ICCJ. Decizia nr. 4487/2005. Contencios
| Comentarii |
|
Prin sentința nr. 4 din 12 februarie 2003, pronunțată de Colegiul jurisdicțional al Camerei de Conturi Județene Bistrița Năsăud, s-au admis contestațiile formulate de P.L., B.V., C.G., A.G., D.M., B.W., împotriva deciziei de imputare nr. 313 din 4 decembrie 2000, emisă de R.N.P., pentru suma de 3.696.386.005 lei, actul de imputație fiind anulat. R.N.P. a fost obligată la plata către contestatori, a sumei de 61.000.000 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunța această sentință, Colegiul jurisdicțional a reținut că R.N.P. a imputat contestatorilor, suma în cauză, ca urmare a procesului-verbal de constatare din 30 noiembrie 2000 și având ca justificare, încheierea și urmărirea defectuoasă a derulării contractelor economice de export masă lemnoasă nr. 1565 din 12 aprilie 1998 și nr. 5798 din 4 octombrie 1998, cu beneficiarul S.H. și a contractelor economice de export masă lemnoasă, nr. 710 din 5 februarie 1999 și nr. 3288 din 14 mai 1999, cu beneficiarul W.H.
Colegiul jurisdicțional a apreciat actul de imputație, ca neîntemeiat, cu motivarea că atribuțiile pentru valorificarea masei lemnoase la export au aparținut atât personalului Direcției Silvice Bistrița, cât și factorilor de decizie din cadrul R.N.P. A mai reținut că paguba a fost cuantificată de către emitentul deciziei de imputare, ca diferență dintre valoarea planificată și presupusă a contractelor de livrare la export a masei lemnoase.
împotriva acestei sentințe a declarat recurs jurisdicțional, R.N.P., care a susținut că în cauză există toate elementele răspunderii materiale și a făcut referiri la prejudiciu, potrivit datelor rezultate din derularea contractelor și a considerat că, atât expertiza tehnică, cât și cea contabilă nu sunt utile, concludente și pertinente pentru soluționarea cauzei.
Prin decizia nr. 350 din 27 mai 2003, secția jurisdicțională a Curții de Conturi a respins recursul jurisdicțional declarat de R.N.P. și a obligat-o pe aceasta la plata sumei de 7.418.000 lei, cheltuieli de judecată către intimații-contestatori, cu excepția intimatului-contestator B.V.
Pentru a hotărî astfel, secția jurisdicțională a reținut, în esență, că nu constituie un prejudiciu cert și o faptă ilicită iminentă, împrejurarea că partenerii contractuali nu au achitat din diverse motive, sumele stabilite prin încheierea și derularea contractelor economice de export masă lemnoasă. Mai reține instanța, că răspunderea materială nu se poate angaja în lipsa unor elemente certe și reale de existență a prejudiciului, a faptei ilicite, a raportului de cauzalitate dintre fapta ilicită și prejudiciu și a vinovăției.
împotriva acestei decizii a declarat recurs, R.N.P. R., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, invocând dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
în motivare, a susținut că prin emiterea deciziei de imputare de către recurentă, au fost întrunite condițiile legale care constituie răspunderea materială a intimaților, și anume: fapta ilicită a salariatului în legătură cu munca sa, prejudiciul cauzat unității, raportul de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciul cauzat și vinovăția salariatului, așa cum sunt prevăzute de art. 102-108 C. muncii.
A mai susținut că în mod greșit, instanța de fond a reținut că nu sunt întrunite condițiile menționate anterior și că fapta ilicită nu a rezultat din încălcarea de către contestatori, a atribuțiilor de serviciu ce le reveneau din contractul individual de muncă și fișa postului, prin care s-a cauzat R.N.P., prejudiciul stabilit prin decizia de imputare.
Mai precizează recurenta că, deși nu s-au clarificat diferențele la marfa livrată în baza contractului nr. 1565/1998, ulterior s-a încheiat contractul nr. 5798/1998 și că acest ultim contract nu este valabil încheiat, fiind semnat de către contestatorul A.G. care, în lipsa unui mandat scris dat de directorul unității, nu avea competența de a angaja răspunderea patrimonială a unității.
Recursul nu este fondat și urmează a fi respins pentru următoarele considerente:
înalta Curte a reținut că nu sunt îndeplinite condițiile legale pentru angajarea răspunderii materiale, nefiind îndeplinite cumulativ condițiile prevăzute expres de prevederile art. 102 alin. (2) C. muncii, fiind îndeplinită în cauza de față, decât una singură, și anume, aceea a calității de salariat la pretinsa unitate prejudiciată.
Pentru stabilirea răspunderii materiale, caracterul ilicit al faptei se analizează în raport cu obligațiile de serviciu decurgând din contractul individual de muncă, în conținutul căruia sunt incluse, pe lângă obligațiile concrete, specifice naturii funcției, felul și locul muncii, toate celelalte îndatoriri prevăzute în legi și alte acte normative. Așadar, în lipsa caracterului ilicit, fapta, chiar cauzatoare de daune, nu atrage nici o răspundere.
Curtea a mai reținut că, în speța de față, există cauze de exonerare care au ca urmare înlăturarea caracterului ilicit al faptei, deși în materialitatea ei, aceasta este prejudiciabilă, și anume, faptul că persoanele încadrate în muncă, nu răspund pentru pierderile inerente procesului de producție care se încadrează în limitele prevăzute de lege, de pagubele provocate datorită unor cauze neprevăzute și care nu puteau fi înlăturate, ori în alte asemenea cazuri în care pagubele au fost provocate din riscul normal al serviciului sau forță majoră.
Or, pretinsul prejudiciu a constat în aceea că după începerea executării contractelor, au apărut diferențe cantitative și calitative între recepțiile efectuate de contestatori la expediere și cele efectuate de beneficiari, împrejurare în care a fost informată și R.N.P., având ca urmare o consfătuire la nivel național realizată de R.N.P. și care a stabilit o clauză de acceptare a unor diferențe de 5% la recepția beneficiarului.
Cu atât mai mult, nu se poate reține nici o faptă ilicită care să conducă la angajarea răspunderii materiale, atâta vreme, cât pretinsul prejudiciu a rezultat din executarea unei clauze contractuale care s-a încheiat cu acordul unității, respectiv, R.N.P., iar toleranța de 5% s-a încadrat în riscul normal al serviciului.
Cât privește existența prejudiciului, acesta nu poate fi apreciat ca un rezultat negativ al încălcării unui drept subiectiv, precum nu poate fi determinat nici caracterul cert al prejudiciului care presupune că acesta ar trebui să fie sigur, atât în privința existenței, cât și în privința posibilității de evaluare, întrucât pretinsul prejudiciu a rezultat din executarea unei clauze contractuale legal prevăzute.
Curtea a mai reținut că stabilirea vinovăției și angajarea răspunderii materiale a fost determinată fără temei, neîncadrându-se în nici una din formele prevăzute de Codul muncii, și anume, unipersonală, conjunctă, subsidiară, solidară sau o răspundere a membrilor organelor colegiale de conducere. Atât vinovăția, cât și răspunderea materială nu au fost raportate la atribuțiile de serviciu sau a fișei postului în virtutea contractului de muncă, ci s-a stabilit o răspundere proporțională a fiecăruia, în funcție de salariul de bază avut la data constatării pagubei.
Pentru aceste motive, înalta Curte a apreciat că recursul este nefondat și, în temeiul art. 312 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., l-a respins ca atare.
în temeiul art. 274 alin. (1) C. proc. civ., Curtea a reținut culpa procesuală a părții care a căzut în pretenții și stabilește în sarcina recurentei, plata sumei în cuantum de 2.000.000 lei, reprezentând cheltuieli de judecată pentru intimați.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4494/2005. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 4490/2005. contencios → |
|---|
