ICCJ. Decizia nr. 1620/2004. Contencios. Refuz acordare drepturi conform Legii 189/2000. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV
Decizia nr. 1620/2004
Dosar nr. 4419/2003
Şedinţa publică din 27 aprilie 2004
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea formulată şi înregistrată la Curtea de Apel Oradea, reclamantul L.I. a chemat în judecată pe pârâta Casa Judeţeană de Pensii Satu Mare, pentru ca instanţa prin sentinţa ce o va pronunţa, să dispună anularea hotărârii nr. 1359/2002, emisă de pârâtă şi să o oblige pe aceasta să-i recunoască calitatea de beneficiar al Legii nr. 189/2000.
În motivarea acţiunii, reclamantul a arătat că în mod greşit pârâta a reţinut că fiind născut în timpul refugiului părinţilor săi, nu beneficiază de prevederile Legii nr. 189/2000, neavând statutul de refugiat.
Curtea de Apel Oradea, prin sentinţa civilă nr. 389/2003, a admis acţiunea, a anulat hotărârea nr. 1359/2002 şi a obligat-o pe pârâtă să-i recunoască reclamantului, calitatea de beneficiar al OG nr. 105/1999, aprobată prin Legea nr. 189/2000.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de fond a reţinut că părinţii reclamantului au fost refugiaţi datorită persecuţiilor etnice, din partea regimului instaurat după Dictatul de la Viena şi că el s-a născut în timpul refugiului, dobândind astfel, acelaşi statut cu al părinţilor.
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs, pârâta Casa Judeţeană de Pensii Satu Mare.
În motivarea recursului, recurenta-pârâtă a susţinut, în esenţă, că în raport cu dispoziţiile legale din OG nr. 105/1999 şi Legea nr. 189/2000, copiii care s-au născut în perioada de refugiu a părinţilor, nu beneficiază de drepturile prevăzute în aceste acte normative.
Analizând recursul formulat în raport cu dispoziţiile art. 304 – 3041 C. proc. civ., Curtea îl va respinge pentru următoarele considerente:
În conformitate cu dispoziţiile art. 14 din Decretul nr. 31/1954, privitor la persoanele fizice şi persoanele juridice, domiciliul minorului este la părinţii săi, iar potrivit art. 100 C. fam., copilul minor locuieşte la părinţii săi.
Exercitarea drepturilor şi îndatoririlor părinţilor faţă de minori impune, pe lângă existenţa, de regulă, a unui domiciliu comun, în cadrul căruia să poată fi realizată paza fizică şi juridică a minorului, şi asigurarea nemijlocită de către părinţi, a unor alte cerinţe cu privire la obligaţia de întreţinere, de îngrijire, de dezvoltare, de educaţie, inclusiv îndatorirea de a administra bunurile minorului.
Drepturile şi obligaţiile părinteşti sunt enumerate generic în conţinutul art. 101, 105, 107 ş.a. C. fam., texte aflate sub Titlul III privind „Ocrotirea celor lipsiţi de capacitate, a celor cu capacitate restrânsă şi a altor persoane" din acelaşi cod.
În raport cu dispoziţiile legale mai sus citate, ca şi în general, cu economia reglementărilor aduse prin Codul familiei, care impun în mod imperativ o conduită juridică de protecţie, ajutor şi pază a părinţilor faţă de minor, se impune cu rigoare concluzia că minorul trebuie să trăiască, de regulă, alături de părinţii săi, precum şi că orice separare de aceştia nu este validă decât în cazuri de excepţie, anume prevăzute de lege şi reglementate prin lege. Despărţirea copilului de părinţi, afară de asemenea cazuri de excepţie, este un act imoral şi antisocial, după cum şi instituirea sau confirmarea prin măsuri de fapt a statutului juridic al minorului din cadrul familiei, în despărţire de statutul juridic al părinţilor care-l au în îngrijire, constituie în aceeaşi măsură o încălcare a principiilor legii.
Din această perspectivă, concluzia la care se ajunge prin asumarea raţionamentului propus de recurent, că un minor, mai ales de o vârstă foarte fragedă, nu împărtăşeşte condiţia grav restrictivă impusă părinţilor săi, este eronată şi nu poate fi acceptată, fiind contrară ordinii publice şi bunelor moravuri [art. 5 C. civ.].
Argumentul dedus de recurentă din invocarea prevederilor art. 7 alin. (2) din Decretul nr. 31/1954, este străin pricinii.
Soluţia, ca şi motivarea adusă de prima instanţă, hotărârii pronunţate, sunt în afară de orice critică şi exprimă un mod corect şi uman de înţelegere a legii în resorturile şi finalitatea sa.
Faţă de considerentele mai sus expuse, recursul declarat se vădeşte nefondat şi urmează a fi respins ca atare, menţinându-se sentinţa criticată, ca fiind legală şi în deplină concordanţă cu dispoziţiile legale aplicabile în materie.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de Casa Judeţeană de Pensii Satu Mare împotriva sentinţei civile nr. 389/CA/2003 – P-I din 29 septembrie 2003 a Curţii de Apel Oradea, ca nefondat.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 27 aprilie 2004.
| ← ICCJ. Decizia nr. 576/2004. Contencios. Anulare decizie A.P.M.... | ICCJ. Decizia nr. 595/2004. Contencios. Refuz acordare drepturi... → |
|---|
