ICCJ. Decizia nr. 2274/2010. Contencios
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr.2274/2010
Dosar nr. 929/42/200.
Şedinţa publică din 30 aprilie 2010
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa nr. 221 din 16 noiembrie 2009 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia comercială şi de contencios administrativ şi fiscal, a fost admisă acţiunea formulată de reclamanta S.C. în contradictoriu cu pârâta A.P.I.A., instanţa dispunând anularea deciziei nr. 585 din 24 aprilie 2009 emisă de pârâtă şi reintegrarea reclamantei în funcţia de director executiv. A fost obligată pârâta la plata către reclamantă a drepturilor salariale calculate între data emiterii deciziei şi data reintegrării pe post, actualizate cu dobânda legală prevăzută de OG nr. 9/2000.
Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanţă a reţinut, în esenţă, că prin Decizia atacată reclamanta a fost eliberat din funcţia publică de conducere deţinută, respectiv din cea de director executiv al A.P.I.A., Centru Judeţean Buzău, Decizia având ca temei legal OUG nr. 37/2009.
A apreciat instanţa fondului că actul atacat este nelegal în condiţiile în care, prin Decizia nr. 1257 din 7 octombrie 2009, Curtea Constituţională a constatat că Legea pentru aprobarea OUG nr. 37/2009 este neconstituţională.
S-a reţinut de asemenea că nu poate fi primită susţinerea pârâtei în sensul că reclamantei i s-ar aplica dispoziţiile OUG nr. 105/2009, întrucât aceasta a fost publicată în Monitorul Oficial în data de 6 octombrie 2009, iar Decizia de demitere a reclamantei a fost emisă cu circa 6 luni anterior.
Reţinând incidenţa art. 100 alin. (4) şi alin. (5) din Legea nr. 188/1999, prima instanţă a constatat că la nivelul Centrului Judeţean Braşov al A.P.I.A. nu a avut loc o reducere efectivă şi justificată a postului ocupat de reclamantă, funcţia de director executiv urmând a fi înlocuită cu cea de director coordonator, fără nicio modificare a atribuţiilor specifice funcţiei de conducere şi fără nicio justificare valabilă.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs A.P.I.A., criticând soluţia pronunţată pentru netemeinicie şi nelegalitate, solicitând casarea sentinţei pronunţate de instanţa de fond.
A susţinut recurenta că autoritatea a invocat inadmisibilitatea acţiunii motivat de tardivitatea depunerii plângerii prealabile în raport cu termenul de 30 de zile instituit de art. 7 din Legea nr. 554/2004 şi nu motivat de nedepunerea acesteia.
S-a mai opinat că prima instanţă trebuia să ţină cont de împrejurarea că anterior pronunţării Deciziei nr. 1257 din 7 octombrie 2009 a Curţii Constituţionale, OUG nr. 37/2009 a fost abrogată, prevederile art. III alin. (6) ale acesteia fiind preluate de art. IV alin. (4) din OUG nr. 105/2009.
A apreciat recurenta de asemenea eronată aprecierea instanţei potrivit căreia Centrele Judeţene ale A.P.I.A. nu pot fi considerate servicii publice deconcentrate, argument prin prisma căruia s-a apreciat de asemenea asupra nelegalităţii deciziei atacate.
S-a mai susţinut că funcţia de director coordonator nu este o funcţie simetrică celei de director executiv, acest post fiind unul de natură contractuală, exercitat în baza unui contract de management, astfel încât nu se poate reţine nerespectarea prevederilor art. 100 alin. (4) şi alin. (5) din Legea nr. 188/1999.
Examinând cauza prin prisma motivelor de recurs invocate şi a prevederilor art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul nu este fondat.
În ce priveşte critica relativă la argumentele prin prisma cărora a fost ridicată excepţia inadmisibilităţii acţiunii în faţa primei instanţe, respectiv la argumentele în baza cărora excepţia în speţă a fost respinsă, Înalta Curte apreciază că judecătorul fondului, prin constatarea făcută în sensul că la dosarul cauzei a fost depusă dovada efectuării procedurii prealabile, a avut în vedere în mod evident nu numai simpla depunere a înscrisului ci şi îndeplinirea în mod valabil a acestei proceduri, inclusiv prin raportare la termenul instituit de art. 7 din Legea nr. 554/2004.
Pe de altă parte, se constată că în raport cu prevederea textului de lege menţionat şi cu probatoriul administrat în cauză, instanţa fondului a soluţionat în mod corect excepţia invocată.
În raport cu celelalte critici formulate, Înalta Curte reţine următoarele:
Constituţia fixează cadrul juridic al controlului constituţionalităţii legilor şi ordonanţelor de guvern, reglementarea în detaliu aducând-o legea organică privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale a României – Legea nr. 47/1992.
Controlul de constituţionalitate astfel reglementat este un control de conformitate a legii sau ordonanţelor guvernamentale cu dispoziţiile Constituţiei, un control concret în cadrul căruia prevalează garantarea drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti .
Ca regulă generală, în cazul declarării neconstituţionalităţii unor legi sau ordonanţe ca urmare a admiterii unei excepţii de neconstituţionalitate, dispoziţiile din lege sau alte acte normative cu aceeaşi forţă juridică îşi încetează aplicabilitatea la împlinirea unui termen de 45 zile de la aplicarea deciziei, dacă în acest termen prevederile declarate neconstituţionale nu sunt puse în acord cu dispoziţiile constituţionale, iar în cazul controlului a priori, legea este declarată neconstituţională înainte de promulgare, neavând aşadar o existenţă juridică proprie.
Deciziile Curţii Constituţionale sunt obligatorii şi produc efecte erga omnes, de la data publicării, cu consecinţa înlăturării normei declarate neconstituţionale, a eliminării acesteia din sistemul normativ, ea devenind astfel inexistentă.
Prin Decizia nr. 1257 din 7 octombrie 2009 a fost declarată neconstituţională legea de aprobare a OUG nr. 37/2009, iar din analiza considerentelor deciziei rezultă că viciul neconstituţionalităţii afectează însuşi actul normativ aprobat prin lege.
Prevederile OUG nr. 105/2009, care au reglementat aceleaşi soluţii juridice cuprinse în OUG nr. 37/2009, (art. I pct. 1-5 şi 26, art. III – IV şi VIII şi anexa 1), la care a făcut referire recurenta, au fost declarate neconstituţionale prin Decizia nr. 1629 din 3 decembrie 2009.
La pronunţarea acestei decizii s-a avut în vedere faptul că prin Decizia nr. 1257 din 7 octombrie 2000, în cadrul controlului a priori, s-a declarat neconstituţională legea de aprobare a OUG nr. 37/2007, controlul de constituţionalitate raportându-se indiscutabil la actul normativ supus aprobării, iar prin procedeul legislativ utilizat, Guvernul a determinat ca prevederile actului normativ abrogat şi declarat neconstituţional să producă în continuare efecte juridice, sub forma unui act nou care a preluat în integralitate, cu unele modificări nesemnificative, dispoziţiile iniţiale în materia respectivă.
S-a constatat că argumentele reţinute în Decizia nr. 1257/2009 sunt mutatis mutandi, valabile şi în privinţa OUG nr. 105/2009.
Or, prin respectiva decizie, Curtea Constituţională a conchis că modalitatea de reglementare a funcţiei publice şi „actului administrativ" de numire reprezintă construcţii juridice deficitare şi confuze, prin reglementările sale OUG nr. 37/2009 afectând statutul juridic al unor funcţionari de conducere din sfera serviciilor publice deconcentrate ale ministerelor şi ale celorlalte organe ale administraţiei publice centrale din unităţile administrativ teritoriale, stabilit prin Legea nr. 188/1999, republicată cu modificările şi completările ulterioare.
S-a observat, totodată, că respectivele reglementări exprimă o tendinţă de politizare a structurilor guvernamentale din unităţile administrativ-teritoriale şi pune în discuţie regimul constituţional şi legal actual al funcţiei publice.
În aceste condiţii, judecătorul fondului a concluzionat în mod corect că actul administrativ emis în executarea şi aplicarea unei dispoziţii legale neconforme cu Constituţia înfrânge principiul legalităţii şi drept urmare este nelegal.
Desfiinţarea funcţiei publice deţinute de reclamantă prin OUG nr. 37/2009, respectiv adoptarea ulterioară a OUG nr. 105/2009, este lipsită de efecte juridice, din moment ce acestea au fost declarate neconstituţionale, revenindu-se astfel la forma şi structura reglementată de Legea nr. 188/1999, care este lege organică şi ale cărei dispoziţii de natură să asigure stabilitatea funcţiei publice, ca element al securităţii sociale, este cert stabilit că au fost încălcate în cauză.
Invocarea de către recurentă a prevederilor OUG nr. 105/2009 nu poate duce la o soluţie contrară celei pronunţate de curtea de apel, pentru că, pe de o parte, actul atacat a fost emis cu mult anterior intrării în vigoare a acestor dispoziţii, iar, pe de altă parte, şi acest din urmă act normativ a fost, la rândul său, declarat neconstituţional prin Decizia nr. 1629 din 3 decembrie 2009 a Curţii Constituţionale.
Argumentele suplimentare aduse de instanţa fondului din care rezidă de asemenea nelegalitatea actului atacat şi criticile formulate de recurentă cu privire la acestea, nu sunt de natură să conducă la modificarea sau casarea sentinţei atacate în contextul în care actul administrativ atacat a fost emis în executarea şi aplicarea unei dispoziţii legale neconforme cu Constituţia.
Faţă de cele expuse, reţinând că hotărârea atacată a fost dată cu aplicarea corectă a legii, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de A.P.I.A. împotriva sentinţei nr. 221 din 16 noiembrie 2009 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia comercială şi de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 30 aprilie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2273/2010. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 2276/2010. Contencios. Suspendare executare... → |
|---|
