ICCJ. Decizia nr. 3174/2011. Contencios. Contestaţie act administrativ fiscal. Recurs
| Comentarii |
|
R O M A N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 3174/2011
Dosar nr. 3031/2/2009
Şedinţa publică de la 1 iunie 2011
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
1.Hotărârea atacată cu recurs
Prin sentinţa civilă nr. 2316 din 13 mai 2010, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a respins acţiunea formulată de reclamanta SC P.I. SRL în contradictoriu cu pârâta D.V.B.L. sector 2 Bucureşti, ca neîntemeiată.
Pentru a se pronunţa astfel, Curtea de apel a reţinut, în esenţă, următoarele:
Prin Raportul de Inspecţie Fiscală din 01 august 2008 încheiat de inspectori din cadrul D.V.B.L. sector 2 Bucureşti (denumit în continuare D.V.B.L. - sector 2 Bucureşti), a fost respinsă cererea de restituire formulată de reclamanta SC P.I. SRL (societate comercială absorbantă) pentru sumele pretins achitate în plus, cu titlu de impozit pe clădiri de către societatea comercială absorbită - SC T.F.M. SRL.
Perioada supusă verificării efectuată de organul de inspecţie fiscală, în vederea soluţionării cererii de restituire a impozitului pe clădiri, a cuprins perioada 01 ianuarie 2006-31 iulie 2008, constatându-se următoarele:
- înainte de fuziunea prin absorbţie, SC T.F.M. SRL a deţinut în proprietate următoarele clădiri:
1. construcţii situate în sector 2 Bucureşti, edificate în baza Autorizaţiei de Construire din 31 ianuarie 2001 eliberată de Primăria Municipiului Bucureşti, pentru construirea unui centru multifuncţional comerţ, servicii,pe o perioadă de valabilitate de 36 de luni, construcţie finalizată în anul 2003 aşa cum rezultă din procesul verbal de recepţie a lucrărilor din 19 august 2003 şi declarată la data de 06 octombrie 2003.
2. Construcţii (2 hale) situate în sector 2 Bucureşti, dobândite în baza contractului de vânzare-cumpărare din 13 octombrie 2003, încheiat cu M.R.A.;
- în baza proiectului de fuziune (nedatat), Protocol de Preluare a patrimoniului SC T.F.M.SRL către SC P.I. SRL, aprobat de Hotărârea AGA - SC P.I. SRL din data de 25 iulie 2007, se efectuează fuziunea prin absorbţie a SC T.F.M. SRL (societate absorbită), şi SC P.I. SRL (societate absorbantă).
S-a mai reţinut că pentru anul 2006, organele fiscale au aplicat o cotă de impozitare de 1%, potrivit Hotărârii Consiliului General al Municipiului Bucureşti nr. 216/2005, iar pentru perioada următoare au aplicat o cotă de impozitare de 10%, potrivit Hotărârii Consiliului General al Municipiului Bucureşti nr. 300/2006 reţinând că la data de 31 decembrie 2006 societatea comercială absorbită SC T.F.M. SRL - nu a procedat la reevaluarea clădirilor respective.
Contestaţia formulată de către societatea comercială reclamantă împotriva actului administrativ fiscal prin care fusese respinsă cererea de restituire a impozitului pe clădiri pretins achitat în plus, a fost soluţionată prin decizia din 03 septembrie 2008 emisă de directorul executiv al D.V.B.L. sector 2 Bucureşti, prin respingerea, ca neîntemeiată a contestaţiei .
În esenţă, organul fiscal a reţinut că, în data de 31 decembrie 2006 clădirile respective nu fuseseră reevaluate, astfel că, impozitul a fost stabilit în mod legal în raport cu o cotă de impozitare de 10%, potrivit Hotărârii Consiliului General al Municipiului Bucureşti nr. 300/2006 adoptată în temeiul art. 253 alin. (6) din C. fisc. şi art. 54 alin. (1) din Normele Metodologice de aplicare a C. fisc., aprobat prin H.G. nr. 44/2004.
Constată instanţa de fond că, în cauză, nu este vorba de o simplă cerere de restituire, problema litigioasă a cauzei fiind însăşi întinderea bazei de impozitare, adică valoarea clădirilor şi stabilirea cotei de impozitare în raport cu dispoziţiile legale incidente, astfel că a apreciat în sensul că în cauză nu sunt aplicabile disp. art. 117 lit. c) şi d) C. proc. fisc. şi dispoziţiile Ordinului Ministerului Finanţelor nr. 1899/2004, ci sunt incidente dispoziţiile art. 86 alin. (4) şi art. 84, art. 110 alin. (3) şi art. 205 şi urm. C. proc. fisc. .
Se mai reţine că deşi societatea comercială reclamantă a invocat, ca temei al cererii de restituire a sumei pretins achitată din eroare, dispoziţiile art. 117 alin. (1), lit. c) şi d) din C. proc. fisc., potrivit cărora, „se restituie la cerere, debitorului(…) sumele plătite ca urmare a unei erori de calcul şi cele plătite ca urmare a aplicării eronate a prevederilor legale”, în cauză pretinsele erori de calcul şi pretinsa aplicare eronată a prevederilor legale sunt însăşi aspectele litigioase între părţi.
Astfel, societatea comercială a susţinut că pentru anii 2007-2008 cota de impozitare a fost de 1,5 % deoarece clădirile în litigiu fuseseră reevaluate până la sfârşitul anului 2006, astfel că, nu erau aplicabile prevederile art. 253 alin. (6) din C. fisc. şi Hotărârii Consiliului General al Municipiului Bucureşti nr. 300/2006 , în timp ce organele fiscale au constatat că acele clădiri nu fuseseră reevaluate potrivit legii până la sfârşitul anului 2006, astfel încât cota de impozitare este de 10%, stabilită în baza art. 253 alin. (6) din C. fisc. şi Hotărârii Consiliului General al Municipiului Bucureşti nr. 300/2006.
Astfel, societatea comercială reclamanta a susţinut în esenţă că, valoarea celor două clădiri a fost estimată la valoarea de piaţă, prin raportul întocmit de SC A.I. SRL în luna ianuarie 2007, odată cu estimarea valorii întregului patrimoniu al SC T.F.M. SRL, în vederea fuziunii cu societatea comercială reclamantă - SC P.I. SRL, astfel că disp. art. 253 alin. (2) din C. fisc. sunt aplicabile, iar cota legală de impozitare este de 1,5 %, iar nu între 5 % şi 10%.
Însă, constată instanţa de fond că,în cauză, este necontestat că, potrivit procesului verbal din 26 ianuarie 2007, AGA societăţii comerciale, luând cunoştinţă de raportul respectiv, a hotărât să nu modifice valorile de inventar al clădirilor şi terenurilor, ceea ce a făcut ca în registrul contabil al societăţii comerciale să fie menţinute valorile existente ale mijloacelor fixe, din patrimoniul societăţii comerciale.
Se mai reţine că potrivit art. 253 alin. (3) din C. fisc. „valoarea de inventar a clădirii este valoarea de inventar a clădirii în patrimoniu, înregistrată în contabilitatea proprietarului clădirii, conform prevederilor legale în vigoare”.
Astfel, potrivit pct. 52 alin. (1) din Normele metodologice de aplicare a C. fisc., probat prin H.G. nr. 44/2004 „prin sintagma valoarea de inventar a clădirii, în scopul determinării impozitului pe clădiri, se înţelege valoarea de intrare a clădirii în patrimoniu, înregistrată în contabilitatea proprietarului clădirii(…)”.
Aşa cum s-a arătat în cauză este necontestat că valoarea de inventar a celor două clădiri nu a fost modificată, estimările rezultate din raportul întocmit de SC A.I. SRL nefiind aprobate de AGA pentru a fi înregistrate în contabilitatea proprietarului clădirii, ceea ce face ca, din punctul de vedere al dispoziţiilor legale citate, acele clădiri să fie considerate ca nefiind reevaluate, ceea ce a atras incidenţa art. art. 253 alin. (6) din C. fisc. şi dispoziţiilor înscrise în pct. 54 (1) din Normele metodologice de aplicare a C. fisc., aprobate prin H.G. nr. 44/2004.
Totodată, în cauză, prin încheierea din 11 iunie 2009, la cererea societăţii comerciale reclamante, a fost aprobată efectuarea unei expertize contabile, cu obiectivele cerute de către reclamantă ale cărei concluzii au fost respinse de instanţa de fond care a apreciat că expertul contabil şi-a depăşit domeniul de specialitate.
Astfel, se reţine că, la primul obiectiv, expertul contabil ajunge la concluzia că, în raport de dispoziţiile H.G. nr. 2139/2004, în declaraţiile pentru stabilirea impozitului pe clădiri depuse la autoritatea fiscală, valoarea de impunere a fost declarată eronat.
La obiectivul al doilea, expertul contabil a ajuns la concluzia că societatea comercială reclamantă, observând eroarea de calcul, a formulat cerere de restituire în conformitate cu dispoziţiile Ordinului Ministerului Finanţelor nr. 1899/2004, privind procedura de restituire şi de rambursare a sumelor de la buget.
La obiectivul al patrulea, expertul a ajuns la concluzia că, potrivit art. 253 alin. (6) din C. fisc. „estimarea valorii de piaţă reprezintă o metodă de reevaluare a mijloacelor fixe, în speţă clădiri, terenuri”.
De asemenea, la obiectul al cincilea, expertul trage concluzia că, raportul de estimare întocmit de SC A.I. SRL în luna ianuarie 2007, cu data de referinţă 31 decembrie 2006, reprezintă o „reevaluare a clădirilor luate în discuţie”.
Toate aceste afirmaţii ale expertului sunt raportate la dispoziţiile legale pe care expertul contabil le interpretează în sensul concluziilor avansate, ceea ce reprezintă o depăşire, a domeniului sau de specialitate şi o încălcare a prerogativelor judecătorului, singurul abilitat să interpreteze şi să aplice dispoziţiile legale incidente în cauză.
În mod separat societatea comercială reclamantă, a formulat unele critici de nelegalitate a Raportului de Inspecţie fiscală, invocând încălcarea unor dispoziţii procedurale referitoare la necomunicarea momentului începerii controlului fiscal, necomunicarea obiectului controlului, neprezentarea documentelor de legitimare, efectuarea controlului la sediul autorităţii, neanalizarea obiectivă a situaţiei de fapt, etc.
Instanţa de fond a constatat că aspectele invocate nu constituie motive de nulitate absolută, ceea ce nu invocă nici societatea comercială reclamantă, care nu indică nici alte vătămări, separat de susţinerea generală referitoare la pretinsa plată din eroare a unui impozit pe clădiri, mai mare.
Astfel fiind, prima instanţă a înlăturat criticile referitoare la aspectele de nelegalitate cu privire la raportul de inspecţie fiscală, acestea supunându-se în final argumentaţiei principale formulate de societatea comercială reclamantă - reţinerea sumelor pretins achitate din eroare cu titlu de impozit pe clădire.
De astfel, se mai reţine şi faptul că procedura de control a inspecţiei fiscale a fost declanşată nu din oficiu ci la cererea societăţii comerciale reclamante, în cadrul căreia şi-a expus pe larg şi detaliat susţinerile, apărările etc.
2.Recursul declarat în cauză
Împotriva sentinţei nr. 2316 din 13 mai 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a declarat recurs reclamanta SC P.I. SRL, invocând dispoziţiile art. 304 C. proc. civ., şi susţinând în esenţă următoarele:
Printr-un set de critici circumscrise motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., susţine recurenta că netemeinicia hotărârii primei instanţe rezultă atât din greşita interpretare şi aplicare a legii, cât şi din necunoaşterea situaţiei de fapt şi analiza superficială a probatoriului complex administrat în cauză.
Astfel, argumentele de fond invocate de recurentă vizează stabilirea greşită a situaţiei de fapt de către instanţa de fond, prin ignorarea înscrisurile doveditoare administrate şi a raportului de expertiză întocmit în cauză, precum şi prin greşita aplicare a legii la situaţia de fapt pe deplin lămurită prin probatoriul administrat.
Astfel, sub aspectul stabilirii cotei de impozit pentru ambele clădiri la 1,5% şi nu la 10%, susţine recurenta că cele două clădiri au făcut obiectul reevaluării în cei trei ani anteriori anului de referinţă.
În acest sens, invocă recurenta două argumente alternative, respective atât faptul că cele două clădiri în anul 2004 au făcut obiectul unor modificări/modernizări/extinderi, asimilate de lege reevaluării, ceea ce atrage incidenţa dispoziţiilor de la pct. 55 lit. b) din Normele de aplicare a C. fisc. şi ale pct. 1.1.5 parag. 15 lit. b) din Normele metodologice emise de Consiliul General al Municipiului Bucureşti în aplicarea hotărârii privind stabilirea nivelurilor impozitelor şi taxelor locale în municipiul Bucureşti, pentru anul 2007, dar şi faptul că ambele clădiri au fost reevaluate în anul 2006.
Totodată, susţine recurenta că instanţa de fond nu s-a pronunţat cu privire la susţinerile sale în sensul că imobilele au făcut obiectul unor modificări/modernizări/extinderi, toate aceste operaţiuni asimilate de lege reevaluării, deşi la dosar au fost depuse o serie de înscrisuri din care rezultă cu evidenţă faptul că lucrările de modernizare a celor două clădiri au fost finalizate în luna septembrie 2004, respective declaraţiile succesive depuse în cursul anilor 2003 şi 2004, prin care a fost înştiinţat Consiliul Local al sectorului 2 cu privire la creşterea valorii de inventar a clădirii, ca urmare a executării unor lucrări de modificare şi modernizare; procesul-verbal de recepţie finală din 27 septembrie 2004, care confirmă faptul că lucrările suplimentare au fost finalizate abia la data recepţiei finale, 27 septembrie 2004; autorizaţia de construire pentru lucrări executate, respective autorizaţia din 06 mai 2003, pentru lucrările de construire necesare alimentării cu energie electrică, şi autorizaţia din 12 iunie 2003, pentru lucrările de extindere şi modernizare executate în anul 2004.
Mai arată, recurenta că şi raportul de expertiză judiciară administrat în cauză, şi înlăturat fără temei de instanţa de fond, concluzionează în sensul că finalizarea lucrărilor la cele două clădiri s-a produs în anul 2004.
Sub acest aspect, este relevant, în opinia recurentei, atât faptul că niciunde în motivarea soluţiei prima instanţă nu face vreo referire la vreunul din mijloacele de probă administrate în cauză dar şi motivarea extreme de lapidară a instanţei în ceea ce priveşte măsura de respingere a concluziilor raportului de expertiză administrat în cauză
Printr-o altă critică formulată mai susţine recurenta că în mod greşit prima instanţă a considerat că raportul de evaluare a societăţii SC T.F.M. SRL din ianuarie 2007 nu ar avea relevanţă juridică.
Astfel, arată recurenta că adunarea generală a asociaţilor societăţii din 26 ianuarie 2007 a aprobat raportul însă a decis să nu modifice înregistrările contabile, alegând să plătească impozitul pentru o valoare mai mare în condiţiile în care prin raportul de evaluare a constatat o scădere a valorii clădirilor.
În opinia recurentei, neînregistrarea în contabilitate a valorii rezultate din evaluarea activelor nu reprezintă, aşa cum în mod greşit a reţinut prima instanţă, un impediment legal pentru a susţine că societatea a efectuat reevaluarea activelor, în condiţiile în care criteriul legal pentru aplicarea cotei de impozit de 1,5% este reprezentat de existenţa sau inexistenţa reevaluării, independent de înregistrarea sau nu în contabilitate a noii valori.
Mai consideră recurenta că este, totodată nelegală motivarea instanţei de fond în sensul că dispoziţiile art. 117 lit. c) şi d) C. proc. fisc. nu ar fi incidente în speţă, întrucât declaraţiile de impunere depuse reprezintă titluri de creanţă fiscală iar subscrisa nu ar fi depus declaraţii rectificative după constatarea erorilor constatate, aspecte ce ar reprezenta un impediment la restituire.
Consideră recurenta că argumentaţia primei instanţe potrivit căreia, sumele nu pot fi restituite întrucât stabilirea de obligaţii fiscale în sarcina societăţii s-ar realiza în baza declaraţiilor de impunere, care reprezintă titlu de creanţă este de natură a lăsa fără aplicare prevederile art. 117 C. proc. fisc., de vreme ce orice plată către autoritatea fiscală se face în temeiul unui titlu de creanţă, reprezentat de declaraţia contribuabilului ori decizie de impunere a autorităţii.
Printr-o ultimă critică susţine recurenta că în ceea ce priveşte motivele procedurale instanţa de fond s-a limitat numai să le respingă cu motivarea generală că aspectele invocate nu constituie motive de nulitate absolută, argumentaţia foarte sumară şi inexactă din punct de vedere juridic. Deşi vorbeşte de nulitate absolută, judecătorul fondului are în vedere nulitatea expresă, întrucât această sancţiune nu este condiţionată legal de dovedirea unei vătămări.
Astfel, susţine recurenta că în mod nelegal prima instanţă a respins argumentele privitoare la încălcarea unor norme procedurale cu prilejul efectuării inspecţiei fiscale, respective încălcarea dispoziţiilor art. 102 şi art. 105 alin. (2) C. proc. fisc., necomunicarea momentului începerii controlului fiscal şi obiectul controlului; încălcarea principiilor generale de conduită stipulate în Capitolul II al C. proc. fisc., în sensul că organul fiscal nu şi-a îndeplinit obligaţia de a analiza obiectiv situaţia de fapt, de a înştiinţa contribuabilul asupra drepturilor ce îi revin în desfăşurarea procedurii de inspecţie, precum şi de a îndruma contribuabilul pentru depunerea sau corectarea declaraţiilor; încălcarea dispoziţiilor art. 103 alin. (1)-(2) C. proc. fisc., organele de control nu s-au prezentat niciodată la sediul societăţii, desfăşurând controlul exclusive la sediul autorităţii, fără acceptul contribuabilului.
3.Hotărârea instanţei de recurs
Analizând actele şi lucrările dosarului, în raport de motivele invocate şi de prevederile art. 304 pct. 9 C. proc.civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat, urmând a fi respins ca atare, pentru următoarele considerente:
Astfel, Înalta Curte constată că instanţa de fond, în baza probatorului administrat în cauză a stabilit în mod corect situaţia fizico-juridică a celor două imobile în raport de care organele fiscale au stabilit impozitul pe clădiri în sarcina societăţii absorbite SC T.F.M. SRL, înlăturând motivate atât susţinerile recurentei cât şi raportul de expertiză tehnică întocmit în cauză aşa încât a pronunţat hotărârea recurată cu identificarea, interpretarea şi aplicarea corectă a normelor legale incidente şi cu respectarea exigenţelor art. 261 alin. (5) C. proc. civ..
În primul rând, se impune a fi constatat faptul că, în mod corect a stabilit instanţa de fond că în cauză nu sunt incidente dispoziţiile art. 117 alin. (1) lit. c) C. proc. fisc. ci dispoziţiile art. 205 şi următoarele din acelaşi act normativ, în condiţiile în care în cauză raportul litigios dedus judecăţii are la bază tocmai interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor legale în baza cărora au fost stabilite obligaţiile fiscale ale societăţii.
Astfel, potrivit art. 253 alin. (1) din C. fisc., în cazul persoanelor juridice, impozitul pe clădiri se calculează prin aplicarea unei cote de impozitare asupra valorii de inventar a clădirii iar în alin. (2) al aceluiaşi articol se prevede că în cazul impozitului pe clădiri, cota de impozit se stabileşte prin hotărâre a consiliului local şi poate fi cuprinsă între 0,25% şi 1,5% inclusiv din valoarea de inventar al clădirii.
Iar alin. (6) al art. 253 din C. fisc. prevede că „în cazul unei clădiri care nu a fost reevaluată în ultimii 3 ani anteriori anului fiscal de referinţă, cota impozitului pe clădiri se stabileşte de consiliul local(...) între 5% şi 10%(...) şi se aplică la valoarea de inventar a clădirii înregistrată în contabilitatea persoanelor juridice(...)”,care se completează cu dispoziţiile art. 55 lit. a) şi c) din Norme.
Totodată, potrivit pct. 55 lit. a) „în cazul contribuabililor care nu au efectuat nicio reevaluare a clădirilor în ultimii 3 ani anteriori anului fiscal de referinţă, impozitul pe clădiri se calculează prin aplicarea cotei stabilite potrivit prevederilor pct. 54 alin. (1) asupra valorii de inventar a clădirii”.
Deci, este de necontestat că potrivit dispoziţiilor legale aplicabile, în situaţia economico-juridică a celor două imobile, în litigiu, construite, respectiv cumpărate în cursul anului 2003, de către SC T.F.M. SRL, societate absorbită de recurentă, reevaluarea acestora precum şi modificarea corespunzătoare a valorii de inventar în decurs de 3 ani era obligatorie pentru anul fiscal de referinţă, respectiv 2007.
În ceea ce priveşte modalitatea de realizare a reevaluării, susţinerea societăţii recurente referitoare la realizarea acestei operaţiuni prin echivalarea unor operaţiunilor de modernizare desfăşurate pe parcursul anului 2004 precum şi printr-un raport de evaluare întocmit în ianuarie 2007, care nu a fost urmat de înregistrarea în evidenţele contabile a noilor valori rezultate, este lipsită de temei legal.
Astfel, din conţinutul prevederilor art. 253 alin. (5) din C. fisc. rezultă că reevaluarea unei clădiri trebuie efectuată conform reglementărilor legale contabile, valoarea impozabilă a clădirii fiind valoarea contabilă rezultată în urma reevaluării, înregistrată ca atare în contabilitatea proprietarului - persoană juridică.
Or, „reglementările contabile” la care se referă în mod expres art. 253 alin. (5) din C. fisc., sunt prevederile H.G. nr. 403/2000 privind reevaluarea imobilizărilor corporale, H.G. nr. 424/2001 privind stabilirea valorii de intrare a mijloacelor fixe, H.G. nr. 1553/2003 privind reevaluarea imobilizărilor corporale şi stabilirea valorii de intrare a mijloacelor fixe, precum şi Normele privind reevaluarea imobilizărilor corporale, cât şi Ordinul Ministerului Finanţelor Publice nr. 1752/2005 pentru aprobarea reglementărilor contabile conforme cu directivele europene, în vigoare în perioada supusă controlului organelor fiscale.
Din interpretarea acestor reglementări rezultă că reevaluarea se realizează pe baza unei proceduri speciale, operaţiunea de reevaluare materializându-se într-un raport de evaluare, pe baza căruia se fac înregistrările în evidenţa contabilă iar dat de la care se produc efectele fiscale ale reevaluării este data înregistrării în contabilitate a rezultatului reevaluării.
Astfel fiind, rezultă că operaţiunea de reevaluare poate fi dovedită exclusiv prin documentul prevăzut de reglementările contabile şi anume, prin raportul de evaluare pe baza căruia s-au făcut înregistrările în evidenţa contabilă.
În cauză, deşi în luna ianuarie 2007 s-a întocmit un raport de evaluarea cu respectarea exigenţelor legale în materie,operaţiunea de reevaluare nu poate fi reţinută pe baza respectivului raport, în condiţiile în care concluziile acestuia nu au fost înregistrate în evidenţele contabile ale societăţii. Prin urmare toate criticile formulate de recurentă pe acest aspect vor fi înlăturate în raport de dispoziţiile legale citate, care impun fără echivoc, în sarcina societăţii recurente, obligaţia de a înregistra în evidenţele contabile noile valori de inventar ale imobilelor evaluate, indiferent de rezultatele evaluării.
Totodată, analizând conţinutul procesul-verbal de recepţie finală din 27 septembrie 2004, autorizaţia de construire din 06 mai 2003, precum şi autorizaţia din 12 iunie 2003, Înalta Curte urmează a înlătura şi susţinerile recurentei privind efectuarea unor operaţiuni materiale de modernizare a celor două clădiri asimilate reevaluării, în condiţiile în care respectivele operaţiuni aşa cum rezultă din probele administrate în cauză, nu corespund exigenţelor unei operaţiuni de reevaluare.
De asemenea, cu privire la conţinutul opiniei de specialitate exprimate de expert, Înalta Curte subliniază faptul că, valoarea şi semnificaţia ei în contextul probator, constituie o chestiune de apreciere a probelor, operaţiune ce revine judecătorului în procesul deliberativ. De altfel, judecătorul fondului a expus pe larg în considerentele hotărârii recurate care au fost motivele care au condus la înlăturarea respectivului raport de expertiză, aşa încât vot fi înlăturate şi criticile formulate pe acest aspect.
În fine, constatând că instanţa de fond a respins motivat susţinerile recurentei privitoare la încălcarea unor norme procedurale cu prilejul efectuării inspecţiei fiscale, Înalta Curte apreciază ca fiind neîntemeiate şi criticile formulate de recurentă pe acest ultim aspect.
Deci, cum în cauză reevaluarea clădirii în litigiu nu a fost realizată, rezultă că organele fiscale au calculat în mod legal obligaţiile fiscale suplimentare în sarcina societăţii comerciale intimate, făcând aplicarea prevederilor art. 253 alin. (6) din C. fisc. şi, respectiv, dispoziţiile pct. 55 lit. a) din Normele de aplicare a C. fisc., aprobate prin H.G. nr. 44/2004.
Pentru considerentele expuse, în baza dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ. şi art. 20 din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte va respinge recursul declarat în cauză, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de reclamanta SC P.I. SRL, împotriva sentinţei nr. 2316 din 13 mai 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 1 iunie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4780/2011. Contencios. Anulare certificat de... | ICCJ. Decizia nr. 4781/2011. Contencios. Anulare act... → |
|---|
