ICCJ. Decizia nr. 2273/2010. Contencios
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 2273/2010
Dosar nr. 913/42/200.
Şedinţa publică din 30 aprilie 2010
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa nr. 254 din 3 decembrie 2009 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia comercială şi de contencios administrativ şi fiscal, a fost admisă acţiunea formulată de reclamantul B.V. în contradictoriu cu pârâtul A.N.O.F.M., instanţa dispunând anularea Ordinului nr. 251/2009 emis de A.N.O.F.M. şi reintegrarea reclamantului în funcţia publică de director executiv adjunct. A fost obligat pârâtul la plata unei despăgubiri egale cu salariile indexate şi majorate şi a celorlalte drepturi salariale avute, începând cu data emiterii şi până la reintegrare, precum şi la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de litigiu.
Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanţă a reţinut, în esenţă, că prin ordinul atacat reclamantul a fost eliberat din funcţia publică de conducere deţinută, respectiv din cea de director executiv adjunct al A.J.O.F.M. – Prahova, ordinul având ca temei legal OUG nr. 37/2009.
A apreciat instanţa fondului că actul atacat este nelegal în condiţiile în care, prin Decizia nr. 1257 din 7 octombrie 2009, Curtea Constituţională a constatat că Legea pentru aprobarea OUG nr. 37/2009 este neconstituţională.
S-a reţinut de asemenea că nu poate fi primită susţinerea pârâtei în sensul că reclamantului i s-ar aplica dispoziţiile OUG nr. 105/2009, întrucât aceasta a fost publicată în Monitorul Oficial în data de 6 octombrie 2009, iar Decizia de demitere a reclamantului a fost emisă cu circa 6 luni anterior.
Reţinând incidenţa art. 100 alin. (4) şi alin. (5) din Legea nr. 188/1999, prima instanţă a constatat că la nivelul A.J.O.F.M. Prahova nu a avut loc o reducere efectivă şi justificată a postului ocupat de reclamant, funcţia de director executiv urmând a fi înlocuită cu cea de director coordonator, fără nicio modificare a atribuţiilor specifice funcţiei de conducere şi fără nicio justificare valabilă.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs A.N.O.F.M., criticând soluţia pronunţată pentru netemeinicie şi nelegalitate, solicitând casarea sentinţei pronunţate de instanţa de fond.
A opinat recurenta că hotărârea instanţei a fost dată cu interpretarea greşită a actului administrativ dedus judecăţii, precum şi cu încălcarea dispoziţiilor exprese ale reglementărilor incidente în materia funcţiei publice şi funcţionarilor publici aflate în vigoare la data pronunţării soluţiei.
S-a arătat că prin dispoziţiile imperative ale art. III alin. (1) din OUG nr. 37/2009, în vigoare la data emiterii ordinului atacat, s-a reglementat desfiinţarea funcţiilor publice, a funcţiilor publice specifice şi a posturilor încadrate în regim contractual, care conferă calitatea de conducător al serviciilor publice deconcentrate ale ministerelor şi ale altor organe ale administraţiei publice centrale din unităţile administrativ – teritoriale, prevăzute în anexa la aceasta, printre care se numără şi agenţiile pentru ocuparea forţei de muncă judeţene şi a municipiului Bucureşti, iar conform dispoziţiilor exprese ale alin. (3) al aceluiaşi articol, la expirarea termenului prevăzut la alin. (1), serviciile publice deconcentrate vor fi conduse de un director coordonator al serviciului public deconcentrat.
A.N.O.F.M., având statutul de instituţie publică de interes naţional, organ de specialitate al administraţiei publice centrale, în calitate de subiect de drept investit cu atribuţii de autoritate publică, avea obligaţia legală de a respecta dispoziţiile actului normativ invocat, instituţia neavând facultatea de a exercita sau nu drepturi care decurg din calitatea sa şi, implicit, de a-şi îndeplini sau nu obligaţiile care îi incumbă în această calitate.
Astfel, în vederea asigurării respectării prevederilor art. III din OUG nr. 37/2009, a fost emis ordinul Preşedintelui A.N.O.F.M. nr. 251 din 24 aprilie 2009 prin care s-a constatat desfiinţarea funcţiei publice de conducere de director executiv adjunct buget al A.J.O.F.M. Prahova în termen de 32 de zile de la data intrării în vigoare a ordonanţei de urgenţă, făcându-se aplicarea dispoziţiilor Legii nr. 188/1999 cu privire la încetarea raporturilor de serviciu.
A precizat recurenta că în situaţia intimatului-reclamant reducerea postului a fost determinată de desfiinţarea funcţiei publice de conducere de director executiv adjunct buget al A.J.O.F.M. Prahova, în temeiul prevederilor art. III alin. (1) din OUG nr. 37/2009 şi ale art. 13 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 188/1999, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, având în vedere necesitatea eficientizării activităţii instituţiilor publice şi a îmbunătăţirii actului managerial în condiţiile reducerii cheltuielilor bugetare.
Se opinează că în atare condiţii, având în vedere şi prevederile art. 117 din Legea nr. 188/1999, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, nu se impunea ca reducerea personalului prin reducerea funcţiei publice de director executiv, ocupată de reclamant, să se efectueze potrivit dispoziţiilor art. 100 alin. 4 din acelaşi act normativ, aşa cum în mod eronat a reţinut instanţa de fond şi nici respectarea termenului de un an prevăzut de Legea nr. 188/1999.
Invocând dispoziţiile legale apreciate ca fiind aplicabile, recurenta a susţinut că Ordinul Preşedintelui A.N.O.F.M. nr. 251 din 24 aprilie 2009 îndeplineşte condiţiile de fond şi de formă cerute pentru validitatea actelor administrative.
Recurenta a mai solicitat să se constate că instanţa de fond a dispus în mod nejustificat obligarea instituţiei la plata despăgubirii egale cu salariile indexate şi majorate, întrucât încetarea raporturilor de serviciu nu s-a făcut ca urmare a demiterii, modalitate care de altfel nici nu este reglementată de cadrul legal în vigoare în materia funcţiei publice şi a funcţionarilor publici, ci din motive neimputabile funcţionarului public, ca urmare a eliberării din funcţia publică deţinută anterior expirării termenului de 32 de zile de la data intrării în vigoare a OUG nr. 37/2009.
Or, funcţionarii publici care au fost eliberaţi din funcţie pot beneficia în mod corespunzător de toate drepturile care decurg din instituţia eliberării din funcţie publică, drepturi care sunt prevăzute de Legea nr. 188/1999, republicată, cu modificările şi completările ulterioare şi care acordă acestora multiple posibilităţi de ocupare a funcţiilor publice şi de continuare a activităţii în concordanţă cu pregătirea profesională.
Cum ducerea la îndeplinire a prevederilor legale într-un stat de drept nu poate fi considerată ca fiind producătoare de prejudicii, obligarea A.N.O.F.M. de către instanţa de fond la plata unor despăgubiri este nejustificată.
Recurenta invocă şi prevederile OUG nr. 105/2009, pe care de asemenea le consideră incidente în speţa dedusă judecăţii.
Examinând cauza prin prisma motivelor de recurs invocate şi a prevederilor art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul nu este fondat.
Constituţia fixează cadrul juridic al controlului constituţionalităţii legilor şi ordonanţelor de guvern , reglementarea în detaliu aducând-o legea organică privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale a României – Legea nr. 47/1992.
Controlul de constituţionalitate astfel reglementat este un control de conformitate a legii sau ordonanţelor guvernamentale cu dispoziţiile Constituţiei, un control concret în cadrul căruia prevalează garantarea drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti .
Ca regulă generală, în cazul declarării neconstituţionalităţii unor legi sau ordonanţe ca urmare a admiterii unei excepţii de neconstituţionalitate, dispoziţiile din lege sau alte acte normative cu aceeaşi forţă juridică îşi încetează aplicabilitatea la împlinirea unui termen de 45 zile de la aplicarea deciziei, dacă în acest termen prevederile declarate neconstituţionale nu sunt puse în acord cu dispoziţiile constituţionale, iar în cazul controlului a priori, legea este declarată neconstituţională înainte de promulgare, neavând aşadar o existenţă juridică proprie.
Deciziile Curţii Constituţionale sunt obligatorii şi produc efecte erga omnes, de la data publicării, cu consecinţa înlăturării normei declarate neconstituţionale, a eliminării acesteia din sistemul normativ, ea devenind astfel inexistentă.
Prin Decizia nr. 1257 din 7 octombrie 2009 a fost declarată neconstituţională legea de aprobare a OUG nr. 37/2009, iar din analiza considerentelor deciziei rezultă că viciul neconstituţionalităţii afectează însuşi actul normativ aprobat prin lege.
Prevederile OUG nr. 105/2009, care au reglementat aceleaşi soluţii juridice cuprinse în OUG nr. 37/2009, (art. I pct. 1-5 şi 26, art. III – IV şi VIII şi anexa 1), la care a făcut referire recurenta, au fost declarate neconstituţionale prin Decizia nr. 1629 din 3 decembrie 2009.
La pronunţarea acestei decizii s-a avut în vedere faptul că prin Decizia nr. 1257 din 7 octombrie 2000, în cadrul controlului a priori, s-a declarat neconstituţională legea de aprobare a OUG nr. 37/2007, controlul de constituţionalitate raportându-se indiscutabil la actul normativ supus aprobării, iar prin procedeul legislativ utilizat, Guvernul a determinat ca prevederile actului normativ abrogat şi declarat neconstituţional să producă în continuare efecte juridice, sub forma unui act nou care a preluat în integralitate, cu unele modificări nesemnificative, dispoziţiile iniţiale în materia respectivă.
S-a constatat că argumentele reţinute în Decizia nr. 1257/2009 sunt mutatis mutandi, valabile şi în privinţa OUG nr. 105/2009.
Or, prin respectiva decizie, Curtea Constituţională a conchis că modalitatea de reglementare a funcţiei publice şi „actului administrativ" de numire reprezintă construcţii juridice deficitare şi confuze, prin reglementările sale OUG nr. 37/2009 afectând statutul juridic al unor funcţionari de conducere din sfera serviciilor publice deconcentrate ale ministerelor şi ale celorlalte organe ale administraţiei publice centrale din unităţile administrativ teritoriale, stabilit prin Legea nr. 188/1999, republicată cu modificările şi completările ulterioare.
S-a observat, totodată, că respectivele reglementări exprimă o tendinţă de politizare a structurilor guvernamentale din unităţile administrativ-teritoriale şi pune în discuţie regimul constituţional şi legal actual al funcţiei publice.
În aceste condiţii, judecătorul fondului a concluzionat în mod corect că actul administrativ emis în executarea şi aplicarea unei dispoziţii legale neconforme cu Constituţia înfrânge principiul legalităţii şi drept urmare este nelegal.
Desfiinţarea funcţiei publice deţinute de reclamant prin OUG nr. 37/2009, respectiv adoptarea ulterioară a OUG nr. 105/2009, este lipsită de efecte juridice, din moment ce acestea au fost declarate neconstituţionale, revenindu-se astfel la forma şi structura reglementată de Legea nr. 188/2999, care este lege organică şi ale cărei dispoziţii de natură să asigure stabilitatea funcţiei publice, ca element al securităţii sociale, este cert stabilit că au fost încălcate în cauză.
Acceptarea tezei susţinute de recurentă, în sensul că ordinul îşi păstrează validitatea pentru că OUG nr. 37/2000 era în vigoare la data emiterii lui, ar lipsi de finalitate controlul constituţionalităţii legii, care nu se limitează la asanarea sistemului legislativ, ci include protecţia efectivă a drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale destinatarilor normei declarate neconstituţionale.
Nici invocarea prevederilor OUG nr. 105/2009 nu poate duce la o soluţie contrară celei pronunţate de curtea de apel, pentru că, pe de o parte, actul atacat a fost emis cu mult anterior intrării în vigoare a acestor dispoziţii, iar, pe de altă parte, şi acest din urmă act normativ a fost, la rândul său, declarat neconstituţional prin Decizia nr. 1629 din 3 decembrie 2009 a Curţii Constituţionale.
În ce priveşte drepturile aferente instituţiei eliberării din funcţie, la care recurenta face referire, se constată că acestea decurg, în cauza de faţă, din desfiinţarea poziţiei anterior deţinută de reclamant, realizată printr-un act normativ adoptat cu nesocotirea normelor constituţionale, într-un atare context acceptul fiind lipsit de relevanţă juridică.
Faţă de cele expuse, reţinând că hotărârea atacată a fost dată cu aplicarea corectă a legii, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat, cu obligarea recurentei, parte căzută în pretenţii, la plata către intimat a sumei de 2000 lei, cheltuieli de judecată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de A.N.O.F.M. împotriva sentinţei nr. 254 din 3 decembrie 2009 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia comercială şi de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Obligă recurenta la plata sumei de 2000 lei, cheltuieli de judecată, către intimatul - reclamant B.V.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 30 aprilie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2258/2010. Contencios. Litigiu privind... | ICCJ. Decizia nr. 2274/2010. Contencios → |
|---|
