ICCJ. Decizia nr. 4884/2005. Contencios
| Comentarii |
|
Prin sentința civilă nr. 1774 din 21 septembrie 2004, Curtea de Apel București, secția de contencios administrativ și fiscal, a admis în parte, acțiunea reclamantului I.D., formulată în contradictoriu cu Ministerul Culturii și cultelor, în sensul obligării acestei autorități publice la plata drepturilor salariale corespunzătoare funcției de consilier categoria A, clasa I, gradul 3, pe perioada 3 martie 2001 - 17 iunie 2003, actualizate în raport cu indicele de inflație la momentul plății efective, și la înscrierea în carnetul de muncă, a acestor modificări salariale.
în motivare s-a reținut că prin hotărâre judecătorească irevocabilă, reclamantul a fost reintegrat în funcția mai sus-menționată, încât, potrivit art. 12 din Legea nr. 29/1990, în vigoare la data promovării acțiunii, are dreptul la plata drepturilor salariale de care a fost lipsit din momentul eliberării nelegale din funcție și până la reintegrare.
împotriva sentinței, părțile au declarat recurs.
Prin motivele depuse de reclamant, se susține că hotărârea atacată este netemeinică și nelegală, întrucât instanța care a pronunțat-o, a respins în mod nejustificat, capetele de cerere privitoare la "Transferarea către organizațiile, instituțiile legale, a drepturilor rezultate ca urmare a activității sale" și la plata dobânzii aferente împrumutului solicitat la B.C.R.".
Prin recursul declarat de pârât, hotărârea instanței de fond este criticată sub aspectul prevederilor art. 304 pct. 8, 9 și 10 C. proc. civ., susținându-se, în esență, că, deși acțiunea reclamantei are caracter patrimonial, întinderea pretențiilor nu a fost precizată, arătată perioadei pentru care se cer drepturile salariale, nefiind conformă dispozițiilor art. 112 C. proc. civ. și nici suficientă, putând crea dificultăți în faza de executare a hotărârii judecătorești.
Că, soluția dată de instanța de fond, întemeiată exclusiv pe dispozițiile Codului muncii, nesocotește norma specială din art. 941din Legea privind Statutul funcționarilor publici nr. 188/1999, potrivit căreia reclamantul, în calitate de funcționar public putea cere instanței de contencios administrativ, anularea actului prin care s-a constatat sau s-a dispus încetarea raportului de serviciu, în termen de 30 de zile calendaristice de la comunicare și plata de către autoritatea publică emitentă, a unei despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate și recalculate și cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat pe perioada de la încetarea raportului de serviciu, până la reintegrarea în funcție.
Prin ultimul motiv de recurs se susține că referirea generală la raportul de cauzalitate dintre actul administrativ desființat pe cale judecătorească (Ordinul nr. 113 din 15 februarie 2001 al ministrului culturii și cultelor) și lipsirea reclamantului de salariu, pe perioada 3 martie 2001 - 17 iunie 2002, nu justifică constatarea temeiniciei pretențiilor acestuia.
în context, recurentul arată că încetarea raporturilor de muncă ale reclamantului a avut loc urmare a structurării, iar preluarea personalului s-a realizat pe bază de examen, în limita posturilor existente, așa încât autoritatea publică pârâtă nu are culpă în emiterea actului administrativ desființat și, în lipsa culpei, nu putea fi obligată la plata despăgubirilor.
în ce privește recursul reclamantului, înalta Curte de Casație și Justiție constată că este tardiv declarat.
Potrivit art. 301 C. proc. civ., termenul de recurs este de 15 zile de la comunicarea hotărârii, dacă legea nu dispune altfel.
în cauză, sentința civilă nr. 1774 din 21 septembrie 2004, a Curții de Apel București, a fost comunicată reclamantului-recurent, la 25 octombrie, iar declarația acestuia de recurs a fost depusă la instanța menționată, la data de 12 noiembrie 2004, peste termenul legal de exercitare a acestei căi de atac, care s-a împlinit la 10 noiembrie 2004.
Așa fiind, văzând dispozițiile art. 301 C. proc. civ. și ale art. 312 alin. (1) din același cod, recursul va fi respins ca tardiv declarat.
Cu privire la recursul autorității publice pârâte, Curtea constată că este nefondat.
Acțiunea reclamantului, înregistrată la Tribunalul București, la data de 13 mai 2003, este o acțiune în despăgubiri, întemeiată pe dispozițiile art. 12 din Legea nr. 29/1990, cum corect a reținut instanța de fond.
Protecția dreptului de a pretinde despăgubiri constituie obiectul cererii de chemare în judecată, întinderea despăgubirilor fiind prețuită de reclamant, la echivalentul salariilor ce i se cuveneau, potrivit legii, pe intervalul 3 martie 2001 - 17 iulie 2002, actualizate.
Faptul că reclamantul nu a indicat o anume sumă, "cel puțin aproximativ", cum susține recurentul, nu înseamnă că a nesocotit prevederile art. 112 C. proc. civ., din petitul acțiunii, precizează ulterior, rezultând suficiente elemente care permit stabilirea exactă a pagubei.
Lipsirea reclamantului de salariu pe perioada cuprinsă între data dispunerii nelegale a încetării raportului său de funcție cu autoritatea publică pârâtă și data reintegrării urmare a unei hotărâri judecătorești irevocabile, reprezintă un prejudiciu cert, în sensul că el este sigur, atât în privința existenței, cât și în privința posibilității de evaluare.
Nefondată este și critica referitoare la nesocotirea de către prima instanță, a "cadrului legislativ de strictă și aplicare imediată", consacrat prin art. 941din Legea nr. 188/1999, republicată.
Este adevărat că potrivit acestui text "în cazul în care raportul de serviciu a încetat din motive pe care funcționarul public le consideră netemeinice sau nelegale, acesta poate cere instanței de contencios administrativ, anularea actului administrativ care s-a constatat sau s-a dispus încetarea raportului de serviciu, în termen de 30 de zile calendaristice de la comunicare și plata de către autoritatea sau instituția publică emitentă a actului administrativ, a unei despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate și recalculate și cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat funcționarul public".
Numai că în cauză, cum deja s-a arătat, reclamantul, necunoscând întinderea pagubei la data promovării și judecării acțiunii în anularea ordinului pe baza căruia i-a încetat raportul de funcție, a formulat acțiune în despăgubiri, potrivit art. 12 din Legea nr. 29/1990, legea acordându-i dreptul la opțiune.
De altfel, problema naturii cererii de chemare în judecată și a legii aplicabile au fost dezlegate prin decizia de casare nr. 2047 din 20 mai 2004, a înaltei Curți de Casație și Justiție, judecătorul fondului conformându-se acestora, potrivit art. 315 alin. (1) C. proc. civ.
Nici critica referitoare la dovada pretențiilor reclamantului și la inexistența culpei autorității publice pârâte nu poate fi reținută.
Aceasta, deoarece lipsirea reclamantului de drepturile salariale prevăzute de lege reprezintă un prejudiciu cert, iar culpa autorității, în emiterea actului administrativ nelegal, privind încetarea raporturilor de serviciu, este prezumată.
în raport cu considerentele prezentate, înalta Curte a constatat că sentința atacată este legală și temeinică, iar recursul, nefondat, încât a fost respins.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4890/2005. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 4888/2005. Contencios → |
|---|
