ICCJ. Decizia nr. 3187/2011. Contencios. Despăgubire. Recurs
| Comentarii |
|
R O M A N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 3187/2011
Dosar nr. 1263/54/2010
Şedinţa publică de la 1 iunie 2011
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
1.Hotărârea atacată cu recurs
Prin sentinţa civilă nr. 462 din 21 octombrie 2010, Curtea de Apel Craiova, secţia contencios administrativ şi fiscal, a respins acţiunea formulată de reclamantele A.A.N. şi A.C.C.R. în contradictoriu cu pârâtele A.N.R.P. - Direcţia pentru Coordonarea Aplicării Legii 10/2001, Instituţia Prefectului Judeţului Mehedinţi şi Primăria Municipiului Drobeta Turnu Severin.
Pentru a se pronunţa astfel, Curtea de apel a reţinut, în esenţă, următoarele:
Prin cererea de chemare în judecată astfel cum a fost completată ulterior, reclamantele A.C.C.R. şi A.A.N. au chemat în judecată Statul Român prin A.N.R.P., Instituţia Prefectului Mehedinţi şi Primarul Municipiului Drobeta Turnu Severin ca prin hotărârea ce o va pronunţa să dispună obligarea A.N.R.P. la emiterea titlului de plată, plata despăgubirilor băneşti în numerar, plata de daune cominatorii cu executare silită precum şi penalizarea celor două autorităţi publice pentru tergiversarea nejustificată a soluţionării notificării din 2001.
În primul rând, instanţa de fond a apreciat ca fiind întemeiată excepţia prematurităţii acţiunii în raport cu pârâta A.N.R.P. - Direcţia pentru acordarea despăgubirilor în numerar.
În acest sens instanţa de fond, având în vedere dispoziţia din 2006 emisă de către Primăria Municipiului Drobeta Turnu Severin, prin care a fost soluţionat dosarul întocmit în baza notificării din 2001, precum şi sent. civ. nr. 814 din 30 noiembrie 2004 pronunţată de Tribunalul Mehedinţi, rămasă irevocabilă prin decizia nr. 410/2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi actele depuse la Dosarul intern cu nr. 35582/CC din 08 mai 2007 conexat cu Dosarul nr. 27188/CC, a constatat că, Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor a emis în favoarea reclamantelor decizia reprezentând titlu de despăgubire din 18 noiembrie 2009 în cuantum de 4.300,00 RON.
S-a mai constatat că reclamantele au înregistrat la A.N.R.P. cererile de opţiune din 20 mai 2010 şi din 20 mai 2010, solicitând emiterea titlului de plată(despăgubiri în numerar) pentru suma de 4.300,00 RON.
Totodată, reţine instanţa de fond că în conformitate cu prevederile art. 182 lit. a), Titlul VII al Legii nr. 247/2005 şi art. 18.1 lit. a) din Normele de aplicare a acestei legi emiterea unui titlu şi plata despăgubirilor băneşti în numerar către persoana îndreptăţită se face în termen de 15 zile de la existenţa disponibilităţilor financiare în contul A.N.R.P., în ordinea depunerii cererilor de opţiune.
Prin urmare, plăţile sunt efectuate în ordinea numerelor de opţiune, până în prezent plata despăgubirilor în numerar realizându-se în limita disponibilităţilor financiare, respectiv până la cererea de opţiune înregistrată din 29 aprilie 2008.
În consecinţă, consideră instanţa de fond că plata către reclamante urmează a se efectua în limita disponibilităţilor financiare potrivit dispoziţiilor legale mai sus citate, din acest punct de vedere creanţa solicitată de reclamantă fiind certă şi lichidă dar neexigibilă.
De asemenea, mai reţine judecătorul fondului că în ceea ce le priveşte pe reclamante, procedura de valorificare a titlului de despăgubire nu a fost finalizată, în sensul că nu a fost nici măcar emis titlul de plată, pentru a se pretinde plata sumei solicitată. Aşadar, obligarea A.N.R.P. la plata în numerar a sumei de 4.300,00 RON se va putea face numai după emiterea titlului de plată, titlu care la rândul său poate fi contestat.
Totodată, Curtea de apel a apreciat că deşi legiuitorul a omis să prevadă şi un termen în care să se soluţioneze cererea de opţiune pentru plata în numerar a despăgubirilor stabilite prin decizie, având în vedere art. 6 par.1 şi art. 1 din Protocolul 1 la CEDO, acest termen poate fi asimilat termenului rezonabil statuat de CEDO, respectiv termenului de 6 luni.
Ori, având în vedere faptul că cererile de opţiune ale reclamantelor au fost înregistrate în mai 2010 şi acţiunea în justiţie a fost promovată în ianuarie 2010, consideră instanţa de fond că într-adevăr demersul procesual a fost declanşat prematur.
De altfel, conform art. 3 alin. (1) al O.U.G. nr. 62/2010, intrată în vigoare la data de 30 iunie 2010 „pe perioada de 2 ani de la data intrării în vigoare a prezentei ordonanţe de urgenţă se suspendă emiterea titlurilor de plată prevăzute în titlul VII „Regimul stabilirii şi plăţii despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv - din Legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente".
Aşadar, în raport de faptul că aplicarea măsurilor reparatorii implică indemnizarea unor largi categorii de proprietari, de natură a avea consecinţe economice evidente asupra ansamblului statului, măsurile legislative stabilite prin Legea nr. 247/2005 astfel cum a fost modificată, se circumscriu limitelor ample ale puterii discreţionare a statului, atât în ceea ce priveşte alegerea modalităţii de garantare a drepturilor patrimoniale cât şi asupra termenului necesar pentru aplicarea măsurilor, în acord fiind cu dispoziţiile Convenţiei Europene a Drepturilor Omului şi cu jurisprudenţa CEDO(cauza Broniowski c/Pologne)
2.Recursul declarat în cauză
Împotriva sentinţei nr. 462 din 21 octombrie 2010 a Curţii de Apel Craiova, secţia contencios administrativ şi fiscal, au declarat recurs reclamantele A.C.C.R. şi A.A.N., invocând dispoziţiile art. 304 pct. 6, pct. 7, pct. 8 şi art. 3041 C. proc. civ., şi susţinând în esenţă următoarele:
Astfel, susţin recurentele că instanţa de fond f a reţinut ceea ce nu s-a cerut, respective, că sunt îndreptăţite la despăgubiri pentru imobilul, şi că valoarea acestuia este de 4.300 RON în condiţiile în care pentru respectivul imobil nu a fost plătit nici un leu din despăgubiri şi nici nu a fost promovată încă vreo acţiune în justiţie;
În acest context, susţin recurentele că referirea la imobilul este străină de natura pricinii, ceea ce atrage incidenţa art. 304 pct. 7 C. proc. civ..
Totodată, mai arată recurentele că excepţia prematurităţii cererii de chemare în judecată invocată de A.N.R.P. a fost făcută pentru inducerea în eroare a instanţei atâta timp cât la A.N.R.P. au existat simultan două Dosare nr. 27188CC şi nr. 35582CC înregistrate pentru despăgubirile care se cuveneau pentru acelaşi imobil aceloraşi persoane.
Se mai arată că, Dispoziţia din 16 august 2004 a fost dată în baza Legii nr. 10/2001 şi trebuia plătită înaintea apariţiei Legii nr. 247/2005, suma fiind reţinută la plata despăgubirilor, prin scădere din cuantumul total al acestora.
3.Hotărârea instanţei de recurs
Analizând actele şi lucrările dosarului, în raport de motivele invocate şi de prevederile art. 304 şi art. 3041 C. proc.civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat, urmând a fi respins ca atare, pentru următoarele considerente:
Înalta Curte analizând, prin prisma motivelor de recurs formulate de recurente, actele şi lucrările dosarului în raport de cadrul legal aplicabil în cauză constată că nu poate primi criticile formulate de recurente.
Astfel, câtă vreme instanţa de fond a hotărât respingerea în totalitate a cererii de chemare în judecată formulată de recurente, iar considerentele hotărârii recurate nu pot fi analizate din perspective art. 304 pct. 6 C. proc. civ. Înalta Curte constată că hotărârea recurată nu este susceptibilă de a fi criticată prin prisma cazului de casare prevăzut de art. 304 pct. 6 C. proc. civ. cum în mod greşit se susţine prin cererea de recurs.
De asemenea, din simpla lecturare a hotărârii recurate în raport de obiectul cererii de chemare în judecată, rezultă fără echivoc că instanţa de fond s-a pronunţat în limitele investirii, aşa încât nu poate fi reţinută situaţia de plus petita, cum se susţine prin cererea de recurs..
Totodată, nici motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. nu îşi găseşte incidenţa în cauză, în condiţiile în care hotărârea instanţei de fond corespunde exigenţelor art. 261 pct. 5 C. proc. civ., instanţa motivând în fapt şi în drept hotărârea pronunţată.
În analiza exigenţelor art. 261 pct. 5 C. proc. civ., se are în vedere ansamblu considerentelor care au format convingerea instanţei asupra soluţiei pronunţate şi nu în mod izolat segmente din raţionamentul care a stat la baza hotărârii recurate.
Prin urmare faptul că instanţa de fond a făcut referire la imobil, în contextual situaţiei de fapt reţinute, nu este de natură a conduce la reţinerea nelegalităţii hotărârii recurate prin prisma art. 304 pct. 7 C. proc. civ., cum în mod greşit susţin recurentele.
Totodată, Înalta Curte constată că recurentele au invocat formal motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., fără să arate în concret care este actul juridic interpretat greşit de instanţa de fond, ceea ce face imposibil un control de legalitate sub acest aspect.
Pentru considerentele expuse, în baza dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ. şi art. 20 din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte va respinge recursul declarat în cauză, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de reclamanta A.C.C.R., în nume propriu şi în numele reclamantei A.A.N., împotriva sentinţei nr. 462 din 21 octombrie 2010 a Curţii de Apel Craiova, secţia contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 1 iunie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4784/2011. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 4770/2011. Contencios → |
|---|
