ICCJ. Decizia nr. 4467/2005. Contencios
| Comentarii |
|
Prin acțiunea înregistrată la 7 iulie 1999, reclamanta SC T.B. SRL Oradea a solicitat anularea actelor emise de pârâtele Vama Oradea, Vama Episcopia Bihor, Direcția Regională Vamală Oradea și Direcția Generală a Vămilor, să se constate că valoarea în vamă a importurilor efectuate de reclamantă, în luna decembrie 1998, este cea înscrisă în factură și că taxele vamale datorate pentru aceste importuri sunt de 141.967.364 lei și să fie obligate pârâtele, la restituirea sumei de 490.881.522 lei și a taxelor de timbru achitate în procedura administrativ-jurisdicțională.
Printr-o precizare de acțiune, reclamanta precizează capătul 3 de cerere, în sensul obligării pârâtelor nr. 1 și 2, în solidar, la restituirea sumelor de 227.513.873 lei și a pârâtelor 2, 3 și 4, la suma de 263.367.649 lei.
Curtea de Apel Oradea, prin sentința nr. 133/CA/1999 din 20 decembrie 1999, a respins acțiunea, reținând că valoarea mărfurilor importate este mult mai mare decât valorile trecute în factură.
Recursul declarat de reclamantă împotriva sentinței a fost admis de Curtea Supremă de Justiție, secția de contencios administrativ, prin decizia nr. 3705 din 13 decembrie 2000, în sensul că s-a casat sentința și s-a trimis cauza, spre rejudecare, la aceeași instanță, cu îndrumarea de a se completa probatoriile în ce privește valoarea reală a mărfurilor importate.
Rejudecând cauza, Curtea de Apel Oradea, prin sentința nr. 368/CA/2002 - P din 24 iunie 2002 a admis acțiunea precizată și a anulat decizia nr. 2299 din 17 noiembrie 1999, a Direcției Generale a Vămilor, obligând pârâtele Vama Oradea, Direcția Regională Vamală Oradea și Direcția Generală a Vămilor să plătească reclamantei, suma de 481.989.083 lei, iar pe pârâtele Vama Episcopia Bihor, Direcția Regională Vamală Oradea și Direcția Generală a Vămilor la plata către reclamantă, a sumei de 773.696.115 lei, sume actualizate cu indicele de inflație la data plății, care reprezintă taxe vamale nedatorate reactualizate, precum și suma de 26.910.000 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.
împotriva acestei sentințe s-a declarat recurs de către Direcția Regională Vamală Oradea, în reprezentarea Direcției Generale a Vămilor, recurs soluționat de Curtea Supremă de Justiție, secția de contencios administrativ, prin decizia nr. 668 din 18 februarie 2003, prin care s-a casat sentința și s-a dispus trimiterea cauzei, spre rejudecare, aceleiași instanțe, cu îndrumarea de a se completa materialul probator, în vederea obținerii informațiilor necesare cu privire la valoarea reală a mărfurilor importate, în special de la organele vamale ale țărilor de origine a mărfurilor și de la firmele producătoare sau exportatoare din aceste țări.
Primind din nou cauza spre rejudecare, Curtea de Apel Oradea, secția comercială și de contencios administrativ, a pronunțat sentința nr. 377/CA/2004 din 7 iunie 2004, prin care a admis acțiunea, în sensul că a anulat decizia nr. 2299 din 17 noiembrie 1999, a obligat Vama Oradea, Direcția Regională Vamală Oradea și Direcția Generală a Vămilor, la plata sumei de 481.989.083 lei reprezentând taxe vamale nedatorate reactualizate până la 28 februarie 2002, ce vor fi actualizate cu indicele de inflație la data plății, a obligat Vama Episcopia Bihor, Direcția Regională Vamală Oradea și Direcția Generală a Vămilor la plata sumei de 773.696.115 lei reprezentând taxe vamale nedatorate reactualizate până la 28 februarie 2002, ce vor fi actualizate cu indicele de inflație la data plății și a obligat toate pârâtele să-i mai plătească reclamantei, suma de 27.910.000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.
Instanța reține, în motivarea sentinței, că bunurile importate în luna decembrie 1998 nu se cuprind în actele normative printre produsele pentru care s-a instituit controlul obligatoriu al valorii declarate, astfel că procedura de determinare a valorii în vamă este cea prevăzută în acordul privind aplicarea art. VII din Acordul G.A.T.T., și anume, valoarea de tranzacție, adică prețul efectiv plătit sau de plătit, la care se adaugă unele elemente, cu condiția ca ele să fi fost suportate de cumpărător și să nu fie incluse în preț.
Mai reține că reclamanta nu a suportat cheltuieli suplimentare și că pentru produsul "ciocolată bomboane de pom", prețul unitar impus de cele două vămi este diferit.
Consideră că modul de stabilire a valorii prețului unitar impus pentru vămuire de către organele vamale s-a făcut cu încălcarea dispozițiilor art. 5 și 6 din Decretul nr. 183/1980 și că pentru aceleași produse, importate de la aceeași firmă maghiară, la același preț unitar de 0,32 mărci germane, unei alte societăți, nu i s-a impus obligația de vămuire la un alt preț și nici nu a existat suspiciunea că valoarea în vamă a mărfurilor nu este cea reală.
Menționează că invocarea de către pârâte, a prevederilor art. 113 alin. (1) și (2) din Regulamentul de aplicare a Codului vamal, referitoare la solicitarea ca importatorul să prezinte justificări suplimentare și la refuzul determinării în vamă pe baza prețului de tranzacție, în situația în care organul vamal apreciază că informațiile și documentele prezentate de importator nu sunt în măsură să dovedească exactitatea valorii în vamă, este în contradicție cu prevederile art. 77 C. vam., adăugând la lege.
Cum regula generală este ca valoarea în vamă să fie cea a valorii de tranzacție, instanța reține că celelalte moduri de determinare a valorii în vamă a mărfurilor importate sunt incidente numai în cazul în care nu se poate stabili valoarea de tranzacție, nu și când aceasta este contestată de către organul vamal, iar în cazul de față valoarea în vamă este cea înscrisă în facturile cu care mărfurile au fost importate, Parchetul de pe lângă Judecătoria Oradea dispunând neînceperea urmăririi penale împotriva administratorului societății reclamante în plângerea penală împotriva acestuia, pentru folosirea de acte false, în scopul subevaluării mărfurilor și a diminuării drepturilor vamale de import.
împotriva sentinței a declarat recurs, Direcția Regională Vamală Oradea, în reprezentarea Autorității Naționale a Vămilor, considerând că este netemeinică și nelegală, pentru că instanța a reținut eronat starea de fapt și a interpretat greșit dispozițiile legale.
Susține că au existat suspiciuni din partea autorităților vamale, de subevaluare a valorilor facturate, deoarece prețurile mărfurilor importate erau prea mici în comparație cu cele ale altor mărfuri identice și din acest motiv s-a refuzat determinarea valorii în vamă pe baza prețului de tranzacție, avându-se în vedere prevederile art. 2 al Acordului pentru aplicarea art. VII al Acordului General pentru Tarife și Comerț.
Arată că la cerere organele vamale maghiare au comunicat că mărfurile în discuție au fost importate din Polonia și Italia, nefiind descărcate în depozit pe teritoriul Ungariei, că au tranzitat și părăsit teritoriul Ungariei cu aceleași mijloace de transport.
Menționează că facturile cu care mărfurile au intrat pe teritoriul Ungariei, au fost întocmite cu alte facturi cu o valoare de 5 ori mai mică, care s-au prezentat organului vamal, cu scopul evident de a diminua cuantumul drepturilor vamale de import datorate bugetului statului, așa cum rezultă din compararea documentelor prezentate la punctele vamale de către reclamantă, cu cele trimise de către autoritățile vamale maghiare, ultimele documente fiind primite după pronunțarea sentinței.
Analizându-se motivele de recurs invocate, în raport cu materialul probator administrat în cauză și cu dispozițiile legale aplicabile, se rețin următoarele:
Intimata SC T.B. SRL a importat, în luna decembrie 1998, aduse din Italia și Polonia, turtă dulce, napolitane, arahide, mazăre conserve și bomboane de ciocolată pentru pomul de Crăciun, tranzitate prin Ungaria cu aceleași mijloace de transport, firmele exportatoare fiind T.A. și D M, care și-au indicat adresa pe facturile emise la depozitul public vamal de mărfuri administrat de V.T., neapărând ca firme maghiare, așa cum rezultă din adresa autorității vamale maghiare către Direcția Generală a Vămilor.
Organele vamale de la Vama Oradea și Vama Episcopia Bihor, puncte vamale prin care au fost aduse mărfurile importate, au manifestat suspiciuni în ce privește valorile mărfurilor menționate în facturile de cumpărare a acestora și au cerut documente și informații suplimentare, atât de la intimată, cât și de la autoritățile vamale maghiare.
în Ungaria, mărfurile aduse din Italia și Polonia au fost trecute prin antrepozit numai formal, pe numele firmelor străine, făcându-se schimb de facturi, facturi conținând o sumă mai mică pentru vămuirea la export, exceptând mărfurile livrate și depozitate pentru care valoarea de vămuire în procedura reexportului nefiind schimbată.
Dar, mărfurile în discuție nu s-au descărcat pe teritoriul Ungariei din mijloacele de transport cu care au sosit din Italia și Polonia, ci numai s-au întocmit noi facturi în care s-au menționat valori mult mai mici ale mărfurilor, decât cele cu care au fost cumpărate.
De altfel, Direcția Regională Vamală Oradea a formulat plângere penală împotriva administratorului societății intimate, pentru fals în înscrisuri sub semnătură privată, urmare a folosirii de acte false la autoritatea vamală, pentru care s-a dispus neînceperea urmăririi penale, deoarece nu s-a reținut că documentele respective au fost falsificate de acea persoană și că nu se poate dovedi în afara oricăror dubii că aceasta cunoștea caracterul fals al documentelor la momentul când le-a folosit la autoritatea vamală, împrejurări ce rezultă din adresa nr. 371/P/2004 din 12 martie 2004 a Parchetului de pe lângă Judecătoria Oradea, către Direcția Regională Vamală Oradea.
Motivarea instanței de fond privitoare la plângerea penală și rezoluția de neîncepere a urmăririi penale, în susținerea hotărârii, nu este justificată în considerarea mențiunilor din adresa Parchetului, din care rezultă cu certitudine că s-au falsificat documentele prezentate de reprezentantul intimatei în vamă, dar că nu acesta le-a falsificat, ci o altă persoană.
Că facturile s-au falsificat, rezultă cu certitudine din prețurile mărfurilor la data când s-au dat declarațiile vamale de antrepozitare în Ungaria, prin comparație cu cele menționate în facturile și declarațiile vamale date la intrarea în România, între primele și celelalte existând diferențe extrem de mari, ceea ce duce la concluzia că s-au urmărit evident diminuarea prețului mărfurilor importate în vederea plății unor taxe vamale mult mai mici decât ar fi datorat legal.
Autoritatea vamală maghiară a menționat în adresa specificată mai sus aceste diferențe de preț, care sunt și de 4-5 ori mai mici în documentele prezentate organelor vamale române, față de cele din declarațiile vamale de antrepozitare în Ungaria.
Conform prevederilor art. 78 C. vam. (Legea nr. 141/1997), valoarea în vamă se determină și se declară de către importator, printr-o declarație privind valoarea în vamă, la care trebuie atașate facturi sau alte documente de plată a mărfii și a cheltuielilor pe parcurs extern, în principiu valoarea în vamă fiind cea de tranzacție.
însă, în situația în care organul vamal constată că această valoarea este disproporționată față de valoarea reală, are obligația să solicite importatorului sau autorităților vamale ori firmelor exportatoare din țările de unde provin aceste mărfuri sau informații privind prețurile curente ale unor astfel de mărfuri sau valorile de prețuri pentru produse identice indicate în declarații vamale de import anterioare.
Art. VII din Acordul G.A.T.T. prevede că în situația în care valoarea în vamă nu poate fi stabilită prin valoarea de tranzacție sau există suspiciuni asupra declarării valorii reale a mărfurilor, se vor face diligențele necesare pentru obținerea de documente și informații în acest sens, sau cu privire la valoarea unor mărfuri identice sau similare.
Din actele prezentate la dosar și în special din adresa autorității vamale maghiare și adresa Parchetului de pe lângă Judecătoria Oradea rezultă că s-au făcut falsificări în documentele însoțitoare a mărfurilor importate, cu scopul micșorării valorii acestora la data prezentării la vămile române față de cea de cumpărare.
Rapoartele de expertiză aflate la dosar nu sunt edificatoare în soluționarea pricinii pentru că nu aduc elemente concludente în ce privește prețul produselor importate, deoarece se raportează la prețul din facturile prezentate de intimată, care nu este cel real.
Pentru considerentele menționate mai sus, recursul de față a fost admis, a fost casată sentința atacată și în fond, a fost respinsă acțiunea, ca neîntemeiată.
Văzând și prevederile art. 299, 312 și 314 C. proc. civ.,
| ← ICCJ. Decizia nr. 4466/2005. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 4461/2005. Contencios → |
|---|
