nr. 325/2011, și anume 17.07.2012.

Raportat la prevederile art. 91, art. 92 alin. 2 lit. b) și art. 98 alin. 1 C.pr.fiscală, reclamanta consideră eronat că desființarea în tot a primei decizii de impunere ar face ca efectul suspensiv al perioadei derulării primei inspecții fiscale să fie anulat. Efectul desființării primei decizii de impunere este acela al reluării inspecției fiscale pentru aceeași perioadă și aceleași obligații fiscale, din punctul de vedere al prescripției dreptului de a stabili obligația fiscală, decizia de desființare jucând rolul unui act administrativ intermediar care prelungește inspecția fiscală nefinalizată, tocmai datorită desființării deciziei de impunere, nicidecum nu declanșează o nouă inspecție fiscală. În concluzie, de la data începerii inspecției fiscale și până în prezent sunt incidente dispozițiile art. 92 alin. 2 lit. b), conform cărora pe perioada cuprinsă între data începerii inspecției fiscale și data emiterii deciziei de impunere ca urmare a efectuării inspecției fiscale se suspendă termenul de prescripție a dreptului de a stabili obligația fiscală.

Pe de altă parte, așa cum s-a arătat anterior, prima contestație administrativă formulată de reclamantă a fost respinsă ca neîntemeiată în partea care privea dreptul de deducere pentru suma de 412.391 lei, desființarea în întregime a primei decizii de impunere datorându-se împrejurării că suma pentru care contestația a fost respinsă era parte a debitului total stabilit suplimentar.

Chiar dacă a avut loc desființarea în tot a deciziei de impunere nr. 15/2011, considerentele hotărâtoare cuprinse în decizia de soluționare a contestației nr. 325/2011 nu pot fi ignorate. Conform acestora, contestația administrativă a reclamantei privind suma de 412.391 lei a fost respinsă. Reclamanta nu a atacat decizia nr. 325/2011, așa încât nu mai poate repune în discuție, în calea de atac îndreptată împotriva deciziei de soluționare a celei de-a doua contestații, aspecte privitoare la legalitatea și temeinicia impunerii suplimentare menționate.

Obiter dicta, Curtea adaugă că realitatea operațiunilor economice este una dintre condițiile de fond prevăzute de Codul fiscal pentru acordarea dreptului de deducere a TVA, așa încât susținerile reclamantei conform cărora factura fiscală este singurul document cerut de lege pentru acordarea dreptului de deducere sunt nefondate, ceea ce atrage netemeinicia criticilor adresate pe fond impunerii suplimentare datorată nerecunoașterii dreptului de deducere pentru operațiunile economice invocate a fi fost desfășurate cu furnizorii Jesica Prod SRL, Telecomunication Rapid SRL, Bouri Industries Ltd SRL, Monte Carlo Import Export SRL.

Pentru aceste motive, Curtea va respinge pretențiile reclamantei legate de acordarea dreptului de deducere pentru suma menționată.

9. În considerarea prevederilor art. 116 alin. 1 C. pr. fiscală, conform cărora, Prin compensare se sting creanțele statului sau unităților administrativ-teritoriale ori subdiviziunilor acestora reprezentând impozite, taxe, contribuții și alte sume datorate bugetului general consolidat cu creanțele debitorului reprezentând sume de rambursat, de restituit sau de plată de la buget, până la concurența celei mai mici sume, când ambele părți dobândesc reciproc atât calitatea de creditor, cât și pe cea de debitor, cu condiția ca respectivele creanțe să fie administrate de aceeași autoritate publică, Curtea va obliga pârâta DGRFPB să efectueze compensarea între suma pe care o va aproba la rambursare (conform considerentelor anterioare – pc. 7) și alte obligații fiscale ale reclamantei. Compensarea urmează să aibă loc în funcție de exigibilitatea sumei de rambursat la data la care decontul de TVA cu sold negativ cu opțiune de rambursare trebuia soluționat conform legii (a se vedea și hotărârea CJUE în cauza C- 107/10) și exigibilitatea obligațiilor fiscale datorate de reclamantă ulterior (în perioada mai-noiembrie 2009) și rămase neachitate.

10. Având în vedere că a fost admisă cererea privitoare la compensare, va respinge capătul de cerere privitor la acordarea dobânzilor, pe care însăși reclamanta a arătat că l-a formulat în subsidiar, în raport cu capătul de cerere privitor la compensare.

11. în temeiul art. 274 alin. 1 C.pr.civ., va obliga pârâtele la plata cheltuielilor de judecată în favoarea reclamantei în sumă de 48 lei, reprezentând taxă de timbru și timbru judiciar.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

HOTĂRĂȘTE

Admite în parte cererea formulată de reclamanta ., cu sediul ales în București, ..35, ., .-18, sector 3, în contradictoriu cu pârâtele AGENȚIA NAȚIONALĂ DE ADMINISTRARE FISCALĂ, cu sediul în București, ., sector 5 și DIRECȚIA G. REGIONALĂ A FINANȚELOR PUBLICE BUCUREȘTI, cu sediul în București, . Gerota, nr. 13, sector 2.

Anulează decizia de soluționare a contestației nr. 119/26.04.2013.

Anulează decizia de impunere nr. F-B 369/6.11.2012.

Obligă pârâta DGRFPB să emită o nouă decizie de impunere pentru perioada verificată 1.01._09, prin care să aprobe reclamantei rambursarea sumei negative cu titlu de TVA rezultată din decontul de TVA cu perioadă de raportare aprilie 2009, înregistrat sub nr. 24387A/11.05.2009, raportându-se la dreptul reclamantei de restituire a sumei de 3.569.250 lei TVA colectată, stornată în evidența contabilă la data de 30.04.2009 și cu păstrarea tuturor celorlalte obligații fiscale principale stabilite prin decizia nr. F-B 369/6.11.2012.

Obligă pârâta DGRFPB să efectueze compensarea între suma pe care o va aproba la rambursare și alte obligații fiscale ale reclamantei, în condițiile art. 116 Cod de procedură fiscală.

Respinge celelalte pretenții ale reclamantei, ca neîntemeiate.

Obligă pârâtele la plata cheltuielilor de judecată în favoarea reclamantei în sumă de 48 lei.

Cu recurs în 15 zile de la comunicare.

Pronunțată în ședință publică, azi, 15.11.2013.

PREȘEDINTE GREFIER

V. E. C. S. I.

Red.VEC

← Anulare act administrativ. Sentința nr. 1975/2013. Curtea de...		Conflict de competenţă. Sentința nr. 3802/2013. Curtea de... →

Vezi și alte spețe de la aceeași instanță

Anulare act administrativ. Sentința nr. 1252/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI Anulare act administrativ. Sentința nr. 1639/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI Comunicare informaţii de interes public. Legea Nr.544/2001. Decizia nr. 114/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI Anulare act administrativ. Sentința nr. 1975/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI Conflict de competenţă. Sentința nr. 3802/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI Acţiune în constatare. Sentința nr. 2468/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI Constatare calitate lucrător/colaborator securitate. OUG nr.24/2008. Sentința nr. 3045/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI Obligare emitere act administrativ. Sentința nr. 87/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI