ICCJ. Decizia nr. 3882/2005. Contencios
| Comentarii |
|
Prin acțiunea înregistrată la 24 iunie 2003, la Curtea de Apel București, secția de contencios administrativ, reclamantul M.Y. a solicitat în contradictoriu cu Ministerul de Interne - Direcția Generală de Evidență Informatizată a Persoanei, anularea dispoziției de părăsire a teritoriului României nr. 56/867756 din 7 februarie 2003, suspendarea efectelor acesteia și reexaminarea cererii de prelungire a dreptului de ședere temporară în România.
în motivarea acțiunii s-a precizat de către reclamant, că s-a aflat în România, în scop de afaceri, fiind asociat la SC I. SRL, că i s-a prelungit dreptul de ședere succesiv până la 23 februarie 2003 și că la ultima solicitare i s-a refuzat prelungirea, eliberându-se dispoziția pe care a contestat-o.
S-a mai susținut că a mai solicitat prin două cereri, reexaminarea cazului, dar pârâta i-a comunicat că își menține măsura dispusă.
La termenul din 1octombrie 2003, pârâta a invocat excepția de tardivitate a introducerii acțiunii.
Curtea de Apel București, secția de contencios administrativ, prin sentința civilă nr. 1611 pronunțată la 15 octombrie 2003, a admis excepția de tardivitate și a respins acțiunea reclamantei, ca tardiv formulată, reținând că potrivit art. 82 alin. (1) din O.U.G. nr. 194/2002, dispoziția de părăsire poate fi atacată în termen de 5 zile de la data comunicării care a fost 25 februarie 2003 și că acțiunea a fost introdusă la 24 iunie 2003, cu mult peste termenul prevăzut de lege.
împotriva acestei hotărâri a declarat recurs, reclamantul M.Y., invocând nelegalitatea.
în motivarea recursului s-a susținut că instanța a considerat greșit că actul dedus judecății îl constituie dispoziția de părăsire a teritoriului, nr. 56/867756 din 7 februarie 2003, comunicată la 25 februarie 2003, în fapt actul juridic dedus judecății fiind decizia nr. 162535/OG din 9 iunie 2003, comunicată la data de 17 iunie 2003, prin care i s-a respins plângerea la cererea de prelungire a dreptului de ședere care impune procedura de contestare prevăzută de norma generală, art. 5 din Legea nr. 29/2990.
S-a mai precizat că în atare împrejurare, greșit s-a admis excepția tardivității introducerii acțiunii și că, de asemenea, greșit s-a menționat că hotărârea este irevocabilă.
înalta Curte de Casație și Justiție având în vedere excepția pusă în discuție la termenul din 8 iunie, a constatat că potrivit art. 82 din O.U.G. nr. 194/2002, recursul este inadmisibil, întrucât hotărârea pronunțată de Curtea de Apel București, secția de contencios administrativ, este irevocabilă.
Rezultă că actul atacat este dispoziția de părăsire a teritoriului României, (act ce i-a fost comunicat recurentului, la 6 martie 2003), cu consecința reexaminării cererii de prelungire a dreptului de ședere temporară în România.
în atare împrejurare, nu se poate susține că instanța a considerat greșit actul dedus judecării, câtă vreme a fost învestită în principal cu acest obiect, prelungirea dreptului de ședere urmând să fie pusă în discuție ulterior.
Cum, dispoziția de părăsire se atacă potrivit art. 82 din O.U.G. nr. 194/2002, în termen de 5 zile de la data comunicării, în mod întemeiat instanța de fond a admis excepția de tardivitate, în cauză neoperând prevederile art. 5 din Legea nr. 29/1990, referitoare la termenele de constatare.
Sentința pronunțată este irevocabilă, astfel că ea nu mai este susceptibilă de recurs, împrejurare pe care înalta Curte de Casație și Justiție urmează să o aibă în vedere la momentul soluționării acestei excepții.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3888/2005. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 3887/2005. Contencios → |
|---|
