ICCJ. Decizia nr. 8404/2004. Contencios
| Comentarii |
|
Prin acțiunea înregistrată la data de 15 mai 2000, reclamanții F.C. și N.O. au chemat în judecată pe pârâții Ministerul Industriei și Comerțului, Primarul municipiului Iași și SC R. SA - Agenția Iași, solicitând constatarea nulității absolute a certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor seria M.08 nr. 0143, emis la data de 6 martie 1998, de prima pârâtă, în favoarea celei de a treia; constatarea nulității absolute a autorizației de construire nr. 553 din 27 iunie 1997, emisă de cel de-al doilea pârât, în favoarea celei de a treia pârâte, precum și obligarea acesteia din urmă de a-și ridica construcțiile edificate, de pe terenul proprietatea reclamanților sau în caz de refuz să fie autorizați reclamanții a le ridica pe socoteala agentului economic pârât, precum și la plata cheltuielilor de judecată.
în motivarea acțiunii, reclamanții au arătat că prin sentința civilă nr. 7893 din 18 mai 1998, rămasă definitivă și irevocabilă, a Judecătoriei Iași, s-a constatat nulitatea donației făcută de autoarea lui, D.I., cu privire la terenul în suprafață de 2000 mp, situat în Iași, inclus în suprafața de teren ce constituie obiectul certificatului de atestare atacat, statul intrând fără drept în posesia terenului, proprietatea lor.
Reclamanții au mai arătat că în baza sentinței mai sus precizate, executorul judecătoresc i-a pus în posesia terenului, cu mențiunea, însă, că este ocupat parțial de edificatele SC R. SA Iași.
în plus, arată reclamanții, ulterior au luat cunoștință de certificatul de atestare a dreptului de proprietate asupra terenului intravilan și că demersurile lor pentru retrocedare sau, eventual, acordarea în compensare a unei suprafețe de teren liberă de construcții, nu au dus la nici un rezultat.
Curtea de Apel Iași, prin sentința civilă nr. 72/CA din 7 mai 2001, a admis în parte acțiunea, în sensul că a constatat nulitatea absolută a celor două acte administrative supuse controlului și a respins capătul de cerere privind demolarea construcțiilor existente pe teren, cu plata cheltuielilor de judecată.
împotriva acestei sentințe au declarat recurs, pârâții Primarul municipiului Iași și SC R. SA - Agenția Iași, iar Curtea Supremă de Justiție, secția de contencios administrativ, prin decizia nr. 1446 din 16 aprilie 2002, a admis recursurile, a casat sentința atacată și a trimis cauza, spre rejudecare, reținând, în esență, că instanța de fond trebuia să dispună, chiar din oficiu, completarea probelor cu o expertiză tehnică efectuată în această cauză, în vederea identificării terenului, a stabilirii destinației sale actuale și a posibilităților reale de valorificare a drepturilor reclamanților, consfințit printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă.
S-a mai reținut că suplimentarea probelor, cu acte era necesară pentru stabilirea situației juridice a terenului la data emiterii certificatului de atestare, precum și a dreptului societății comerciale beneficiare, de a edifica construcții pe o suprafață mai mare de teren despre care se pretinde că la 1 ianuarie 1990 s-a aflat în administrarea sa.
Totodată, instanța de recurs a constatat și că sentința atacată este nelegală și netemeinică, și sub aspectul că s-a acordat reclamanților mai mult decât au cerut, întrucât, deși în cuprinsul acțiunii s-a precizat că cererea lor vizează o suprafață de numai 2000 mp de teren intravilan, situat în Iași, totuși instanța de fond a stabilit că actele administrative atacate sunt lovite de nulitate în întregul lor.
Rejudecând cauza în fond după casare, Curtea de Apel Iași, prin sentința nr. 128/CA din 16 decembrie 2002, a respins acțiunea reclamanților, ca neîntemeiată.
Pentru a se pronunța în acest sens instanța de fond a reținut că terenul în suprafață de 1918,200 mp, identificat prin expertiza efectuată în cauză, este ocupat de construcții definitive care aparțin agentului economic pârât, pentru care este emis certificatul de atestare a dreptului de proprietate atacat.
S-a mai reținut, pe de o parte, că certificatul a fost emis cu respectarea dispozițiilor H.G. nr. 834/1001 și a Criteriilor nr. 2665/IC/311/1992, dreptul de proprietate fiind transcris în registrul unic al inscripțiilor imobiliare cu nr. 3037 din 10 martie 1998 și c/val este înscrisă în capitalul social al pârâtei și în circuitul economic. Pe de altă parte, s-a reținut că și autorizația de construire a fost emisă cu respectarea Legii nr. 50/1991 și că reclamanții nu au precizat ce dispoziții legale au fost încălcate și mai mult, că aceștia au posibilități de valorificare a dreptului lor de proprietate, fie prin atribuirea unui alt teren liber de construcții pe alt amplasament, fie prin plata de despăgubiri în bani, posibilități care, însă, nu pot face obiectul acestui litigiu.
împotriva acestei sentințe au declarat recurs, reclamanții N.O. și F.C., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.
în dezvoltarea motivelor de recurs, recurenții-reclamanți reiterează motivele din acțiune, arătând, în principal, că, deși au demonstrat prin probele administrate, că sunt proprietarii a cca. 2000 mp înscriși și în certificatul de atestare a dreptului de proprietate emis în favoarea agentului economic pârât, totuși instanța de fond a menținut acest act, ca temeinic și legal și în consecință, și autorizația de construire nr. 553 din 27 iunie 1997, încălcând, astfel, dreptul lor de proprietate.
Examinându-se sentința atacată, în raport cu toate criticile formulate, cu probele administrate în cauză, precum și cu dispozițiile legale incidente pricinii, inclusiv cele ale art. 3041C. proc. civ., se constată că recursul este întemeiat, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.
Conform art. 315 alin. (1) C. proc. civ., decizia de casare a Curții Supreme de Justiție este obligatorie pentru instanța care judecă fondul, atât cu privire la problemele de drept dezlegate, cât și referitor la necesitatea suplimentării probatoriului, în sensul arătat în această decizie.
în cauză, se constată că instanța de fond nu a avut în vedere faptul că la data emiterii actului atacat, recurenții-reclamanți nu se aflau în pasivitate, ci în litigiu cu pârâții Consiliul Județean Iași și Consiliul Local Iași, pentru constatarea nulității donației privind același teren.
în plus, la 21 ianuarie 1998, Prefectul județului Iași a respins cererea recurenților-reclamanți privind atribuirea suprafeței de 2000 mp, reținând că terenul are regimul juridic stabilit prin art. 5 din Legea nr. 18/1991, modificată și completată prin Legea nr. 169/1997, în același sens fiind și adresa nr. 3615 din 17 octombrie 1997 a Primăriei municipiului Iași, prin care se susține că terenul revendicat "se află în incinta SC R. SA" și "reprezintă domeniu public, deci nu poate fi atribuit fostului proprietar".
în aceste condiții, deși conform art. 3 din H.G. nr. 834/1991, prevederile art. 1 din hotărâre nu se aplică terenurilor care, în condițiile legii, fac parte din domeniul public, totuși, la 6 martie 1998 s-a emis certificatul de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor, seria M.08 nr. 0143, incluzându-se și terenul în litigiu.
De asemenea, se reține și faptul că instanța de fond nu a avut în vedere aspectele legate de privatizarea agentului economic, respectiv de transmitere a terenului în litigiu, ulterior constatării nulității absolute a donației prin hotărâre judecătorească irevocabilă, prin care s-a dispus și repunerea părților în situația ulterioară.
Totodată, deși prin decizia nr. 1446/2002 a Curții Supreme de Justiție, s-a dispus identificarea terenului intravilan, stabilirea destinației actuale și stabilirea exactă a posibilităților reale de valorificare a dreptului recurenților-reclamanți, totuși instanța de fond nu s-a pronunțat asupra acestor aspecte și în plus, nu a reținut că expertiza a răspuns acestei probleme, doar prin aprecieri cu privire la premisele unui lanț de alte litigii, iar nu prin "identificarea altui lot", obiectiv stabilit, de altfel, chiar de instanța de fond.
Desigur, aspectele legate de nulitatea autorizației de construire pot fi analizate doar în raport cu soluția privind terenul în litigiu.
Prin urmare, constatându-se că sentința atacată a fost pronunțată cu încălcarea dispozițiilor art. 315 C. proc. civ. și avându-se în vedere și celelalte critici formulate de recurenții-reclamanți, a fost admis recursul declarat în cauză, casată sentința atacată și trimisă cauza, spre rejudecare, aceleiași instanțe.
| ← ICCJ. Decizia nr. 8146/2004. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 8001/2004. Contencios → |
|---|
