ICCJ. Decizia nr. 525/2013. Contencios. Obligare emitere act administrativ. Recurs
Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 525/2013
Dosar nr. 4712/2/2011
Şedinţa publică de la 1 februarie 2013
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
1. Obiectul cererii
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 19 mai 2011 pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, reclamanta A.(A.)V. a chemat în judecată pe pârâtul Ministerul Educaţiei, Cercetării Tineretului şi Sportului, solicitând instanţei ca, prin hotărârea ce o va pronunţa, să dispună:
- obligarea pârâtului la recunoaşterea fără nici o altă formalitate sau condiţie suplimentară a valabilităţii diplomei de licenţă, Facultatea de Sociologie-Psihologie Bucureşti, forma de învăţământ ID, eliberată sub egida pârâtului pentru licenţa în sociologie-psihologie;
- obligarea pârâtului să îi permită, în urma recunoaşterii diplomei de licenţa, să susţină examenul de acordare a definitivării în învăţământ şi a gradului didactic în următoarea sesiune din august 2011;
- suspendarea susţinerii examenelor de definitivat la nivelul Inspectoratului Judeţean Argeş al Ministerului Educaţiei, Cercetării Tineretului şi Sportului, în condiţiile art. 14 şi următoarele din Legea nr. 554/2004, până la data soluţionării prezentei cauze.
În motivarea cererii, reclamanta a arătat că a absolvit Universitatea „S.H.” - Facultatea de Sociologie-Psihologie Bucureşti în sesiunea iulie 2007, susţinând examenul de licenţă în condiţiile legii, iar, ca urmare a absolvirii examenului de licenţă, i s-a eliberat diploma de licenţa din 09 aprilie 2008, emisă sub egida Ministerului Educaţiei, Cercetării Tineretului şi Sportului, care nu a fost anulată prin hotărâre judecătorească.
Totodată, reclamanta a arătat că pârâta dispunea de pârghiile legale necesare pentru a constrânge şi a nu permite desfăşurarea în cadrul universităţii respective a cursurilor cu forma de învăţământ ID, pentru Facultatea de Sociologie-Psihologie Bucureşti, daca acestea ar fi funcţionat fără temei legal, astfel cum se precizează în adresa din 19 aprilie 2011 emisă de Ministerul Educaţiei, Cercetării Tineretului şi Sportului.
Reclamanta invocă faptul că pârâtul se prevalează de propria turpitudine.
La data de 17 august 2010, prin petiţie, reclamanta a solicitat Ministerul Educaţiei, Cercetării Tineretului şi Sportului să îi permită să susţină examenul din cursul anului 2010 în vederea obţinerii definitivatului, solicitare respinsă de minister, cu invocarea unei serii de elemente şi prevederi legale, care nu au legătură cu dreptul pe care valabilitatea unei diplome de licenţa i-o conferă unui absolvent.
La data de 10 mai 2011, reclamanta a primit un nou refuz prin adresă, fiind astfel privată de dreptul pe care i-l conferă diploma de licenţă, ca act juridic valabil.
2. Hotărârea primei instanţe
Prin sentinţa civilă nr. 1137 din 20 februarie 2012, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a hotărât următoarele:
- a respins, ca neîntemeiată, excepţia lipsei procedurii prealabile, invocată de pârâtul Ministerul Educaţiei, Cercetării Tineretului şi Sportului, reţinând că, faţă de obiectul cererii, sunt incidente dispoziţiile art. 7 alin. (5) din Legea nr. 554/2004;
- a admis cererea formulată de reclamantă;
- a dispus obligarea pârâtului Ministerul Educaţiei, Cercetării Tineretului şi Sportului să emită un act administrativ prin care să recunoască diploma de licenţă a reclamantei;
- a respins, ca neîntemeiate, celelalte capete de cerere.
Pentru a pronunţa această soluţie, Curtea de apel a reţinut, în esenţă, următoarele:
Reclamanta a absolvit Universitatea „S.H.” - Facultatea de Sociologie-Psihologie din Bucureşti în sesiunea iulie 2007, susţinând examenul de licenţă în condiţiile legii, iar, ca urmare a absolvirii acestui examen, i s-a eliberat diploma de licenţă din 09 aprilie 2008, emisă sub egida Ministerului Educaţiei, Cercetării Tineretului şi Sportului, act administrativ care nu a fost revocat sau anulat de instanţa de judecată.
Raportat la teoria validităţii aparenţei în drept, instanţa a reţinut că eventualele abateri ale universităţii în derularea procesului de învăţământ la specializările/programele de studii organizate în formele de învăţământ neacreditate/neautorizate nu pot fi imputate reclamantei, iar acesteia nu i se poate crea sau menţine un statut juridic incert.
A reţinut instanţa că reclamanta este titulara unei diplome de licenţă valabilă, care nu a fost revocată sau anulată şi care îşi produce efectele juridice, ceea ce înseamnă că titularului trebuie să i se recunoască toate drepturile conferite de lege.
Totodată, instanţa a reţinut că, în condiţiile în care ministerul a autorizat eliberarea de diplome de licenţă pentru absolvenţii formei de învăţământ ID, organizată de Universitatea „S.H.” şi nu a constatat nereguli în urma procesului de monitorizare, eventualele divergenţe ulterioare între minister şi universitate nu poate afecta dreptul reclamantei conferit de diploma de licenţă valabilă.
În consecinţă, reţinând că obligaţia de eliberare a actului individual de studii din sistemul naţional de învăţământ superior, care este definit de art. 2 alin. (1) din Regulamentul aprobat prin Ordinul ministerului educaţiei, cercetării şi tineretului nr. 2284/2007, ca fiind „document oficial de stat, cu regim special, care confirmă studii de învăţământ superior efectuate”, revine instituţiei de învăţământ superior acreditate şi nu conducătorului sistemului naţional de educaţie, Curtea a apreciat că este întemeiat capătul de cerere privind obligarea pârâtului Ministerul Educaţiei, Cercetării Tineretului şi Sportului să emită un act administrativ prin care să recunoască diploma de licenţă a reclamantei.
Cu referire la capătul de cerere având ca obiect obligarea pârâtului să permită reclamantei, în urma recunoaşterii diplomei de licenţa, să susţină examenul de acordare a definitivării în învăţământ şi a gradului didactic în următoarea sesiune din august 2011, curtea de apel a reţinut că, pe baza diplomei de licenţă legal recunoscute, reclamanta se bucură de toate drepturile conferite de acest document, fără a avea nevoie consimţământul ministerului.
În ce priveşte capătul de cerere având ca obiect suspendarea susţinerii examenelor de definitivat la nivelul Inspectoratul Judeţean Argeş al Ministerul Educaţiei, Cercetării Tineretului şi Sportului, în condiţiile art. 14 şi următoarele din Legea nr. 554/2004 până la data soluţionării cauzei, curtea de apel a reţinut că poate forma obiectul suspendării executării în procedura reglementată de dispoziţiile menţionate doar un act administrativ activ care produce efecte juridice în curs de executare, or această situaţie de fapt şi de drept nu se regăseşte în prezenta cauză.
3. Calea de atac exercitată
Împotriva sentinţei pronunţate de curtea de apel a declarat recurs pârâtul Ministerul Educaţiei, Cercetării Tineretului şi Sportului, invocând motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 4, 7 şi 9 C. proc. civ.
Sub aspectul motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 4 C. proc. civ., recurentul-pârât susţine că instanţa a pronunţat hotărârea atacată cu depăşirea atribuţiilor puterii judecătoreşti, întrucât organizarea şi coordonarea sistemului naţional de învăţământ superior, precum şi organizarea mecanismelor de asigurare a calităţii în învăţământ sunt atribuţii exclusive ale ministerului, iar, în cauză, instanţa a obligat ministerul să aprobe furnizarea de formulare tipizate pentru diplomă pentru a fi eliberate unor persoane care au urmat studii desfăşurate cu încălcarea prevederilor legale. Se arată că ministerul a transmis avizul pentru achiziţionarea de formulare tipizate pentru actele de studii destinate absolvenţilor din promoţiile 2008, 2009 şi 2010, cererea reclamantei fiind lipsită de obiect. Ministerul nu a aprobat eliberarea de diplome de licenţă pentru absolvenţii formelor de învăţământ la distanţă, iar după acordarea avizului pentru eliberarea unui număr de tipizate care să acopere specializările şi formele de învăţământ acreditate, ministerul nu mai are posibilitatea de a verifica dacă universitatea respectă legea şi eliberează diplome numai absolvenţilor de la specializările şi formele de învăţământ acreditate. Deşi nu avea dreptul, universitatea a eliberat diplome unor absolvenţi care nu au urmat studiile în mod legal, acesta fiind motivul pentru care unii absolvenţi de la forma de învăţământ ID din promoţiile anterioare se află în posesia unor diplome de licenţă.
În consecinţă, recurentul-pârât susţine că instanţa, întrucât a decis să acorde diplome unor persoane care nu au parcurs programe de studii în conformitate cu prevederile legale, s-a substituit Ministerul Educaţiei, Cercetării Tineretului şi Sportului, ARACIS şi instituţiilor de învăţământ superior, depăşind atribuţiile puterii judecătoreşti.
Sub aspectul motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ., recurentul-pârât susţine că instanţa de fond a ignorat dispoziţiile legale în domeniul învăţământului superior, nu a analizat hotărârile Guvernului prin care sunt acreditate/autorizate să funcţioneze provizoriu structurile şi specializările universitare cu forme de învăţământ respective. Susţine recurentul-pârât că instanţa era obligată să verifice dacă şcolarizarea, specializarea şi forma de învăţământ urmată de reclamantă este realizată de universitate cu respectarea cadrului legal. Ministerul nu poate fi obligat să aprobe emiterea de diplome pentru studiile la forme de învăţământ organizate de Universitatea „S.H.” din Bucureşti cu încălcarea dispoziţiilor legale.
În consecinţă, recurentul susţine că nu există un refuz nejustificat al ministerului de a aproba eliberarea de formulare tipizate pentru studii organizate nelegal.
Se arată şi faptul că instanţa nu a motivat soluţia de admitere a capătului de cerere privind obligarea ministerului să emită un act administrativ prin care să recunoască reclamantei diploma de licenţă, iar ministerul nu are atribuţia de a emite asemenea acte.
II. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului
Examinând cauza prin prisma motivelor de recurs prevăzute de art. 304 pct. 4, 7 şi 9 şi art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este fondat pentru considerentele care vor fi arătate în continuare.
1. Argumente de fapt şi de drept relevante
Reclamanta A.(A.)V. a învestit instanţa cu o acţiune în contencios administrativ, întemeiată pe refuzul nejustificat, având ca obiect:
- obligarea pârâtului la recunoaşterea fără nici o altă formalitate sau condiţie suplimentara a valabilităţii diplomei de licenţă, Facultatea de Sociologie-Psihologie Bucureşti, forma de învăţământ ID, eliberată sub egida pârâtului pentru licenţa în sociologie-psihologie;
- obligarea pârâtului să îi permită, în urma recunoaşterii diplomei de licenţa, să susţină examenul de acordare a definitivării în învăţământ şi a gradului didactic în următoarea sesiune din august 2011;
- suspendarea susţinerii examenelor de definitivat la nivelul Inspectoratului Judeţean Argeş al Ministerul Educaţiei, Cercetării Tineretului şi Sportului, în condiţiile art. 14 şi următoarele din Legea nr. 554/2004, până la data soluţionării prezentei cauze.
În sensul dispoziţiilor art. 1 şi 8 din Legea nr. 554/2004, prin promovarea acţiunii, reclamanta a urmărit, în fapt, să obţină recunoaşterea din partea pârâtului a valabilităţii diplomei de licenţă şi a dreptului de a susţine examenul de acordare a definitivării în învăţământ şi a gradului didactic în următoarea sesiune din august 2011, precum şi suspendarea susţinerii examenelor de definitivat la nivelul Inspectoratului Judeţean Argeş al Ministerul Educaţiei, Cercetării Tineretului şi Sportului, în condiţiile art. 14 şi următoarele din Legea nr. 554/2004, până la data soluţionării prezentei cauze.
Însă, contrar interesului a cărui satisfacere a urmărit-o reclamanta, instanţa de fond a obligat pârâtul să emită un act administrativ prin care să recunoască diploma de licenţă a reclamantei şi a oferit o complexă motivare, fundamentată pe teoria aparenţei dreptului, reţinând valabilitatea diplomei de licenţă deţinute de reclamantă şi în cuprinsul căreia a analizat detaliat procedura legală şi obligaţiile ce incumbă autorităţilor publice în luarea măsurilor administrative pentru eliberarea diplomei de licenţă şi a suplimentului de diplomă ca urmare a promovării examenului de licenţă, respingând, pentru aceleaşi considerente, capătul de cerere referitor la obligarea pârâtului să îi permită să susţină examenul de acordare a definitivării în învăţământ şi a gradului didactic în următoarea sesiune din august 2011.
Înalta Curte constată că instanţa de fond a reţinut în mod corect că diploma de licenţă a reclamantei este valabilă întrucât nu a fost revocată sau anulată, astfel că reclamantei i se recunosc toate drepturile conferite de lege în considerarea diplomei deţinute. Într-adevăr, reclamanta este titulara diploma de licenţă din 09 aprilie 2008 emisă de Ministerul Educaţiei, Cercetării şi Tineretului, prin care Universitatea „S.H.” din Bucureşti i-a conferit titlul de licenţiat în sociologie-psihologie pe baza promovării examenului de licenţă din sesiunea iulie 2007.
Or, de vreme ce diploma de licenţă, ca act administrativ care nu a fost revocat sau anulat, produce efectele juridice prevăzute de lege şi conferă reclamantei toate drepturile legale, obligarea pârâtului să emită un act administrativ prin care să recunoască valabilitatea unui act administrativ valabil emis sub egida sa, reprezintă o contradictio in terminis. De altfel, constatând valabilitatea diplomei de licenţă deţinute de reclamantă, instanţa avea obligaţia de a analiza în fond celelalte două capete de cerere.
Întrucât prima instanţă a respins capătul de cerere privind obligarea pârâtului să îi permită reclamantei să susţină examenul de acordare a definitivării în învăţământ şi a gradului didactic în următoarea sesiune din august 2011, ca o simplă consecinţă a admiterii primului capăt de cerere şi fără a arăta care sunt motivele de fapt şi de drept care susţin soluţia dată, raportându-se exclusiv la argumentaţia complexă referitoare la eliberarea diplomei de licenţă şi a suplimentului de diplomă, precum şi la valabilitatea diplomei de licenţă deţinute de reclamantă, Înalta Curte constată că în privinţa hotărârii recurate este întemeiat motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ.
În privinţa capătului de cerere referitor la obligarea pârâtului să îi permită reclamantei să susţină examenul de acordare a definitivării în învăţământ şi a gradului didactic în următoarea sesiune din august 2011, Înalta Curte reţine că instanţa de fond avea obligaţia de a stabili cadrul procesual şi de a lămuri cauza sub toate aspectele, inclusiv în ceea ce priveşte instituţia căreia îi revine obligaţia de a permite accesul candidaţilor la examenul respectiv, eventual prin raportare la dispoziţiile art. 241 din Legea educaţiei naţionale nr. 1/2011, respectiv ale art. 2 alin. (1) şi (2) din Metodologia privind organizarea şi desfăşurarea examenului naţional de definitivare în învăţământ, aprobată prin Ordinul ministrului educaţiei, cercetării, tineretului şi sportului nr. 6193/2012, urmând a se stabili fără echivoc dacă examenele respective - de definitivare şi de obţinere a gradului didactic - se organizează şi se desfăşoară de către inspectoratele şcolare sau de către minister, precum şi instituţia căreia îi revine în concret obligaţia de a permite reclamantei să susţină examenele respective.
Astfel, conform art. 241 din Legea educaţiei naţionale nr. 1/2011:
„Art. 241. - (1) Examenul naţional de definitivare în învăţământ este organizat de Ministerul Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului, conform unei metodologii aprobate prin ordin al ministrului educaţiei, cercetării, tineretului şi sportului, şi cuprinde:
a) etapa I, eliminatorie - realizată de către inspectoratele şcolare în perioada stagiului practic cu durata de un an şcolar şi constând în evaluarea activităţii profesionale la nivelul unităţii de învăţământ, evaluarea portofoliului profesional personal şi în susţinerea a cel puţin două inspecţii la clasă;
b) etapa a II-a, finală - realizată la finalizarea stagiului practic cu durata de un an şcolar şi constând într-o examinare scrisă, pe baza unei tematici şi a unei bibliografii aprobate de Ministerul Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului, pentru fiecare specialitate în parte.
(2) Cadrele didactice care promovează examenul de definitivat dobândesc titlul de profesor cu drept de practică în învăţământul preuniversitar.
(3) Cadrelor didactice angajate cu contract de muncă pe o perioadă determinată, care au promovat examenul de definitivare în învăţământ, li se poate asigura continuitatea pe postul didactic/catedra ocupat(ă), prin hotărârea consiliului de administraţie din unitatea de învăţământ respectivă, în condiţiile legii.
(4) Persoanele care nu promovează examenul de definitivare în învăţământ pot participa la cel mult două alte sesiuni ale acestui examen, în condiţiile reluării de fiecare dată, anterior susţinerii examenului, a stagiului de practică cu durata de un an şcolar.
(5) Stagiul de practică cu durata de un an şcolar şi examenul de definitivare în învăţământ pot fi reluate, în condiţiile legii, într-un interval de timp care nu depăşeşte 5 ani de la începerea primului stagiu de practică.
(6) Persoanele care nu promovează examenul de definitivare în învăţământ, în condiţiile prezentului articol, pot fi angajate în sistemul naţional de învăţământ preuniversitar numai pe perioadă determinată, cu statut de profesor debutant.”
Potrivit art. 2 alin. (1) şi (2) din Metodologia privind organizarea şi desfăşurarea examenului naţional de definitivare în învăţământ, aprobată prin Ordinul ministrului educaţiei, cercetării, tineretului şi sportului nr. 6193/2012, emis în temeiul art. 241 din Legea educaţiei naţionale nr. 1/2011:
„Art. 2. - (1) Coordonarea metodologică a examenului naţional de definitivare în învăţământ este asigurată de Ministerul Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului prin Comisia naţională de examen, numită prin ordin al ministrului educaţiei, cercetării, tineretului şi sportului.
(2) Organizarea şi desfăşurarea examenului sunt asigurate de către inspectoratele şcolare, prin comisia de examen judeţeană/Comisia de examen a municipiului Bucureşti, numită prin decizie a inspectorului şcolar general.”
Instanţa de fond era datoare să lămurească aceleaşi aspecte şi cu privire la al treilea capăt de cerere privind suspendarea susţinerii examenelor de definitivat la nivelul Inspectoratului Judeţean Argeş al Ministerul Educaţiei, Cercetării Tineretului şi Sportului, în condiţiile art. 14 şi următoarele din Legea nr. 554/2004.
Obligaţia instanţei de fond de a lămuri toate împrejurările de fapt şi de drept incumbă şi sub aspectul caracterului actual al interesului urmărit de reclamantă, atâta vreme cât examenul la care A.(A.)V. intenţiona să participe ca efect al promovării acţiunii era programat pentru luna august 2011, iar hotărârea primei instanţe a fost pronunţată la data de 20 februarie 2012.
În consecinţă, Înalta Curte constată că, procedând în sensul celor expuse, prima instanţă a soluţionat cauza fără a intra în cercetarea fondului.
2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs
Având în vedere considerentele expuse, în temeiul art. 312 alin. (5) coroborat cu art. 304 pct. 7 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul, va casa sentinţa atacată şi va trimite cauza, spre rejudecare, la aceeaşi instanţă, care va soluţiona acţiunea formulată de reclamanta A.(A.)V., cu aplicarea dispoziţiilor art. 315 C. proc. civ. în privinţa considerentelor expuse.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de Ministerul Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului împotriva sentinţei civile nr. 1137 din 20 februarie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.
Casează sentinţa atacată şi trimite cauza, spre rejudecare, la aceeaşi instanţă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 1 februarie 2013.
← ICCJ. Decizia nr. 4682/2013. Contencios. Litigiu privind... | ICCJ. Decizia nr. 5915/2013. Contencios. Conflict de... → |
---|