ICCJ. Decizia nr. 1588/2010. Contencios. Excepţie nelegalitate act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 1588/2010
Dosar nr. 8820/2/2009
Şedinţa publică din 19 martie 2010
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei.
1. Obiectul excepţiei de nelegalitate şi procedura derulată în primul ciclu procesual
În cadrul acţiunii înregistrate pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, sub nr. 27322/3/2007, formulată de reclamantul I.M în contradictoriu cu pârâta A.F.P. a sectorului 5 Bucureşti, având ca obiect anularea deciziei de impunere anuală nr. 40800503768231 din 24 ianuarie 2005 şi obligarea pârâtei la emiterea unei noi decizii de impunere pentru anul 2004, cu luarea în considerare a documentelor depuse privind cheltuielile pentru reabilitarea locuinţei de domiciliu şi a primei de asigurare pentru locuinţa de domiciliu, reclamantul a invocat excepţia de nelegalitate a HG nr. 1234/2004 şi a anexei nr. 1 din Ordinului Ministerului Finanţelor Publice nr. 1941/2004.
Învestită cu soluţionarea excepţiei de nelegalitate, prin încheierea din 9 ianuarie 2008 a Tribunalului Bucureşti, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a dispus citarea în cauză, în calitate de pârâţi, a emitenţilor actului administrativ a cărui nelegalitate a fost invocată pe calea excepţiei, respectiv a Guvernului României şi a Ministerului Economiei şi Finanţelor şi a admis, în principiu, cererea de intervenţie în interesului pârâtului Guvernul României, formulată de Ministerul Dezvoltării Lucrărilor Publice şi Locuinţei.
Prin întâmpinările formulate, pârâţii Ministerul Economiei şi Finanţelor şi Guvernul României au solicitat respingerea excepţiei ca neîntemeiată, respectiv ca inadmisibilă.
Prin sentinţa civilă nr. 3329 din 2 decembrie 2008 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, admiţând excepţia de inadmisibilitate invocată de pârâtul Guvernul României prin întâmpinare, a respins excepţia de nelegalitate ca inadmisibilă, reţinând în acest sens, faptul că potrivit art. 4 alin. (1) teza I din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, legalitatea unui act administrativ cu caracter individual, indiferent de data emiterii acestuia, poate fi cercetată oricând în cadrul unui proces, pe cale de excepţie, din oficiu sau la cererea părţii interesate, „per a contrario” nu mai poate fi supus analizei pe calea excepţiei de nelegalitate un act administrativ cu caracter normativ, care poate fi analizat pe fond oricând pe calea acţiunii directe.
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs reclamantul iar prin Decizia nr. 2246 din 15 aprilie 2009 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, recursul a fost admis, sentinţa recurată a fost casată iar cauza a fost trimisă spre rejudecare aceleiaşi instanţe, reţinându-se, în esenţă, faptul că legiuitorul nu face nicio distincţie între actele administrative cu caracter individual sau normativ.
Cauza a fost înregistrată la Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, sub nr. 8820/2/2009.
2. Hotărârea primei instanţe
Prin sentinţa civilă nr. 3677 din 3 noiembrie 2009, Curtea de Apel Bucureşti a respins excepţia de nelegalitate ca neîntemeiată, reţinând că reclamantul a invocat excepţia de nelegalitate cu motivarea că HG nr. 1234/2004 şi anexa nr. 1 din Ordinul Ministerului Finanţelor Publice nr. 1941/2004 creează discriminări între proprietarii care îşi au domiciliul la acea proprietate şi cei care îşi au domiciliul în altă parte şi între soţi, încălcând C. fam.
Instanţa a constatat că HG nr. 1234/2004 a fost emisă în aplicarea art. 86 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 571/2003 privind Cod Fiscal, cu modificările şi completările ulterioare, care prevede că (1) „venitul anual global impozabil se stabileşte prin deducerea din venitul anual global, în ordine, a următoarelor: (...) c) cheltuieli pentru reabilitarea locuinţei de domiciliu, destinate reducerii pierderilor de căldură în scopul îmbunătăţirii confortului termic, în limita sumei de 15.000.000 RON anual, conform procedurii stabilite prin hotărâre a Guvernului la iniţiativa Ministerului Transporturilor, Construcţiilor şi Turismului”.
Curtea de apel, văzând că textul de lege menţionat face precizarea că deducerea se acordă pentru cheltuielile pentru reabilitarea locuinţei de domiciliu, a apreciat că actul administrativ de aplicare a dispoziţiilor legale menţionate reflectă voinţa legiuitorului, pentru că textul legal vizează acordarea facilităţilor fiscale pentru titularul dreptului de proprietate a imobilului, în contextul în care aceste lucrări sunt încorporate în imobil şi profită proprietarului, neputându-se admite că poate beneficia de această deducere un chiriaş care îşi stabileşte domiciliul într-un anumit imobil, care aparţine altei persoane.
Prin urmare, a concluzionat prima instanţă, Cod fiscal se referă la locuinţa de domiciliu iar facilitatea fiscală prevăzută la art. 86 alin. (1) lit. c) din Cod Fiscal a fost prevăzută pentru a veni în întâmpinarea proprietarilor de locuinţe care execută lucrări de reabilitare termică, destinate reducerii pierderilor de căldură în scopul îmbunătăţirii confortului termic, lucrările de reabilitare profitând proprietarului şi aducând un spor de valoare proprietăţii. Aşadar, indiferent câte locuinţe deţine o persoană, deducerea se acordă proprietarului pentru locuinţa unde acea persoană îşi are domiciliul.
Aceste aspecte au fost reţinute de instanţa de fond ca fiind valabile, în egală măsură, în ceea ce priveşte Ordinul nr. 1941 din 28 decembrie 2004, privind procedura acordării deducerilor din venitul anual global potrivit art. 86 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 571/2003 privind Cod Fiscal şi procedura de alocare a unei sume reprezentând până la 1% din impozitul pe venitul anual datorat potrivit art. 90 din Legea nr. 571/2003 privind Cod Fiscal
3. Recursul reclamantului
Împotriva sentinţei nr. 3677 din 3 noiembrie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, reclamantul I.M. a declarat recurs, pentru motive pe care le-a încadrat în drept în prevederile art. 304 pct. 7 şi 9 şi art. 3041 C. proc. civ.
În motivarea căii de atac, recurentul-reclamant a arătat că argumentele pe baza cărora instanţa de fond şi-a motivat soluţia nu pot fi reţinute, pentru că prin HG nr. 1234/2004 şi prin Ordinul Ministerului Finanţelor Publice nr. 1941/2004 au fost completate prevederile art. 86 lit. c) şi d) din Legea nr. 571/2003 privind Cod Fiscal, fără a se respecta normele constituţionale referitoare la distincţiile dintre atribuţiile puterii legislative şi ale celei executive, cuprinse în art. 61 alin. (1), art. 73 alin. (1), art. 108 alin. (1) şi art. 108 alin. (2) din legea fundamentală şi normele de tehnică legislativă statuate în art. 1 alin. (2), art. 3 alin. (1), art. 3 alin. (2), art. 4 alin. (3), art. 75 şi art. 76 din Legea nr. 24/2000.
4. Apărările intimatului-pârât Ministerul Dezvoltării Regionale şi Turismului
Prin întâmpinarea depusă la dosar, intimatul-pârât Ministerul Dezvoltării Regionale şi Turismului a solicitat respingerea recursului ca nefondat, arătând că instanţa de fond a reţinut în mod corect concordanţa HG nr. 1234/2004 şi a Ordinului Ministrului Finanţelor Publice nr. 1941/2004 cu prevederile legale în executarea cărora au fost adoptate.
II. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului
Examinând cauza prin prisma motivelor de recurs invocate şi a prevederilor art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul nu este fondat.
1. Argumentele corespunzătoare motivelor de recurs
Excepţia de nelegalitate invocată de recurentul-reclamant în temeiul art. 4 din Legea nr. 554/2004, are ca obiect dispoziţiile cuprinse în HG nr. 1234/2004 pentru aprobarea procedurii privind deducerea din venitul anual global, a cheltuielilor pentru reabilitarea locuinţei de domiciliu, destinate reducerii pierderilor de căldură în scopul îmbunătăţirii confortului termic şi Ordinul Ministrului Finanţelor Publice nr. 1941 din 28 decembrie 2004, privind procedura acordării deducerilor din venitul anual global prevăzute la art. 86 alin. (1) lit. d) –f) şi de alocare a unei sume reprezentând până la 1% din impozitul pe venitul anual datorat pe destinaţia prevăzută la art. 90 potrivit prevederilor Legii nr. 571/2003 privind Cod Fiscal, în ceea ce priveşte condiţia existenţei unui titlu de proprietate asupra locuinţei de domiciliu pentru care se solicită deducerea.
În opinia recurentului-reclamant, normele administrative contestate creează discriminări între proprietarii care îşi au domiciliul în imobilul ai căror proprietari sunt şi cei care au domiciliul în altă parte precum şi între soţi, adăugând în mod nepermis prevederilor legale în temeiul şi în executarea cărora au fost emise, art. 86 alin. (1) lit. c) şi d) din Cod Fiscal
În forma în vigoare în perioada supusă analizei, acestea aveau următorul conţinut:
„Venitul global impozabil se stabileşte prin deducerea din venitul anual global, în ordine, a următoarelor:
(...)
c) cheltuieli pentru reabilitarea locuinţei de domiciliu, destinate reducerii pierderilor de căldură în scopul îmbunătăţirii confortului termic, în limita sumei de 15.000.000 RON anual, conform procedurii stabilite prin hotărâre a Guvernului la iniţiativa Ministerului transporturilor, Construcţiilor şi Turismului;
d) prime de asigurare pentru locuinţa de domiciliu, în limita echivalentului în lei a 200 euro pe an”.
Este adevărat că aceste prevederi ale Cod Fiscal nu fac referire expresă la condiţia dreptului de proprietate al contribuabilului asupra locuinţei de domiciliu pentru care solicită deducerile, dar clarificarea sensului voinţei legiuitorului nu poate fi rezumată la o interpretare exclusiv literală a normelor, fără a se ţine seama de contextul social-economic în care au fost edictate şi de scopul urmărit prin introducerea lor în ordinea juridică.
Din această perspectivă, Curtea constată că instanţa de fond a interpretat corect prevederile art. 86 alin. (1) lit. c) din Cod Fiscal în corelaţie cu normele care definesc locuinţa şi domiciliul persoanei fizice, ajungând la concluzia justă – pe care instanţa de control judiciar şi-o însuşeşte – că spiritul reglementării este acela de a oferi o facilitate proprietarilor de locuinţe care execută lucrări de reabilitare termică, lucrări care, încorporate în bunul imobil, aduc un plus de valoare proprietăţii şi profită titularului dreptului de proprietate. Sintagma „locuinţa de domiciliu” utilizată de Cod Fiscal nu poate fi interpretată în sensul către care tinde recurentul-reclamant, semnificaţia fiind aceea reţinută în considerentele sentinţei recurate, că indiferent câte imobile cu destinaţia de locuinţă are în proprietate un contribuabil, are dreptul la deducere pentru locuinţa în care domiciliază.
Aceleaşi raţionament este aplicabil şi în cazul prevăzut de art. 86 alin. (1) lit. d) din C.fisc., instituirea dreptului la deducerea primei de asigurare având drept scop încurajarea proprietarilor să-şi asigure locuinţele de domiciliu, pentru diminuarea sau înlăturarea pierderilor patrimoniale în situaţia intervenirii cazurilor asigurate.
Prin urmare, contrar susţinerilor recurentului-reclamant, Înalta Curte reţine că normele administrative vizate de excepţia de nelegalitate concordă sensului prevederilor cu forţă juridică superioară în aplicarea cărora au fost edictate şi se încadrează în limitele impuse de art. 108 alin. (2) din Constituţia României şi de art. 1 alin. (2), art. 4 alin. (3), art. 75 şi art. 76 din Legea nr. 24/2000, susţinerile privind instituirea unui tratament discriminatoriu între proprietarii şi neproprietarii locuinţelor de domiciliu sau între soţi fiind lipsite de fundament juridic.
În fine, Curtea constată că nici critica întemeiată pe prevederile art. 304 pct. 7 C. proc. civ. nu este întemeiată, pentru că în considerentele sentinţei sunt expuse în mod logic şi convingător argumentele care au fundamentat soluţia pronunţată, judecătorul fondului indicând motivele pentru care a înlăturat susţinerile reclamantului, cu respectarea deplină a cerinţelor art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.
2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs
Având în vedere toate considerentele prezentate mai sus, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul exercitat potrivit art. 4 alin. (3) din Legea nr. 554/2004.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de I.M. împotriva sentinţei civile nr. 3677 din 3 noiembrie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 19 martie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1546/2010. Contencios. Anulare act... | ICCJ. Decizia nr. 1586/2010. Contencios. Alte cereri. Recurs → |
|---|
