ICCJ. Decizia nr. 3769/2005. Contencios
| Comentarii |
|
Prin acțiunea ce a format obiectul dosarului nr. 209/2002, al Curții de Conturi București - Colegiul jurisdicțional, Procurorul financiar, în contradictoriu cu subscrisa, a solicitat:
I. a) obligarea R.A. D.E.T., la plata către bugetul local a următoarelor sume:
- 21.407.936.025 lei, reprezentând diferența de impozit pe profit pe anul 2001;
- 3.568.702.934 lei, cu titlu de majorări de întârziere calculate până la 11 octombrie 2002 și în continuare până la achitare;
- 642.238.080 lei, cu titlu de penalități de întârziere calculate până la 11 octombrie 2002 și în continuare până la achitare.
b) obligarea în solidar a pârâților D.G.I. și O.V., la plata de despăgubiri civile către R.A. D.E.T. București în sumă de:
- 3.568.702.934 lei, cu titlu de majorări de întârziere pentru nevirarea în termen a diferenței de impozit pe profit, calculate până la 11 octombrie 2002 și în continuare până la achitare;
- 642.238.080 lei, cu titlu de penalități de întârziere calculate până la 11 octombrie 2002 și în continuare până la achitare;
II. Obligarea în solidar a pârâților D.G.I., O.V., S.F., S.P., M.C., G.B., F.D. și C.A., la plata de despăgubiri civile în favoarea R.A. D.E.T. București, în sună de 185.675.958 lei, indemnizație necuvenită și acordată fără bază legală pentru administrator și membrii Consiliului de Administrație, în perioada 1 iulie 2001 - 31 decembrie 2001, cu daune în sumă de 42.015.910 lei calculate până la 31 octombrie 2002.
Prin sentința nr. 226 din 20 decembrie 2002, Curtea de Conturi București - Colegiul jurisdicțional a respins, ca neîntemeiate, toate capetele de cerere din actul de sesizare al Procurorului financiar.
împotriva sentinței Colegiului jurisdicțional a declarat recurs jurisdicțional, Procurorul financiar, recurs ce a făcut obiectul dosarului nr. 172/2003, al Curții de Conturi București, secția jurisdicțională. Recursul a fost formulat inițial pe ambele capete de cerere, dar susținut doar în ceea ce privește primul capăt.
Prin decizia nr. 324 din 20 mai 2003, pronunțată în dosarul nr. 172/2003, Curtea de Conturi București, secția jurisdicțională, respinge recursul declarat de Procurorul financiar, ca neîntemeiat și menține sentința Colegiului jurisdicțional.
împotriva acestei decizii a declarat recurs în anulare jurisdicțional, Procurorul general financiar, recurs în anulare ce a format obiectul dosarului nr. 27/2003, al Curții de Conturi. Prin acest recurs s-a solicitat și s-a motivat admiterea doar a capătului I de cerere, mai precis doar obligarea R.A. D.E.T., la plata sumelor precizate mai sus.
Prin decizia nr. 58 din 17 octombrie 2003, Curtea de Conturi a admis recursul în anulare declarat de Procurorul general financiar și a obligat R.A. D.E.T., "la plata sumei de 21.407.936.025 lei reprezentând diferența impozit pe profit pe anul 2001, plus suma de 3.568.702.934 lei, cu titlu de majorări de întârziere, calculate până la 11 octombrie 2002 și suma de 642.238.080 lei, cu titlu de penalități de întârziere calculate până la 11 octombrie 2002 și în continuare, până la achitarea debitului către bugetul statului".
De asemenea, a obligat pe pârâții D.G.I. și O.V. la plata, în solidar, către R.A. D.E.T., a sumei de 3.568.702.934 lei, despăgubiri civile reprezentând contravaloarea majorărilor de întârziere și a sumei de 642.238.080 lei, penalități de întârziere plătite de R.A. D.E.T., plus dobânda legală de 19,25% pe an, calculate de la 15 mai 2002, până la achitarea integrală a debitului.
în motivarea acestei soluții, instanța a reținut că "în urma controlului efectuat la R.A. D.E.T. s-a considerat ca pierderea tehnologică pe rețeaua de distribuție a energiei termice pe anul 2001, a fost de 20,41%, mai mult cu 2,41% decât pierderea de 18% aprobată de A.N.R.E., ce putea fi recuperată prin facturarea către consumator, diferența ce se exprima cantitativ în 227.312 Gcal și valoric, în suma de 71.439.087.000 (inclusiv T.V.A. de 85.012.513.476 lei)".
împotriva acestei decizii au formulat recurs, D.G.I., R.A. D.E.T. București și O.V., criticând-o ca nelegală și netemeinică. Recurenții au susținut, în esență, că în mod greșit, secția jurisdicțională a admis recursul în anulare jurisdicțional, întrucât baza legală cheltuielilor deductibile la calculul profitului impozabil este art. 4 alin. (2) din O.G. nr. 70/1994, republicată, respectiv art. 4 alin. (4) din O.U.G. nr. 217/1999, potrivit cărora "la calculul profitului impozabil, cheltuielile sunt deductibile, numai dacă sunt aferente venitului.
Or veniturile realizate de R.A. D.E.T. sunt obținute aproape exclusiv din activitatea de transport și distribuție a energiei termice către consumatori, iar pierderea admisă prin tariful de distribuție nu poate fi egală cu pierderea reală din rețea, neputându-se limita dreptul subscrisei de a înregistra pierderi, ci urmărindu-se doar protecția socială a consumatorilor.
Curtea, analizând actele și lucrările dosarului, în raport cu dispozițiile legale aplicabile, a constatat că recursurile sunt fondate pentru următoarele considerente:
Veniturile realizate de R.A. D.E.T. sunt obținute aproape exclusiv din activitatea de transport și distribuție a energiei termice către consumatori.
Instanțele de fond și recurs au considerat în mod temeinic și legal că nu poate fi reținută opinia că numai o parte din energia termică participă la realizarea veniturilor, iar alta, determinate de pierderile din rețea, nu participă la realizarea acestora, atât timp, cât energia termică este o marfă cu caracteristici deosebite, nefiind posibilă stocarea acesteia la producător.
Potrivit art. 4 alin. (2) din O.G. nr. 70/1994, republicată și O.U.G. nr. 217/1999 "_ la calculul profitului impozabil, cheltuielile sunt deductibile numai dacă sunt aferente realizării venitului".
H.G. nr. 402/2000, de aprobare a Instrucțiunilor privind metodologia de calcul a impozitului pe profit, la art. 4 alin. (4) specifică: "nu sunt deductibile cheltuielile cu amortizarea caselor de odihnă proprii sau a imobilizărilor care nu sunt utilizate pentru realizarea veniturilor de tipul navelor, aeronavelor, vaselor de croazieră etc.".
în fine, art. 4 alin. (6) din O.G. nr. 70/1994 reglementează limitativ, și nu exemplificativ, cheltuielile nedeductibile, ca fiind "cheltuieli privind bunurile de natura stocurilor constatate lipsă din gestiune sau degradate și neimputabile", pierderile în rețea nefigurând printre acestea.
Cât privește pierderea admisă de energie termică aferentă procesului de transport și distribuție de 18%, aprobată de A.N.R.E., instanțele au considerat în mod corect că pierderea admisă prin tariful de distribuție nu poate fi egală cu pierderea reală din rețea, neputându-se limita dreptul subscrisei de a înregistra pierderi, ci urmărindu-se doar protecția socială a consumatorilor.
Pierderea tehnologică înregistrată de R.A. D.E.T., cu transportul și distribuția energiei termice nu reprezintă altceva decât o cheltuială aferentă activității prestate în scopul obținerii veniturilor subscrisei.
Pierderile au fost impuse de către A.N.R.E. în anii 2001 și 2002, la 18%, prin stabilirea tarifului de energie termică, care a fost contestat de către subscrisa, chiar în instanță.
Prin negocieri s-a acceptat în anul 2003, o pierdere de 21,6%, având la bază un studiu efectuat de către I.N.C.E.R.C., în anul 1999, care arată o pierdere în secundar de 12 - 14%, față de 4,4% cât era stabilit.
Rezultă că pierderi mai mari de 18% au existat anterior anului 1999, anul realizării studiului, iar pe de altă parte nu exista o normă legală care să stabilească procentul acestor cheltuieli.
Mai mult decât atât, procentul de 18% stabilit de A.N.R.E., reprezintă un procent de pierdere ce poate fi facturat către consumatori, deci un venit. Acest lucru nu impune înregistrarea pierderilor reale ce depășesc procentul de 18%, ca și cheltuieli nedeductibile, aceste cheltuieli fiind în mod evident efectuate în procesul de obținere a venitului subscrisei.
Ca atare, pierderea tehnologică înregistrată de R.A. D.E.T., cu transportul și distribuția energiei termice, nu reprezintă decât o cheltuială aferentă activității, în scopul realizării veniturilor regiei, fiind o cheltuială deductibilă, având ca suport legal art. 4 alin. (2) din O.G. nr. 70/1994, republicată, art. 4 alin. (4) din O.U.G. nr. 217/1999, pentru modificarea și completarea O.G. nr. 70/1994 și H.G. nr. 402/2000, de aprobare a Instrucțiunilor privind metodologia de calcul a impozitului pe profit.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3759/2005. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 3578/2005. contencios → |
|---|
