ICCJ. Decizia nr. 4662/2010. Contencios. Refuz acordare drepturi conform Legii nr. 189/2000. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 4662/2010
Dosar nr.1561/36/2009
Şedinţa publică din 29 octombrie 2010
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa nr. 21/CA din 19 ianuarie 2010, Curtea de Apel Constanţa, secţia comercială, maritimă şi fluvială, de contencios administrativ şi fiscal, a admis cererea formulată de reclamantul M.M., în contradictoriu cu pârâta Casa Judeţeană de Pensii Tulcea a anulat hotărârea nr. 6537/2009 emisă de pârâtă şi a constatat că reclamantul are calitatea de beneficiar al Legii nr. 189/2000.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de fond a reţinut, în baza probelor administrate în cauză, că potrivit declaraţiei pe proprie răspundere din 26 mai 1966, reclamantul a arătat că a avut domiciliul în România - Tulcea, iar în timpul urmăririlor evreilor a fost luat la muncă obligatorie, în perioada: 01 iulie 1941-iulie 1942 – Cerna, Măcin (Tulcea); iulie 1942-aprilie 1942 – Nămoloasa (Galaţi); aprilie 1942- martie 1944 – Balta Bodorovka-Britafca Cicelnic (Transnistria) şi martie 1944-august 1944 – Doaga (Focşani).
În această perioadă a fost forţat să muncească, fără plată, fiind păzit tot timpul şi fără a avea voie să părăsească zona respectivă.
Instanţa a mai reţinut că situaţia relatată de reclamant este susţinută şi de către martorul V.M., prin declaraţia dată în faţa notarului H.I. (Israel).
De asemenea, despre lagărul din Transnistria unde evreii au fost au fost supuşi exterminării ori muncii forţate se relatează şi în publicaţiile depuse la dosar.
Potrivit art. 1 lit. b) şi d) din Legea nr. 189/2000, de prevederile acestei legi beneficiază persoanele care au suferit persecuţii din motive etnice, au fost private de libertate în lagăre de detenţie în ţară şi străinătate ori au făcut parte din detaşamentele de muncă forţată.
În speţă, a reţinut instanţa, declaraţia reclamantului a fost făcută în anul 1966, cu mult înainte de apariţia OUG nr. 105/1999 şi a Legii nr. 189/2000, astfel că aceasta nu poate fi apreciată ca probă pro-cauza, iar declaraţia se coroborează cu celelalte probe din care rezultă că reclamantul a suportat persecuţii de natură etnică în perioada 1941-1944, ce au constat în deportarea în lagăre de concentrare, din afara ţării, respectiv strămutarea din localitatea de domiciliu (Tulcea) în altă localitate din ţară, unde a fost obligat la muncă forţată.
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs pârâta Casa Judeţeană de Pensii Tulcea, susţinând că este netemeinică şi nelegală.
În motivarea recursului, pârâta a susţinut că în raport de înscrisurile depuse de către reclamant, Comisia de Aplicare a Legii nr. 189/2000 nu a fost în măsură să stabilească dacă acesta a fost deportat în lagărele de concentrare sau în detaşamentele de muncă forţată.
Totodată, este criticată soluţia instanţei de fond şi în ceea ce priveşte modul în care a fost stabilită calitatea de beneficiar al Legii nr. 189/2000 a intimatului-reclamant, în speţă, doar în baza declaraţiei de martor şi a declaraţiei pe proprie răspundere a intimatului-reclamant.
Examinând sentinţa atacată în raport cu actele şi lucrările dosarului, cu motivele invocate de recurentă, precum şi cu dispoziţiile legale incidente în cauză, inclusiv cele ale art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat, după cum se va arăta în continuare.
Prima instanţă a stabilit în mod corect că intimatul-reclamant M.M. a suportat persecuţii de natură etnică în perioada 1941-1944, ce au constat în deportarea în lagăre de concentrare din afara ţării, respectiv strămutarea din localitatea de domiciliu (Tulcea) în altă localitate din ţară, unde a fost obligat la muncă forţată.
Astfel, potrivit art. 1 lit. b) şi d) din OG nr. 105/1999, cu modificările şi completările ulterioare, de prevederile acestui act normativ beneficiază persoana, cetăţean român, care, în perioada regimurilor instaurate cu începere de la 06 septembrie 1940-06 martie 1945, a avut de suferit persecuţii etnice, după cum urmează:
b) au fost private de libertate în lagăre de detenţie în ţară şi străinătate;
d) au făcut parte din detaşamentele de muncă forţată.
Din conţinutul textului de lege menţionat, rezultă că drepturile compensatorii se acordă persoanelor care, în perioada precizată, au avut de suferit persecuţii din motive etnice, materializate în una din modalităţile anterior individualizate.
De asemenea, potrivit art. 6¹ din OG nr. 105/1999 şi art. 4 din Normele pentru aplicarea prevederilor acestui act normativ, aprobate prin HG nr. 127/2002, dovada încadrării în situaţiile prevăzute la art. 1 din ordonanţă se poate face cu acte oficiale eliberate de organele competente şi, în lipsa acestor acte, prin orice mijloc de probă.
Contrar susţinerilor recurentei-pârâte, Înalta Curte constată că din întreg probatoriul administrat în cauză rezultă cu evidenţă că intimatul-reclamant M.M. a avut de suferit persecuţii din motive etnice, fiind privat de libertate în locuri de detenţie sau în lagăre de concentrare.
Aşa cum bine a reţinut prima instanţă, înscrisul intitulat „Declaraţie prin jurământ” aflat la dosarul cauzei, din care rezultă că intimatul-reclamant M.M., în timpul urmăririi evreilor a efectuat muncă obligatorie în perioadele: 01 iulie 1941-iulie 1942 - Cerna-Măcin (Tulcea); iulie 1942-aprilie 1942 – Nămoloasa (Galaţi); aprilie 1942-martie 1944 – Balta-Bodorovka-Britafca Cicelnic (Transnistria) şi martie 1944-august 1944 – Doaga (Focşani), nu poate fi considerat o probă pro-cauza, fiind întocmit cu mult înainte de apariţia Legii nr. 189/2000, dar, în aceeaşi măsură, Înalta Curte apreciază că reprezintă o probă pertinentă, concludentă, verosimilă şi utilă cauzei.
De altfel, situaţia relatată de intimatul-reclamant este susţinută şi de martorul V.M. prin declaraţia dată în faţa notarului H.I. (Israel).
Coroborând declaraţiile celor două persoane menţionate, în contextul evenimentelor istorice petrecute, prima instanţă a ajuns la o concluzie justă pe care instanţa de recurs şi-o însuşeşte.
În acest sens, Înalta Curte constată că intimatul-reclamant a făcut dovada persecuţiei etnice la care a fost suspus în perioada 1941-1944, constând în deportarea în lagăre de concentrare, din afara ţării, respectiv strămutarea din localitatea de domiciliu (Tulcea) în altă localitate din ţară, unde a fost obligat la muncă forţată.
Pentru motivele arătate, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ. şi art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 se va respinge recursul, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de Casa Judeţeană de Pensii Tulcea împotriva sentinţei nr. 21/CA din 19 ianuarie 2010 a Curţii de Apel Constanţa, secţia comercială, maritimă şi fluvială, de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 29 octombrie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5128/2010. Contencios. Refuz soluţionare... | ICCJ. Decizia nr. 4657/2010. Contencios. Contract administrativ.... → |
|---|
