ICCJ. Decizia nr. 3849/2005. Contencios
| Comentarii |
|
Prin cererea înregistrată pe calea contenciosului administrativ la data de 14 februarie 2005, reclamanta L.E. a solicitat, în contradictoriu cu Casa Județeană de Pensii Brașov, să se dispună anularea hotărârii nr. 4007 din 10 ianuarie 2005 a Comisiei pentru aplicarea Legii nr. 189/2000, prin care i s-a respins cererea privind recunoașterea calității de beneficiară a prevederilor acestei legi.
în motivarea acțiunii, reclamanta a arătat, în esență, că pârâta i-a respins în mod greșit cererea, deoarece a făcut dovada că în perioada 1940 - 1945, familia sa a fost nevoită să se refugieze datorită persecuțiilor etnice, din București, în localitatea Brețcu, județul Covasna.
Prin sentința civilă nr. 44/F din 12 aprilie 2005, Curtea de Apel Brașov, secția de contencios administrativ și fiscal, a admis acțiunea reclamantei, a anulat hotărârea nr. 4007 din 10 ianuarie 2005, emisă de pârâta Casa Județeană de Pensii Brașov, pe care a obligat-o să-i recunoască reclamantei, calitatea de beneficiară a Legii nr. 189/2000, pentru perioada15 septembrie 1940 - 6 martie 1945, începând cu data de 1 decembrie 2004.
Pentru a se pronunța în acest sens, instanța de fond a reținut că, din probele administrate în cauză, rezultă că reclamanta a făcut dovada că se încadrează în prevederile Legii nr. 189/2000 - art. 1 lit. c).
în adoptarea soluției, instanța a ținut cont și de faptul că mamei reclamantei i s-a recunoscut, pentru aceeași perioadă, calitatea de persoană refugiată și beneficiază de drepturile prevăzute de lege.
în consecință, instanța a înlăturat apărările formulate de pârâtă, stabilind că refugiul reclamantei s-a datorat motivelor etnice, în contextul istoric creat prin Dictatul de la Viena.
împotriva acestei sentințe a declarat recurs, pârâta Casa Județeană de Pensii Brașov, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.
în esență, se susține că instanța de fond a pronunțat o hotărâre greșită, deoarece s-a recunoscut reclamantei, calitatea de refugiată, deși aceasta nu a părăsit un teritoriu ocupat și nici nu a făcut dovada că refugierea s-ar fi datorat persecuției etnice.
Examinându-se sentința atacată, în raport cu criticile formulate, cu probele administrate în cauză, precum și cu dispozițiile legale incidente pricinii, se constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.
Conform art. 1 din O.G. nr. 105/1999, aprobată prin Legea nr. 189/2000, cu modificările ulterioare, beneficiază de prevederile ordonanței, persoana, cetățean român, care, în perioada regimurilor instaurate între 6 septembrie 1940 și 6 martie 1945, a avut de suferit persecuții pe motive etnice, printre situațiile prevăzute de lege fiind și aceea a strămutării în altă localitate, decât cea de domiciliu [art. 1 lit. c)].
Prin Normele pentru aplicarea O.G. nr. 105/1999, aprobate prin H.G. nr. 127/2002, s-a precizat că prin persoană care a fost strămutată în altă localitate se înțelege persoana care a fost mutată sau obligată să își schimbe domiciliul în altă localitate, din motive etnice, precum și persoanele care au fost expulzate, s-au refugiat ori cele care au făcut obiectul unui schimb de populație, ca urmare a unui tratat bilateral.
Aceleași norme precizează că dovada încadrării în situațiile prevăzute prin ordonanța menționată se poate face cu acte oficiale eliberate de organele competente sau, în lipsa acestora, prin declarații cu martori.
Totodată, prin art. 61din O.G. nr. 105/1999, așa cum a fost introdus prin Legea nr. 319/2002, se prevede că dovada se poate face prin orice mijloc de probă prevăzut de lege.
în cauză, se constată că prin declarațiile cu martori și înscrisurile depuse la dosar, reclamanta a făcut dovada că, în perioada septembrie 1940 - 6 martie 1945, s-a refugiat împreună cu familia, din București, în localitatea Brețcu, județul Covasna, în condițiile aplicării Dictatului de la Viena.
Nu poate fi reținut argumentul recurentei, potrivit căreia reclamanta nu îndeplinește condițiile pentru a beneficia de drepturile acordate prin Legea nr. 189/2000, întrucât nu s-a refugiat dintr-un teritoriu ocupat.
Atât Legea nr. 189/2000, cât și Normele de aplicare a acesteia, aprobate prin H.G. nr. 127/2002, nu cuprind condiții referitoare la teritoriul de unde trebuia să se fi făcut refugiul, dispozițiile legale menționate referindu-se numai la părăsirea localității de domiciliu. Or, în cauză s-a făcut dovada că reclamanta și familia acesteia au locuit în București, până în septembrie 1940, când s-au refugiat în localitatea Brețcu, județul Covasna.
Soluția instanței de fond este justificată și de împrejurarea că s-a făcut dovada retragerii autorizației de funcționare a atelierului de cizmărie al cărui proprietar era tatăl reclamantei, ceea ce a determinat refugierea întregii familii.
Prin urmare, se constată că instanța de fond a pronunțat o sentință temeinică și legală, motiv pentru care recursul a fost respins, ca nefondat.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3872/2005. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 3856/2005. Contencios → |
|---|
