ICCJ. Decizia nr. 4458/2006. Contencios
| Comentarii |
|
Prin acțiunea înregistrată la data de 9 februarie 2006, reclamanta SC O.G. SRL București a solicitat, în contradictoriu cu Ministerul Finanțelor - Agenția Națională de Administrare Fiscală, anularea parțială a deciziei nr. 194 din 7 noiembrie 2005, respectiv sintagma din dispozitivul deciziei "urmând ca reprezentanții Activității de Inspecție Fiscală București să analizeze posibilitatea legală de reverificare a aceleiași perioade și, după caz, să emită o nouă decizie de impunere, potrivit dispozițiilor legale", precum și obligarea pârâtului să dispună emiterea unei noi decizii de impunere, potrivit prevederilor legale care să nu mai cuprindă la capitolul "Datele Privind Creanța Fiscală - Obligațiile Fiscale Suplimentare, diferența impozit pe profit în valoare de 544.395 RON și dobânzi impozit pe profit în sumă de 106.483 RON.
în motivarea acțiunii, reclamanta a arătat, pe de o parte, că în mod corect Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția de Soluționare a Contestațiilor a stabilit că, având în vedere că inspecția fiscală se poate efectua o singură dată pentru o perioadă determinată (în speță 9 iunie 2003 - 20 noiembrie 2003), reverificarea aceleiași perioade se poate face numai pe cale de excepție și aceasta, în condițiile în care ar exista date suplimentare, așa cum sunt ele definite de legiuitor și că în speță, pentru perioada verificată prin procesul-verbal nr. 43258 din 10 februarie 2004, nu se regăsesc astfel de date suplimentare, motiv pentru care a desființat parțial decizia de impunere nr. 64322 din 23 februarie 2005, pentru impozitul pe profit în sumă de 544.395 RON și dobânzi de întârziere în sumă de 106.484 lei.
Pe de altă parte însă, arată societatea reclamantă, Agenția Națională de Administrare Fiscală, în mod netemeinic și nelegal, stabilește în dispozitivul aceleiași decizii că reprezentanții activității de inspecție urmează să analizeze posibilitatea legală de reverificare a aceleiași perioade și că, după caz, se va emite o nouă decizie de impunere potrivit prevederilor legale.
în opinia reclamantei, această sintagmă este într-o contradicție vădită cu dispozițiile art. 185 alin. (3) din H.G. nr. 1050/2004 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a O.G. nr. 92/2003, potrivit cărora în situația în care printr-o decizie se desființează în totalitate sau parțial un act administrativ în mod obligatoriu se va încheia un nou act administrativ fiscal ce va fi condiționat de decizia de soluționare. Prin urmare, în cauză se impunea ca în dispozitivul deciziei atacate să se stabilească o obligație de a se emite o nouă decizie de impunere, iar nu o recomandare.
Pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală a formulat întâmpinare, susținând că solicitarea exprimată de reclamantă în primul capăt de cerere este lipsită de interes, iar cea din al doilea capăt al acțiunii este neîntemeiată, având în vedere că prin decizia atacată organul de soluționare a contestațiilor a dispus desființarea decizia de impunere nr. 64322 din 23 februarie 2005 în privința sumelor de 544.395 RON și 106.483 RON.
Concluzionând, autoritatea fiscală pârâtă a arătat că actul administrativ fiscal atacat este temeinic și legal și a solicitat respingerea acțiunii.
Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ, prin sentința civilă nr. 1388 din 13 iunie 2006, a admis acțiunea reclamantei, a anulat parțial decizia nr. 194 din 7 noiembrie 2005, în ceea ce privește "analizarea posibilității legale de reverificare a aceleiași perioade și, după caz, să emită o nouă decizie de impunere, potrivit dispozițiilor legale" și a obligat pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală să dispună emiterea unei decizii de impunere, care să nu mai cuprindă la capitolul obligații fiscale suplimentare - diferențe de impozit pe profit de 554.395 lei și dobânzi impozit pe profit de 106.483 lei.
Pentru a se pronunța în sensul arătat, instanța de fond a reținut, în esență, că pârâtă nu a respectat dispozițiile art. 102 alin. (3) [art. 103 alin. (3) din O.G. nr. 92/2003], dând posibilitatea efectuării unei a treia verificări, ceea ce nu este permis de lege. S-a mai reținut că după anularea parțială a deciziei de impunere, efectul firesc al constatărilor organului de soluționare a contestației era emiterea unei decizii de impunere corecte care să cuprindă sumele datorate în mod real, ceea ce nu s-a dispus, reclamanta fiind, astfel, vătămată în drepturile sale recunoscute de lege.
împotriva acestei sentințe a declarat recurs, în termen legal, pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală, invocând dispozițiile art. 304 pct. 9 și ale art. 299 - 316 C. proc. civ., precum și cele ale O.G. nr. 92/2003, republicată, cu modificările și completările ulterioare.
în dezvoltarea motivelor sale de recurs, Agenția Națională de Administrare Fiscală susține că în mod greșit instanța de fond a dispus anularea parțială a actului administrativ fiscal atacat, întrucât prin acesta nu s-a dispus reverificarea unei perioade care mai fusese verificată, ci doar analizarea posibilității legale de reverificare, urmând ca o nouă verificare să aibă loc, doar dacă ar fi fost îndeplinite condițiile legale pentru aceasta, existând chiar posibilitatea ca o nouă verificare nici să nu aibă loc. Astfel, în opinia recurentei, contrar celor reținute de instanța de fond, nu au fost încălcate dispozițiile art. 102 alin. (3) [varianta actuală art. 103 alin. (3) din O.G. nr. 92/2003].
Mai susține recurenta, că intimata-reclamantă nu a făcut dovada că îndeplinește condițiile prevăzute de art. 1 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 și nici cele prevăzute de art. 175 alin. (2) din O.G. 92/2003, întrucât nu a probat existența vătămării datorate încălcării unui drept recunoscut de lege.
Printr-un alt motiv de recurs se susține că în mod greșit instanța de fond nu a avut în vedere că solicitarea exprimată în cel de-al doilea capăt al acțiunii este neîntemeiată și lipsită de interes, întrucât, prin decizia nr. 194 din 7 noiembrie 2005, organul de soluționare a contestațiilor a dispus desființarea deciziei de impunere nr. 64322 din 23 februarie 2005, în privința sumelor de 544.395 RON și 106.483 RON.
Examinând cauza, în raport cu toate criticile aduse soluției instanței de fond, cu probele administrate și cu dispozițiile legale incidente pricinii, inclusiv cele ale art. 3041C. proc. civ., înalta Curte a constatat că recursul este nefondat, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.
Astfel, conform dispozițiilor art. 102 alin. (3) din O.G. nr. 92/2003 [în varianta actuală art. 103 alin. (3)]: "inspecția fiscală se efectuează o singură dată pentru fiecare impozit, taxă, contribuție și alte sume datorate bugetului general consolidat și pentru fiecare perioadă supusă impozitării. Prin excepție, conducătorul inspecției fiscale competent poate decide reverificarea unei anumite perioade dacă, de la data încheierii inspecției fiscale și până la data împlinirii termenului de prescripție, apar date suplimentare necunoscute inspectorilor fiscali la data efectuării verificărilor sau erori de calcul care influențează rezultatele acestora".
De asemenea, prin dispozițiile art. 185 din H.G. nr. 1050/2004 sunt stabilite soluțiile asupra contestației formulate împotriva unui act administrativ, "prin decizie se poate desființa total sau parțial actul administrativ fiscal, situație în care urmează să se încheie un nou act administrativ fiscal care va avea în vedere stric considerentele deciziei de soluționare".
în cauză, este fără putință de tăgadă că în dispozitivul deciziei nr. 194 din 7 noiembrie 2005 s-a menționat textual că se decide "desființarea parțială a deciziei de impunere nr. 64322 din 23 februarie 2005, pentru impozitul pe profit în suma de 544.395 lei și dobânzile de întârziere în sumă de 106.483 lei, urmând ca reprezentanții Activității de Inspecție Fiscală București să analizeze posibilitatea legală de reverificare a aceleiași perioade și după caz, să le emită o nouă decizie de impunere, potrivit prevederilor legale".
Aceasta, în condițiile în care, pe de o parte, autoritatea fiscală recurentă a reținut în considerentele deciziei atacate că perioada 9 iunie 2003 - 30 noiembrie 2003 a mai fost verificată prin procesul-verbal nr. 43528 din 10 februarie 2004, iar din dosarul cauzei nu rezultă care au fost datele suplimentare (în înțelesul pct. 102.4 din H.G. nr. 1050/2004) care au condus la schimbarea regimului de impozitare aplicabil societății (prin decizia de impunere nr. 64322 din 23 februarie 2005).
Este important de menționat că Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor a purtat o întreagă corespondență cu organele de inspecție fiscală pentru clarificări referitoare la eventuala existență a unor date suplimentare care să fi justificat schimbarea regimului de impozitare, dar, așa cum a reținut chiar recurenta-pârâtă, nu au putut fi prezentate astfel de date, motiv pentru care a și dispus desființarea parțială a deciziei de impunere.
în aceste condiții, astfel cum corect a reținut și instanța de fond, dispoziția potrivit căreia reprezentanții Activității de Inspecție Fiscală București vor analiza posibilitatea legală de reverificare a aceleiași perioade este în afara cadrului prevăzut de lege, dând chiar posibilitatea unei a treia verificări.
Pe de altă parte, într-adevăr, pentru sumele arătate s-a desființat decizia de impunere, dar, Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor, în loc să dispună emiterea unei noi decizii de impunere care să nu cuprindă sumele respective, a decis în mod greșit, ca o nouă decizie de impunere să fie emisă în funcție de soluția analizării posibilității legale de reverificare a aceleiași perioade, soluție care este nu doar nelegală, ci și de natură a crea o prelungită incertitudine plătitorului, cu privire la datoriile sale bugetare. O asemenea soluție dată în rezolvarea unei contestații a unei decizii de impunere, dincolo de arbitrariul pe care în fapt l-ar putea instaura, este de natură a vătăma dreptul contestatorului de a beneficia de o nouă decizie de impunere emisă în condițiile legii în urma admiterii parțiale a contestației sale.
Prin urmare, înalta Curte a constatat, contrar celor susține de recurentă, că atâta vreme cât această decizie obligatorie nu este emisă, (fiind condiționată de o analiză a posibilității legale de reverificare, ce nu este prevăzută de legiuitor) sunt îndeplinite condițiile prevăzute de Legea nr. 554/2004, astfel cum corect a reținut și instanța de fond.
în consecință, constatând că sentința atacată este legală și temeinică, iar criticile aduse acesteia, nefondate, a fost respins recursul declarat în cauză, în baza dispozițiilor art. 312 alin. (1) teza a II-a, coroborate cu cele ale art. 20 și 28 din Legea nr. 554/2004.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4475/2006. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 4440/2006. Contencios → |
|---|
