CSJ. Decizia nr. 1941/2003. Contencios. împotriva deciziei Curtii de Conturi Sectia Jurisdictionala. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA SUPREMĂ DE JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV
Decizia nr. 1941/2003
Dosar nr. 2357/2002
Şedinţa publică din 21 mai 2003
Asupra recursurilor de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa nr. 67 din 28 noiembrie 2001, Colegiul jurisdicţional al Curţii de Conturi a României a respins ca neîntemeiat actul de sesizare nr. 9446/76/D/2001, formulat de Procurorul financiar de pe lângă Camera de Conturi Dolj, privind obligarea Direcţiei Generale a Vămilor la plata sumei de 109.771.765 lei cu titlul de T.V.A. şi a majorărilor de întârziere în sumă de 48.798.292 lei, către bugetul de stat, precum şi cu privire la obligarea pârâţilor D.B. şi A.A., la plata sumei de 48.798.292 lei, reprezentând despăgubiri civile, cu dobânda aferentă practicată de Banca Naţională a României, către Direcţia Generală a Vămilor.
Hotărând astfel, Colegiul jurisdicţional a reţinut că, pentru închirierea ocazională efectuată în condiţiile prevăzute şi sancţionate de Codul civil, Direcţia Vamală Interjudeţeană Craiova, unitate fără personalitate juridică şi aflată în subordinea Direcţiei Generale a Vămilor, nu avea obligaţia legală să depună la organul fiscal competent declaraţia de plătitor de T.V.A., să calculeze şi să vireze la bugetul statului T.V.A., aferentă veniturilor realizate din chiriile încasate. De asemenea, Colegiul jurisdicţional a apreciat că, în cauză ,nu sunt îndeplinite condiţiile legale pentru a fi angajată răspunderea civilă delictuală a pârâţilor persoane fizice, D.B. şi A.A., care au îndeplinit funcţiile de director şi respectiv, de coordonator al Serviciului Financiar contabil la Direcţia Vamală Interjudeţeană Craiova.
Recursul jurisdicţional declarat împotriva acestei sentinţe de Procurorul General Financiar a fost admis prin Decizia nr. 300 din 13 iunie 2002, pronunţată de secţia jurisdicţională a Curţii de Conturi, care a casat hotărârea atacată şi a trimis cauza spre rejudecare la acelaşi Colegiu jurisdicţional.
Instanţa de recurs jurisdicţional a reţinut că închirierea spaţiilor de către Direcţia Regională Vamală Intrajudeţeană Craiova trebuie asimilată cu livrările de bunuri şi/sau prestările de servicii, în sensul OUG nr. 17/2000 şi conform art. 6 lit. K) din acest act normativ, la depăşirea sumei de 50 milioane lei anual, exista obligaţia de a se calcula şi de a se vira la bugetul statului T.V.A.
Pentru a se analiza fiecare contract de închiriere în parte, condiţiile în care a fost stabilită chiria şi pentru a se verifica dacă în chirie a fost inclusă şi T.V.A., instanţa de recurs jurisdicţional a stabilit că este necesară rejudecarea pricinii de către acelaşi Colegiu jurisdicţional.
Împotriva deciziei nr. 300 din 13 iunie 2002 şi în temeiul art. 82 din Legea nr. 94/1992, republicată, au declarat recurs Direcţia Generală a Vămilor, D.B. şi A.A., solicitând casarea hotărârii în baza art. 304 pct. 7, 8 şi 9 C. proc. civ.
În primul motiv de casare, recurenţii au susţinut că hotărârea atacată este rezultatul interpretării eronate a prevederilor OUG nr. 17/2000 şi că, în mod nelegal, nu s-a ţinut seama că veniturile din chirii încasate de Direcţia Regională Vamală Interjudeţeană Craiova nu intră în sfera de aplicare a T.V.A., conform art. 2 din actul normativ arătat. Sub acest aspect, recurenţii au arătat că sunt supuse obligaţiei de plată a T.V.A. numai livrările de bunuri şi/sau prestările de servicii efectuate în cadrul exercitării activităţii profesionale, iar nu închirierile ocazionale de spaţii, fără legătură cu activitatea profesională şi obiectul de activitate al Direcţiei vamale, care sunt rezultatul exercitării drepturilor civile.
Faţă de principiul specializării persoanei juridice, recurenţii au susţinut că autoritatea vamală nu desfăşoară ca activitate cu caracter permanent, închirierea de spaţii şi că această închiriere, efectuată cu caracter ocazional, temporar, reprezintă acte de administrare şi de gestionare a patrimoniului propriu şi pentru atragerea de venituri la bugetul de stat. De asemenea, recurenţii au arătat că, fiind în discuţie chiriile încasate în anul 2000, instanţa de recurs jurisdicţional nu a avut în vedere că OUG nr. 17/2000, spre deosebire de actul normativ ulterior, Legea nr. 345/2002, a prevăzut o distincţie între operaţiunile ocazionale de închiriere şi operaţiunile de închiriere efectuate în cadrul activităţii profesionale, cu caracter permanent.
Prin cel de-al doilea motiv de casare s-a susţinut că hotărârea atacată cuprinde numai simple afirmaţii, care nu pot constitui o motivare în fapt şi în drept.
Ultima critică formulată de recurenţi se referă la interpretarea greşită a actului juridic dedus judecăţii, cu motivarea că în hotărârea atacată s-a reţinut eronat că operaţiunile de închiriere desfăşurate de autoritatea vamală reprezintă o activitate cu caracter permanent, deşi aceste închirieri sunt acte de administrare a patrimoniului, fără legătură cu activitatea de vămuire, singura activitate cu caracter permanent a autorităţii publice în cauză.
Prin notele scrise, recurenţii D.B. şi A.A. au completat motivele de recurs, susţinând că obligaţia de plată a T.V.A. intră sub incidenţa legii noi, art. 169 din OG nr. 61/2002, aprobată prin Legea nr. 79/2003 şi care prevede că sumele reprezentând T.V.A., datorate de instituţiile publice pentru prestări de servicii constând în închirieri şi/sau concesiuni de bunuri imobile, care până la data de 31 mai 2002 nu au fost facturate beneficiarilor şi nu au fost achitate la bugetul de stat, se anulează, inclusiv dobânzile şi penalităţile de întârziere aferente.
Analizând actele şi lucrările dosarului, Curtea va respinge prezentele recursuri ca nefondate pentru următoarele considerente:
Conform art. 2 alin. (1) lit. a) şi alin. (3) lit. a) din OUG nr. 17/2000, în sfera de aplicare a T.V.A. se cuprind livrările de bunuri mobile şi/sau prestările de servicii efectuate în cadrul exercitării activităţii profesionale, operaţiuni cu plată cărora le sunt asimilate închirierile de bunuri pe bază de contract.
În art. 3 alin (1) lit. a) şi alin. (2) din acelaşi act normativ se prevede că instituţiile publice sunt supuse T.V.A., dacă realizează direct sau prin unităţi subordonate alte operaţiuni impozabile decât cele pentru activităţile lor administrative, sociale, educative, de apărare, ordine publică, siguranţa statului, culturale şi sportive.
Instanţa de recurs jurisdicţional a interpretat corect aceste prevederi legale, constatând că închirierea de bunuri efectuată de Direcţia Regională Vamală Craiova nu reprezintă scopul pentru care a fost înfiinţată şi funcţionează ca autoritate a administraţiei publice, fiind supusă T.V.A.
Principiul specialităţii capacităţii de folosinţă a persoanei juridice şi incidenţa normelor de drept civil pentru închirierile efectuate au fost invocate fără temei de către recurenţi, dat fiind că actul de sesizare nu a avut ca obiect validitatea contractelor de închiriere, iar caracterul civil sau comercial al operaţiunii este irelevant faţă de dispoziţiile OUG nr. 17/2000, care nu prevăd o distincţie în acest sens.
Caracterul ocazional al operaţiunilor de închiriere a fost invocat de asemenea neîntemeiat, pentru că OUG nr. 17/2000 prevede în art. 6 lit. K) şi art. 25, obligaţia contribuabililor de a se înregistra la organele fiscale ca plătitori de T.V.A. numai în raport de un anumit plafon al veniturilor realizate din operaţiunile cu plată supuse T.V.A., categorie din care fac parte şi chiriile încasate de Direcţia vamală în perioada 15 martie 2000 -14 august 2001.
Critica din recurs privind nemotivarea hotărârii atacate urmează fi respinsă, constatâdu-se că instanţa de recurs jurisdicţional a respectat prevederile art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., argumentând în fapt şi în drept soluţia pronunţată, precum şi motivul pentru care au fost înlăturate apărările formulate de recurenţii–pârâţi.
Susţinerea recurenţilor că instanţa de recurs jurisdicţional a interpretat greşit actul juridic dedus judecăţii şi a schimbat natura juridică a acestuia, se dovedeşte a fi nefondată întrucât calificarea operaţiunii de închiriere ca act de administrare sau de gestiune a patrimoniului propriu nu produce consecinţe juridice în privinţa obligaţiei de plată a T.V.A., prevăzută expres pentru asemenea operaţiuni cu plată, care nu definesc activitatea administrativă a autorităţii vamale.
Critica recurenţilor D.B. şi A.A. privind incidenţa în cauză a dispoziţiilor art. 169 din OG nr. 61/2002, aprobată prin Legea nr. 79/2003, va fi respinsă pentru că nu reprezintă un motiv de ordine publică potrivit art. 306 alin. (2) C. proc. civ., dar şi pentru faptul că textul de lege invocat reglementează executarea obligaţiei de plată a T.V.A. şi nu, constatarea acesteia, cum s-a solicitat prin actul de sesizare al Procurorului financiar.
În consecinţă, nefiind motive de casare sau de modificare a deciziei pronunţate de instanţe de recurs jurisdicţional, Curtea va respinge ca nefondate prezentele recursuri.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursurile declarate de Direcţia Generală Vămilor, de D.B. şi de A.A., împotriva deciziei nr. 300 din 13 iunie 2002 a Curţii de Conturi, secţia jurisdicţională, ca nefondate.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 21 mai 2003.
| ← CSJ. Decizia nr. 957/2003. Contencios. Conflict negativ de... | CSJ. Obligarea Inspectoratului Şcolar la repartizarea pe postul... → |
|---|
