ICCJ. Decizia nr. 3742/2003. Contencios. Anulare partiala Hotarâre Guvern. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV
Decizia nr. 3742/2003
Dosar nr. 53/2003
Şedinţa publică din 7 noiembrie 2003
Asupra recursurilor de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea formulată la 3 septembrie 2001, reclamanţii S.P. şi J.P. au chemat în judecată Guvernul României, R.A. A.P.P.S. şi S.P.P., solicitând anularea parţială a HG nr. 250/2000, respectiv art. 1 – nr. crt. 1 din Anexă, în sensul corectării suprafeţei de teren, în limita proprietăţii lor de 1406,76 mp teren, precum şi în sensul corectării elementelor de identificare a imobilului, adresa exactă fiind Str. Dante Aligheri nr.1 sector 1.
Totodată, reclamanţii au solicitat obligarea pârâţilor la plata de daune cominatorii, de 10 milioanei lei pe zi de întârziere.
În motivarea cererii lor, reclamanţii au susţinut că actul administrativ contestat este nelegal, întrucât dispune asupra proprietăţii şi administrării terenului lor, fără să ţină cont că printr-o hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă, acesta le-a fost retrocedat în 1995, constatându-se în acelaşi timp că pârâţii nu deţin vreun titlu valabil.
Prin sentinţa civilă nr. 968 din 21 octombrie 2002, Curtea de Apel Bucureşti, secţia de contencios administrativ, a respins excepţia lipsei de interes a acţiunii şi admiţând în parte acţiunea, a anulat parţial art. 1 din HG nr. 1250/2000 şi nr. crt. 1 din Anexă, în privinţa suprafeţei de 1406,76 mp.
Prin aceiaşi hotărâre s-a respins ca nefondată, cererea de despăgubiri şi daune cominatorii şi au fost obligaţi pârâţii la 4.500.000 lei, cheltuieli de judecată.
Pentru a hotărî astfel, instanţa fondului a reţinut că în cauză s-a făcut dovada îndeplinirii condiţiilor prevăzute de art. 1 din Legea nr. 29/1990, reclamanţii fiind titularii drepturilor de proprietate asupra terenului de 1406,76 mp, drept recunoscut prin hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă şi transcris în registrul de transcripţiuni.
S-a reţinut în acelaşi timp că pârâţii nu au deţinut terenul, în baza unui titlu valabil, Decretul de expropriere nr. 166/1960, invocat, nefiind publicat, nu a intrat în vigoare şi ca atare, nu a putut opera transferul de proprietate.
Cu toate acestea, prin hotărârea contestată, nelegal, s-a considerat bunul ca făcând parte din domeniul public al statului şi s-a dispus schimbarea administratorului, producând astfel o vătămare evidentă dreptului de proprietate al reclamanţilor.
Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs R.A. „A.P.P.S., Guvernul României şi S.P.P.
Sintetizând motivele de casare, urmează a se reţine că toţi recurenţii au criticat hotărârea Curţii de Apel Bucureşti, secţia de contencios administrativ, care a apreciat greşit ca fiind îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 1 din Legea nr. 29/1990, în cauză nefiind dovedit nici dreptul recunoscut şi cu atât mai puţin, vătămarea produsă acestuia.
În opinia recurenţilor, ca urmare a exproprierii terenului prin Decretul nr. 166/1960, nepublicat, a operat transferul de proprietate în favoarea statului, dreptul acestuia existând şi ulterior, exprimat prin transmiterea în administrarea R.A. A.P.P.S. şi apoi, S.P.P. Prin urmare, la data pronunţării sentinţei nr. 317/1995, statul deţinea un titlu valabil, dreptul pretins de reclamanţi nefiindu-i opozabil.
Un alt motiv de casare, invocat de R.A. A.P.P.S. şi S.P.P., l-a constituit greşita respingere a excepţiei de tardivitate a formulării plângerii administrative, fiind evident ca în raport cu data publicării HG nr. 1250/2000 în Monitorul Oficial, sesizarea Guvernului României, cu plângerea prealabilă, s-a făcut cu depăşirea termenului de 30 de zile, prevăzut de art. 5 alin. (1) din Legea nr. 29/1990.
În fine, în recursul său S.P.P. a invocat nelegalitatea hotărârii Curţii de Apel Bucureşti, motivată prin pronunţarea acesteia cu depăşirea competenţei, faţă de împrejurarea că actul dedus judecăţii este un act de gestiune emis de Guvernul României în exercitarea atribuţiilor sale, de administrator al bunurilor aflate în patrimoniul său.
Analizând legalitatea şi temeinicia sentinţei pronunţate în raport cu criticile formulate, urmează a se reţine ca acestea nu se justifică.
Potrivit dispoziţiilor art. 1 din Legea nr. 29/1990, „orice persoană fizică sau juridică, care se consideră vătămată în drepturile sale, recunoscute de lege, printr-un act administrativ, se poate adresa instanţei judecătoreşti competente, pentru anularea actului, recunoaşterea dreptului pretins şi repararea pagubei ce i-a fost cauzată".
În temeiul acestor prevederi, reclamanţii S.P. şi J.P. au solicitat anularea art. 1 din HG nr. 1250/2000 şi nr. crt. 1 din Anexă, în sensul recunoaşterii dreptului lor de proprietate asupra terenului de 1406,76 mp, drept recunoscut printr-o hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, nr. 317 din 27 martie 1995.
Prin sentinţa civilă nr. 968 din 21 octombrie 2002, Curtea de Apel Bucureşti, secţia de contencios administrativ, a admis acţiunea, reţinând că în cauză s-au dovedit a fi îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 1 din Legea nr. 29/1990.
Soluţia, astfel, pronunţată este legală şi temeinică.
În temeiul sentinţei prin care li s-a retrocedat terenul, reclamanţii au dovedit dreptul lor de proprietate, drept recunoscut de lege şi opozabil erga omnes.
Deşi au susţinut contrariul, pârâţii nu au dovedit că deţin vreun titlu valabil. Decretul de expropriere nr. 166/1960, invocat ca moment al transferului dreptului de proprietate în favoarea statului, nefiind publicat, nu a intrat în vigoare şi ca atare, nu a putu produce efecte juridice. Faptul că ulterior s-a transmis administrarea acestui imobil în favoarea diferitelor instituţii ale statului, nu este relevant pentru susţinerea pretinsului drept de proprietate al statului, aceasta cu atât mai mult, cu cât hotărârile de guvern emise în acest sens, fie au fost abrogate, fie nu au fost publicate, astfel încât la data pronunţării sentinţei nr. 317/1995 de către Tribunalul Bucureşti, imobilul în discuţie nu figura ca fiind în administrarea nici unei instituţii centrale de stat.
Ca atare, în calitate de reprezentant al statului la momentul respectiv şi de beneficiar al exproprierii fără titlu valabil ,nu putea sta decât Consiliul Judeţean al municipiului Bucureşti.
În fine, o dovadă în plus a faptului că statul nu deţinea un titlu valabil este şi aceea că până la emiterea HG nr. 1250/2000, imobilul Vila Dante nu a fost definit ca proprietate publică.
Fiind dovedit dreptul de proprietate al reclamanţilor, recunoscut de lege şi opozabil erga omnes, în mod corect s-a reţinut de către instanţa fondului şi vătămarea produsă acestuia prin actul administrativ emis de Guvern – HG nr. 1250/2000 – care, nelegal, dispune trecerea terenului din proprietate privată, în proprietate publică şi schimbă administratorul, îngreunând astfel punerea în executare a titlului.
În ce priveşte tardivitatea formulării plângerii prealabile, invocate de pârâţii-recurenţi, urmează a se reţine ca fiind legal şi temeinic respinsă de Curtea de Apel Bucureşti.
Potrivit dispoziţiilor art. 5 alin. (1) din Legea nr. 29/1990, „înainte de a cere tribunalului anularea actului, cel ce se consideră vătămat, se va adresa în termen de 30 de zile de la data comunicării actului, autorităţii emitente.
În cazul în care cel ce se consideră nemulţumit de soluţia dată reclamantei, el poate sesiza tribunalul în 30 de zile de la comunicarea soluţiei…".
Împrejurarea că în cauză actul administrativ vătămător este o hotărâre de Guvern, momentul publicării ei în Monitorul Oficial echivalează cu momentul comunicării despre care face vorbire textul menţionat.
În cauză, însă, data publicării HG nr. 1250/2000, respectiv 29 noiembrie, nu poate fi considerată ca atare, datele de identificare ale imobilului fiind, evident, greşite.
Astfel la nr. 1 crt. 1 din Anexă este menţionat imobilul Vila Dante cu teren aferent de 8260 mp, ori titlul de proprietate al reclamanţilor, respectiv sentinţa nr. 317/1995 stabileşte dreptul de proprietate pe terenul din Str. Dante Aligheri, în suprafaţă de 1406,76 mp.
Existenţa acestor neconcordanţe a determinat incertitudini şi dubiu asupra identităţii dintre terenul, proprietatea reclamantului şi cel menţionat în HG nr. 1250/2000, lămurite ulterior în urma corespondenţei purtate cu S.P.P., care, la 12 iunie 2001, cu adresa nr. 8.537, confirmă că măsura dispusă de Guvern priveşte şi terenul acestora.
Astfel fiind, legal şi temeinic, Curtea de Apel Bucureşti a apreciat că momentul luării la cunoştinţă de către reclamanţi a fost cel al adresei primite de la S.P.P. şi în raport cu care, atât plângerea administrativă, cât şi sesizarea instanţei de contencios s-a realizat în temeiul prevăzut de art .5 din Legea nr. 29/1990.
În fine, în ce priveşte susţinerea S.P.P. potrivit căreia instanţa ar fi dat o calificare greşită actului dedus judecăţii, acesta fiind de fapt un act de gestiune, exceptat conform art. 2 din Legea nr. 29/1990 de la controlul instanţei de contencios, urmează a fi apreciată ca nefondată.
În conformitate cu prevederile Legii nr. 213/1998, actele prin care se dispune trecerea unui bun din proprietatea privată a statului, în proprietatea publică a acestuia, sunt supuse controlului judecătoresc.
Cu atât mai mult, nu pot fi exceptate de la acest control, acele acte prin care se dispune de un bun proprietate privată, aflat în circuitul civil.
Or, prin HG nr. 1250/2000, statul neproprietar, a dispus trecerea terenului proprietatea reclamanţilor, în proprietatea publică, măsură care excede atribuţiilor pe care guvernul le are în calitate de administrator.
Ca atare, Curtea de Apel Bucureşti a apreciat corect HG nr. 1250/2000, ca fiind un act administrativ; în sensul Legii nr. 29/1990, s-a pronunţat asupra legalităţii acestuia.
În raport cu toate aceste considerente, urmează a se reţine ca fiind legală şi temeinică hotărârea Curţii de Apel Bucureşti, secţia de contencios administrativ, prin care s-a admis acţiunea reclamanţilor S.P. şi J.P. şi anulat în parte dispoziţiile HG nr. 1250/2000.
Văzând şi dispoziţiile art. 246 C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursurile declarate de R.A. A.P.P.S. Bucureşti, Guvernul României şi S.P.P. Bucureşti, împotriva sentinţei civile nr. 968 din 21 octombrie 2002 a Curţii de Apel Bucureşti, ca nefondate.
Obligă recurenţii la 5.000.000 lei, cheltuieli de judecată, către S.P.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 7 noiembrie 2003.
| ← CSJ. Decizia nr. 374/2003. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 3745/2003. Contencios. Modificare partiala... → |
|---|
