ICCJ. Decizia nr. 3183/2011. Contencios. Contestaţie act administrativ fiscal. Recurs
| Comentarii |
|
R O M A N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 3183/2011
Dosar nr. 1988/30/2010
Şedinţa publică de la 1 iunie 2011
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
1.Hotărârea atacată cu recurs
Prin sentinţa civilă nr. 485 din 8 noiembrie 2010, Curtea de Apel Timişoara, secţia contencios administrativ şi fiscal, a respins acţiunea precizată formulată de reclamanta SC C. SRL Timişoara în contradictoriu cu pârâţii D.G.F.P., A.N.A.F.Bucureşti şi Ministerul Finanţelor Publice.
Pentru a se pronunţa astfel, Curtea de apel a reţinut, în esenţă, următoarele:
În primul rând, instanţa de fond a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor Ministerul Economiei şi Finanţelor Bucureşti şi A.N.A.F. Bucureşti, şi a respins acţiunea reclamantei faţă de aceşti pârâţii ca fiind formulată împotriva unor instituţii fără calitate procesuală pasivă, întrucât în cauză calitate procesuala pasiva are numai pârâta D.G.F.P. Timiş, in calitate de emitenta a actelor administrativ-fiscale contestate, respectiv a deciziei de impunere din 20 ianuarie 2010, a Raportului de inspecţie fiscala din 20 ianuarie 2010, şi a deciziei din 08 iunie 2010 prin care s-a dispus suspendarea soluţionării pe fond a contestaţiei reclamantei pentru suma de 1.204.851 RON, reprezentând impozit pe profit, majorări de întârziere aferente, T.V.A şi majorări T.V.A.
Respingând acţiunea reclamantei faţă de pârâţii M.E.F. şi A.N.A.F., ca fiind formulată împotriva unor instituţii fără calitate procesuală pasivă în cauză, instanţa de fond a omis a analiza restul excepţiilor invocate de aceste instituţii.
În ceea ce priveşte, admiterea excepţiei inadmisibilităţii capătului 1 de cerere din acţiunea reclamantei având ca obiect anularea deciziei de impunere din 20 ianuarie 2010 şi a Raportului de inspecţie fiscala din 20 ianuarie 2010 emise de D.G.F.P. Timiş, excepţie invocată de pârâta D.G.F.P. Timiş, instanţa de fond a reţinut că în cauză nu este finalizată procedura administrativă prevăzută de disp. art. 218 alin. (2) din O.G. nr. 92/2003 privind C. proc. fisc., ce reglementează ,,Comunicarea deciziei şi calea de atac’’, procedură ce prevede în mod imperativ că ,,(2) Deciziile emise în soluţionarea contestaţiilor pot fi atacate de către contestatar sau de către persoanele introduse în procedura de soluţionare a contestaţiei potrivit art. 212, la instanţa judecătorească de contencios administrativ competentă, în condiţiile legi’’.
Mai reţine, instanţa de fond că numai după soluţionarea contestaţiei reclamantului recurent în procedură administrativă, potrivit art. 218 alin. (2) C. proc. fisc., deciziile emise în soluţionarea contestaţiilor pot fi atacate de către contestator (…) la instanţa de contencios administrativ competentă în condiţiile legii, adică în 6 luni de la comunicare, conform art. 11 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 554/2004.
Ca urmare, consideră instanţa de fond că deciziile de impunere prin care s-au stabilit o datorie fiscală sau accesoriile la aceasta şi rapoartele de inspecţie fiscală ce stau la baza emiterii acestor decizii nu pot fi atacate la instanţa de contencios administrativ decât după finalizarea procedurii contestaţiei prin emiterea deciziei de soluţionare. În caz contrar, acţiunea introdusă direct la instanţa de contencios va fi respinsă ca inadmisibilă, optându-se pentru soluţia menţinerii caracterului obligatoriu al acestei procedurii, pornindu-se şi de la faptul că o asemenea soluţie este impusă şi de noua Constituţie Europeană, care consacră pentru prima dată în catalogul drepturilor fundamentale, dreptul cetăţeanului la o bună administrare.
Cu privire la fondul cererii având ca obiect anularea deciziei de suspendare a contestaţiei reclamantei până la pronunţarea unei soluţii definitive pe latura penală, reţine instanţa de fond că temeiul de drept al suspendării soluţionării contestaţiei în procedură administrativă îl reprezintă disp. art. 214 alin. (1) lit. a), C. proc. fisc., ce reglementează ,,Suspendarea procedurii de soluţionare a contestaţiei pe cale administrativă’’ şi care stipulează că ,,(1) Organul de soluţionare competent poate suspenda, prin decizie motivată, soluţionarea cauzei atunci când: (…)a) organul care a efectuat activitatea de control a sesizat organele în drept cu privire la existenţa indiciilor săvârşirii unei infracţiuni a cărei constatare ar avea o înrâurire hotărâtoare asupra soluţiei ce urmează să fie dată în procedură administrativă’’.
Consideră judecătorul fondului că întrucât procesul-verbal de control din 20 ianuarie 2010 întocmit de SAF-AIF Timişoara a fost înaintat Parchetului de pe lângă Judecătoria Timişoara, cu respectarea dispoziţiilor legale arătate mai sus, pârâta a dispus suspendarea contestaţiei reclamantei până la pronunţarea unei soluţii definitive pe latura penală.
Împrejurarea invocată de către reprezentantul reclamantei, conform căreia s-au pronunţat două rezoluţii de neîncepere a urmăririi penale, nu duce, în opinia instanţei de fond, la anularea deciziei de suspendare a contestaţiei, câtă vreme organele de cercetare penală nu s-au pronunţat în mod definitiv.
În acest sens, se arată că nu poate fi primită apărarea reclamantei conform căreia prin suspendarea procedurii de soluţionare a contestaţiei se încalcă liberul acces la justiţie al reclamantei şi dreptul la un proces echitabil, întrucât după încetarea motivului de suspendare, şi după soluţionarea pe fond a contestaţiei reclamantei, părţile pot veni în faţa instanţei de contencios pentru judecarea pe fond a litigiului, conform disp. art. 214 alin. (3) C. proc. fisc..
2.Recursul declarat în cauză
Împotriva sentinţei nr. 485 din 8 noiembrie 2010 a Curţii de Apel Timişoara, secţia contencios administrativ şi fiscal, au declarat recurs reclamanta SC C. SRL Timişoara , invocând dispoziţiile art. 304 pct. 7, pct. 8 şi pct. 9 C. proc. civ., şi susţinând în esenţă următoarele:
Printr-un set de critici, întemeiate pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., susţine recurenta că în mod eronat instanţa de fond a reţinut că acţiunea dedusă judecăţii este inadmisibilă pe motiv că în cauză nu a fost finalizată procedura administrativă prevăzută de dispoziţiile art. 218 alin. (43) din O.G. nr. 92/2003 C. proc. fisc., excepţie invocată de pârâta D.G.F.P. Timiş.
Astfel, arată recurenta că deşi a exercitat calea de atac prevăzută de O.G. nr. 92/2003, respective a formulat contestaţie înregistrată la organul emitent D.G.F.P. Timiş încă de la data de 2 martie 2010, nu a primit nici un răspuns deşi termenul de 45 de zile în care trebuia să i se comunice soluţionarea contestaţiei depuse este depăşit încă din luna aprilie.
În acest sens, susţine recurenta că deşi, există un termen legal de depunere a contestaţiei, instanţa în mod eronat apreciază că în speţă nu există şi un termen de soluţionare a acesteia.
În opinia recurentei această motivare, în raport de dispoziţiile art. 70 din O.G. nr. 92/2003 şi art. 11 alin. (1) din Legea nr. 554/2001 este complet nesusţinută şi lipsită de temei legal şi ar face ca imposibil existenţa unui termen de soluţionare a contestaţiei, motivare care nu poate fi primită.
Astfel, conchide recurenta în sensul că nesoluţionarea în termen legal a unei cereri, faptul de a nu răspunde solicitantului în termen de 45 de zile de la înregistrarea cererii în speţă, dă dreptul persoanei care se consideră vătămată într-un drept al său sau într-un interes legitim, să se adreseze instanţei de judecat
Totodată, consideră recurenta că prin motivarea oferită de instanţa de fond se neagă dreptul său de a ataca deciziile de impunere prin care s-au stabilit o datorie fiscală sau accesoriile la aceasta şi rapoartele de inspecţie fiscală ce stau la baza emiterii acestor decizii decât după finalizarea procedurii contestaţiei prin emiterea deciziei de soluţionare indiferent de termenul de soluţionare.
Mai susţine recurenta că motivarea instanţei de fond este total eronată şi lipsită de temei legal, fiind susţinută de argumentul că doar după soluţionarea contestaţiei se poate formula acţiune în contencios administrative. Întreaga motivare este, în opinia recurentei, nelegală şi neîntemeiată fiind incidente motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 7, 8, 9, precum şi cazul în care instanţa a soluţionat procesul fără a intra în cercetarea fondului, deşi era necesară administrarea de probe.
Mai arată recurenta că instanţa de fond a ignorat şi omis total împrejurarea invocată de către reprezentantul reclamantei, conform căreia s-au pronunţat două rezoluţii de neîncepere a urmăririi penale, şi a conchis în sensul că aceste soluţii nu duc la anularea deciziei de suspendare a contestaţiei.
Mai susţine recurenta că instanţa de fond prin modul în care a soluţionat cauza dedusă judecăţii, i-a încălcat dreptul la un proces echitabil, reglementat de art. 6 din CEDO.
3.Hotărârea instanţei de recurs
Analizând actele şi lucrările dosarului, în raport de motivele invocate şi de prevederile art. 304 şi art. 3041 C. proc.civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat, urmând a fi respins ca atare, pentru următoarele considerente:
Înalta Curte analizând, prin prisma motivelor de recurs formulate de recurente, actele şi lucrările dosarului în raport de cadrul legal aplicabil în cauză constată că nu poate primi criticile formulate de recurentă, circumscrise motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ..
Astfel, potrivit art. 218 alin. (2) din O.G. nr. 92/2003 privind C. proc. fisc. deciziile emise în soluţionarea contestaţiilor pot fi atacate de către contestator sau de către persoanele introduce în procedura de soluţionare a contestaţiei potrivit art. 212, la instanţa judecătorească de contencios administrative competentă, în condiţiile legii.
Înalta Curte, în raport de dispoziţia legală citată, constată că obiectul unei acţiuni în contencios administrativ fiscal se limitează la atacarea deciziilor emise în soluţionarea contestaţiilor formulate în procedura prealabilă împotriva actelor administrativ fiscale, reglementată de art. 205-218 C. proc. fisc., ceea ce nu permite atacarea în mod direct a actelor administrativ fiscale de impunere, cum în mod corect a apreciat şi judecătorul fondului.
Desigur, în conformitate cu dispoziţiile art. 18 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 modificată şi completată, instanţa este competentă să se pronunţe şi asupra legalităţii actelor premergătoare actului administrativ-fiscal contestat, însă doar cu ocazia unui eventual control de legalitate asupra deciziei de soluţionare a contestaţie pronunţate în condiţiile art. 209-210 C. proc. fisc..
Aşadar, calea acţiunii în contencios administrative privind anularea deciziei de impunere din 20 ianuarie 2010 şi a raportului de inspecţie fiscală din 20 ianuarie 2010 emise de D.G.F.P., se deschide reclamantei, potrivit art. 218 alin. (2) din O.G. nr. 92/2003, numai în momentul în care procedura prealabilă este finalizată prin emiterea de către organul fiscal competent, respective A.N.A.F., a unei decizii de soluţionare a contestaţiei în condiţiile prevăzute de C. proc. fisc., întrucât numai această decizie de soluţionare a contestaţiei poate constitui obiect al acţiunii în contencios administrative.
Înalta Curte consideră că , toate criticile recurentei referitoare la nesoluţionarea în termen legal a contestaţiei formulate în baza O.G. nr. 92/2003, nu au relevanţă în raport cu obiectul cererii de chemare în judecată. Astfel, recurenta a investit instanţa de fond cu o acţiune în anulare acte administrative fiscale şi nu cu o acţiune întemeiată pe dispoziţiile art. 8 teza a II-a din LCA, care ar fi făcut utilă analiza respectivelor critici.
Totodată, nu pot fi primate nici criticile referitoare la încălcarea dreptului de acces la justiţie, element inerent dreptului la un proces echitabil, garantat de art. 6 din CEDO, câtă vreme recurenta, după finalizarea procedurii administrative obligatorii prevăzute de O.G. nr. 92/2003, are deschisă calea de atac prevăzută de art. 218 alin. (2) C. proc. fisc..
De asemenea, Înalta Curte reţine că potrivit art. 214 alin. (1) lit. a) din O.G. nr. 92/2003, organul de soluţionare competent poate suspenda, prin decizie motivată, soluţionarea cauzei, atunci când organul care a efectuat activitatea de control a sesizat organele în drept cu privire la existenţa indiciilor săvârşirii unei infracţiuni a cărei constatare ar avea o înrâurire hotărâtoare asupra soluţiei ce urmează să fie dată în procedura administrativă.
Aşa cum în mod corect a reţinut şi prima instanţă, în cauză s-a făcut dovada sesizării organelor judiciare aşa încât măsura suspendării contestaţiei administrative se justifică până la momentul pronunţării unei soluţii definitive pe latura penală cu privire la faptele reţinute în procesul-verbal de control din 20 ianuarie 2010 întocmit de SAF-AIF Timişoara.
Or, în speţă, o astfel de dovadă nu a fost făcută de recurentă, nici în faza judecăţii de fond, nici în recurs nefiind depus la dosar vreun act procedural din care să rezulte că organele de cercetare penală s-au pronunţat definitiv aspra situaţiei de fapt rezultată din procesul-verbal de control din 20 ianuarie 2010 întocmit de SAF-AIF Timişoara.
Totodată, nici motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. nu îşi găseşte incidenţa în cauză, în condiţiile în care hotărârea instanţei de fond corespunde exigenţelor art. 261 pct. 5 C. proc. civ., instanţa motivând în fapt şi în drept hotărârea pronunţată.
De asemenea, Înalta Curte constată că recurenta au invocat formal motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., fără să arate în concret care este actul juridic interpretat greşit de instanţa de fond, ceea ce face imposibil un control de legalitate sub acest aspect.
Pentru considerentele expuse, în baza dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ. şi art. 20 din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte va respinge recursul declarat în cauză, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de reclamanta SC C. SRL, împotriva sentinţei nr. 485 din 8 noiembrie 2010 a Curţii de Apel Timişoara, secţia contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 1 iunie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4782/2011. Contencios. Anulare act... | ICCJ. Decizia nr. 4783/2011. Contencios → |
|---|
