ICCJ. Decizia nr. 3585/2011. Contencios. Amendă pentru neexecutarea hotărârii judecătoreşti (art.24 din Legea nr.554/2004 ). Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 3585/2011
Dosar nr. 11738/2/2010
Şedinţa publică de la 21 iunie 2011
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
1.Circumstanţele cauzei. Soluţia primei instanţe
1.1. Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti la data de 2 decembrie 2010, reclamantul R.G.D. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta D.D.P. - Preşedintele Casei Naţionale de Pensii Publice, amendarea pârâtei, pe fiecare zi de întârziere, în conformitate cu prevederile art. 24 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 554/2004, obligarea la punerea în executare în integralitatea ei a sentinţei civile nr. 3960 din 17 noiembrie 2009, rămasă irevocabilă, precum şi acordarea daunelor morale în sumă de 10.000 RON.
În motivarea acţiunii, reclamantul a susţinut că sentinţa civilă nr. 3960 din 17 noiembrie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, rămasă irevocabilă prin Decizia nr. 4685 din 29 octombrie 2010 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal, trebuia pusă în executare conform art. 278 din C. proc. civ., însă instituţia pârâtă a refuzat să-şi îndeplinească obligaţiile legale.
Prin întâmpinarea formulată, pârâta a solicitat respingerea acţiunii ca neîntemeiată, arătând că prima instanţă a dispus doar anularea ordinului atacat, respingând în rest acţiunea reclamantului, astfel că punerea în executare s-a realizat în mod corespunzător.
1.2.Prin sentinţa civilă nr. 2081 din 16 martie 2011, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a respins cererea formulată de reclamantul R.G.D., în contradictoriu cu pârâta D.D.P. - Preşedintele Casei Naţionale de Pensii Publice, ca neîntemeiată.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de fond a reţinut, în esenţă, că, prin sentinţa civilă nr. 3960 din 17 noiembrie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, rămasă irevocabilă prin decizia civilă nr. 4658 din 29 octombrie 2010 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal, a fost admisă în parte acţiunea reclamantului şi a fost anulat Ordinul Preşedintelui Casei Naţionale de Pensii şi alte drepturi de Asigurări Sociale nr. 674 din 21 mai 2009, capetele de cerere referitoare la acordarea de daune materiale şi morale fiind respinse ca neîntemeiate, motivat de faptul că, în lipsa unui ordin emis de pârâtă care să stabilească un alt cuantum al indemnizaţiei de conducere pentru reclamant, nu este posibilă acordarea de daune în cuantumul unei indemnizaţii de conducere de 40% din salariul de bază.
Totodată, prima instanţă a constatat că în baza sentinţei civile menţionate, pârâta a emis Ordinul nr. 1165 din 3 decembrie 2010, prin care a anulat Ordinul nr. 674 din 21 mai 2009, a stabilit un alt cuantum al indemnizaţiei de conducere pentru reclamant şi a dispus acordarea către acesta a drepturilor salariale cuvenite pe perioada cât a deţinut funcţia de conducere.
Pe cale de consecinţă, instanţa de fond a apreciat că nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 24 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, reţinând că instanţa nu a dispus obligarea pârâtei la emiterea unui act administrativ ori la modificarea lui în sensul indicat de reclamant, adică de stabilire a unei indemnizaţii de 40%.
Dimpotrivă, a constatat judecătorul fondului, instituţia pârâtă a făcut plata indemnizaţiei de conducere în cuantumul stabilit prin Ordinul nr. 1165 din 3 decembrie 2010, punând în executare, astfel, sentinţa invocată de reclamant.
Curtea a mai reţinut că nemulţumirea reclamantului referitoare şi la acest din urmă ordin nu justifică formularea cererii în temeiul art. 24 din Legea nr. 554/2004, reclamantul având deschisă calea acţiunii în anularea actului administrativ emis în decembrie 2010.
2. Recursul promovat de reclamantul R.G.D.
Împotriva acestei sentinţe, considerată nelegală şi netemeinică, a declarat recurs în termenul legal reclamantul R.G.D., invocând ca temei legal dispoziţiile art. 304 pct. 6, 7, 8 şi 9 din C. proc. civ..
Solicitând admiterea recursului şi modificarea sentinţei atacate în sensul admiterii acţiunii sale, astfel cum a fost formulată, recurentul-reclamant, în contextul unor aprecieri generale vizând modalitatea defectuoasă în care a fost înfăptuit actul de justiţie în cazul său, a susţinut următoarele critici ale hotărârii recurate:
- Ordinul nr. 1165 emis de autoritatea pârâtă nu reprezintă punerea în executare a sentinţei nr. 3960 din 17 noiembrie 2009, devenită irevocabilă, ci reprezintă o aplicare trunchiată a legii, întrucât din textul O.U.G. nr. 35/2009 rezultă că stabilirea veniturilor individuale ale indemnizaţiilor de conducere de către conducătorii instituţiilor publice se realizează în raport de sumele alocate prin legea bugetară anuală pentru cheltuieli cu personalul, ceea ce înseamnă că prin Ordinul nr. 1165 din 3 decembrie 2010 se impunea a-i fi acordată şi indemnizaţia de conducere în cuantum de 40% din salariul de bază, similar celorlalţi directori din Casa Naţională de Pensii şi alte drepturi de Asigurări Sociale;
- instanţa de fond a acceptat în mod nelegal toate apărările pârâtei, inclusiv depăşirea termenului de 30 zile în ceea ce priveşte punerea în executare a titlului executoriu şi plata a numai jumătate din indemnizaţia de conducere de 40% la care avea dreptul;
- instanţa a acordat mai mult decât s-a cerut, soluţia favorizând în mod clar pe preşedintele Casei Naţionale de Pensii şi alte drepturi de Asigurări Sociale.
3. Soluţia şi considerentele instanţei de recurs
Recursul nu este fondat.
Examinând sentinţa atacată în raport de criticile ce i-au fost aduse, faţă de prevederile legale incidente, incluzând art. 3041 C. proc. civ. dar şi de apărările intimatei-pârâte, Înalta Curte reţine că nu subzistă în cauză nici un motiv de nelegalitate prevăzut de art. 304 C. proc. civ., de natură a atrage fie casarea, fie modificarea hotărârii pronunţate de prima instanţă, în considerarea celor în continuare arătate.
Prin hotărârea recurată, instanţa de fond a reţinut netemeinicia acţiunii reclamantului-recurent, formulată potrivit art. 24 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 554/2004, republicată, în esenţă, pe motiv că faţă de dispozitivul şi considerentele sentinţei civile invocate ca temei al unei astfel de cereri s-a apreciat că nu este incidentă ipoteza art. 24 alin. (1) din actul normativ indicat întrucât pârâta intimată nu a fost obligată prin hotărâre judecătorească irevocabilă să emită un ordin prin care să acorde reclamantului indemnizaţia de conducere, în cuantumul şi în sensul invocat de acesta.
Contrar celor susţinute de recurent prin motivele de recurs dezvoltate, Înalta Curte reţine că sentinţa pronunţată de judecătorul fondului nu a fost dată în dispreţul legii ci, raportat la actele şi lucrările dosarului, printr-o corectă interpretare a prevederilor legale incidente.
Astfel, în cadrul procedurii de executare reglementată de art. 24 şi 25 din Legea nr. 554/2004, republicată, nu poate fi pusă în discuţie legalitatea sau temeinicia hotărârii judecătoreşti a cărei executare se solicită, instanţa sesizată cu o cerere întemeiată pe aceste prevederi având de analizat numai dacă actul emis de autoritatea publică se conformează obligaţiilor impuse prin titlul executoriu.
În sensul art. 24 alin. (1) din lege, procedura specială de executare instituită de articolul menţionat se aplică numai dacă prin dispozitivul hotărârii irevocabile s-a dispus obligarea autorităţii publice la încheierea, înlocuirea sau modificarea actului administrativ, la eliberarea unui alt înscris sau la efectuarea anumitor operaţiuni administrative.
Din această perspectivă, Înalta Curte apreciază că instanţa de fond în mod corect a reţinut că prin sentinţa civilă nr. 3360 din 17 noiembrie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, rămasă irevocabilă prin decizia nr. 4658 din 29 octombrie 2010 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal, a fost admisă numai în parte acţiunea reclamantului şi s-a dispus anularea ordinului Preşedintelui Casei Naţionale de Pensii şi alte drepturi de Asigurări Sociale nr. 674 din 21 mai 2009 prin care se stabilise că recurentul-reclamant, în calitatea sa de director al Direcţiei Contencios şi Executare Silită din cadrul Direcţiei Generale Juridice beneficiază de indemnizaţie de conducere în procent de 1% aplicat la salariul de bază, cu menţinerea celorlalte drepturi salariale.
Pârâta intimată a dovedit că prin emiterea Ordinului nr. 1165 din 3 decembrie 2005, prin care a anulat Ordinul nr. 674 din 21 mai 2009 a adus practic la îndeplinire măsura dispusă pe calea unei hotărâri judecătoreşti irevocabile.
În acord cu cele argumentat reţinute şi de judecătorul fondului Înalta Curte apreciază că nu se impunea ca autoritatea pârâtă, prin ordinul nou emis, cu nr. 1165 din 3 decembrie 2005, să stabilească o indemnizaţie de conducere în favoarea recurentului, în procent de 40% astfel cum a susţinut acesta, câtă vreme o astfel de măsură nu a fost dispusă prin dispozitivul hotărârii judecătoreşti irevocabile, titlu executoriu.
Mai mult, în cuprinsul acestei hotărâri judecătoreşti s-a chiar arătat, în argumentarea admiterii în parte a acţiunii recurentului, că instanţa de judecată nu se poate substitui competenţelor şi atribuţiunilor legale ce revin autorităţii pârâte în stabilirea cuantumului indemnizaţiei de conducere cuvenită reclamantului.
În acest sens, de altfel, prin ordinul nr. 1165 din 3 decembrie 2010 s-au acordat recurentului drepturile salariale cuvenite, reprezentând indemnizaţia de conducere în procent de 20%.
Nu poate aşadar fi primită susţinerea recurentului în sensul că autoritatea intimată, în totalul dispreţ al legii, a nesocotit hotărârea judecătorească irevocabilă pentru raţiunile arătate, prin emiterea unui ordin prin care nu a acordat efectiv indemnizaţia de conducere în cuantumul solicitat de recurent, de 40%.
În fine, nici critica recurentului vizând acceptarea de către prima instanţă a nerespectării termenului de 30 zile prevăzut de art. 24 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, nu este de natură a antrena modificarea soluţiei pronunţată de prima instanţă în condiţiile în care, rezultă că termenul menţionat, calculat pe zile libere conform art. 101 C. proc. civ., raportat la data emiterii ordinului (3 decembrie 2010), nu a fost depăşit decât cu o zi calendaristică, ceea ce, în raport de toate argumentele mai sus înfăţişate, nu este de natură a atrage nelegalitatea operaţiunii administrative efectuate.
Drept urmare, în considerarea celor mai sus arătate, în temeiul art. 312 C. proc. civ. se va respinge aşadar ca nefondat recursul de faţă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de R.G.D. împotriva sentinţei civile nr. 2081 din 16 martie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 21 iunie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3582/2011. Contencios. Cetăţenie. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 5182/2011. Contencios. Litigiu privind... → |
|---|
