ICCJ. Decizia nr. 5973/2013. Contencios. Anulare act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 5973/2013
Dosar nr. 9621/2/2011
Şedinţa publică de la 27 iunie 2013
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
1. Soluţia instanţei de fond
1.1. Prin acţiunea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, Ministerul Sănătăţii a solicitat în contradictoriu cu pârâţii C.N.C.D., B.T.I., S.B.A. şi E.T., anularea hotărârii din 5 octombrie 2011 emisă de C.N.C.D.
În motivarea acţiunii, reclamantul a arătat că prin actul administrativ atacat autoritatea pârâtă a analizat petiţia unui grup de trei medici specialişti, dintre care doi medici de chirurgie generală şi unul medic specialist obstetrică ginecologie, angajaţi ai Spitalului Orăşenesc M.B. Buftea, judeţul Ilfov, unitate sanitară desfiinţată şi transformată în cămin pentru persoane vârstnice, care au solicitat să fie redistribuiţi în spitale clinice din Bucureşti, însă cererile lor nu au fost aprobate, considerându-se că acestea exced cadrului legal instituit de Ordinul nr. 232/2011, constatând ca fiind discriminatorii dispoziţiile art. 11 alin. (1) şi (3) din Ordinul nr. 232/2011.
În opinia reclamantului, medicii care au formulat petiţia nu sunt persoane discriminate pentru niciunul dintre motivele enunţate de norma de drept invocată de C.N.C.D.
1.2. Prin întâmpinare, pârâţii persoane fizice au solicitat respingerea acţiunii, arătând că dispoziţiile ordinului Ministrului Sănătăţii art. 1 alin. (2) sunt anulate de prevederile art. 11 alin. (1) şi (3) ale acestui ordin care exclud de la redistribuire o categorie de medici pe baza specialităţii în cadrul profesiei, respectiv excluderea de la redistribuire pe baza spitalului de provenienţă, iar reclamanta nu a probat că respectivele criterii de redistribuire conţinute în art. 11 din ordinul Ministrului Sănătăţii nr. 232/2011 sunt justificate de un scop legitim, metodele de atingere a acelui scop fiind adecvate şi necesare.
1.3. Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa nr. 1317 din 27 februarie 2012, a respins acţiunea formulată de reclamant, ca nefondată.
Pentru a pronunţa această soluţie, prima instanţă a reţinut, în esenţă, următoarele:
Prin actul administrativ atacat, autoritatea pârâtă a hotărât următoarele:
- limitarea prevăzută de ordinul Ministerului Sănătăţii nr. 232/2011, art. 11 alin. (1) reprezintă discriminare conform O.G. nr. 137/2000, republicată, art. 2 alin. (1) coroborat cu art. 6 lit. a) (vot unanim al membrilor prezenţi la şedinţă);
- sancţionarea Ministerului Sănătăţii cu amendă contravenţională în valoare de 1.000 RON pentru discriminarea creată de art. 11 alin. (1) al ordinului Ministrului Sănătăţii nr. 232/2011, conform O.G. nr. 137/2000, republicată, art. 26 alin. (1) şi (2) (5 voturi pentru, 1 împotrivă);
- limitarea prevăzută de ordinul Ministrului Sănătăţii nr. 232/2011, art. 11 alin. (3) reprezintă discriminare conform O.G. nr. 137/2000, republicată, art. 2 alin. (1) coroborat cu art. 6 lit. a) (vot unanim al membrilor prezenţi la şedinţă);
- sancţionarea Ministerului Sănătăţii cu amendă contravenţională în valoare de 1.000 RON pentru discriminarea creată de art. 11 alin. (3) al ordinului Mnistrului Sănătăţii nr. 232/2011, conform O.G. nr. 137/2000, republicată, art. 26 alin. (1) şi (2) (5 voturi pentru, 1 împotrivă).
În motivarea hotărârii sale, cu privire la primul capăt de cerere, autoritatea pârâtă a apreciat că art. 11 alin. (1) al ordinului Ministrului Sănătăţii nr. 232/2011 („Posturile vacante de medici din unităţile sanitare clinice din centrele universitare laşi, Cluj-Napoca, Timişoara, Bucureşti, Târgu-Mureş, Craiova, Oradea, Sibiu, Arad, Braşov, Constanţa şi Galaţi nu pot fi ocupate ca urmare a redistribuirii, cu excepţia posturilor de medici în specialitatea medicină de urgenţă, radiologie şi imagistică medicală şi anestezie şi terapie intensivă.”) creează o diferenţiere întrucât persoanele aflate în situaţii analoage, medici din unităţi medicale desfiinţate sunt tratate în mod diferit, unii beneficiind de redistribuire, alţii nu.
Autoritatea pârâtă a apreciat, totodată, referitor la cel de-al doilea capăt de cerere, că art. 11 alin. (3) al ordinului Ministrului Sănătăţii nr. 232/2011 („Pot fi redistribuiţi în unităţi sanitare clinice, numai medicii care au fost încadraţi într-o unitate sanitară clinică propusă spre reorganizare în cămin pentru persoane vârstnice.”) creează o diferenţiere, întrucât persoanele aflate în situaţii analoage, medici din unităţi medicale desfiinţate, sunt tratate în mod diferit, unii beneficiind de redistribuire, alţii nu.
Astfel, a reţinut că fapta de discriminare este determinată de existenţa unui criteriu, iar în ceea ce priveşte primul capăt de cerere, Colegiul director al C.N.C.D. a constatat că există un criteriu pentru diferenţiere, şi anume unul socio-profesional stabilit clar de ordinul Ministrului Sănătăţii nr. 232/2011, art. 11 alin. (1): „(...) cu excepţia posturilor de medici în specialitatea medicină de urgenţă, radiologie şi imagistică medicală şi anestezie şi terapie intensivă.”
De asemenea, cu privire la al doilea capăt de cerere, a constatat că există un criteriu pentru diferenţiere, şi anume criteriul spitalului de provenienţă, stabilit de ordinul Mnistrului Sănătăţii nr. 232/2011, art. 11 alin. (3), prin specificarea: „unităţi sanitare clinice”, ceea ce, în mod implicit, înseamnă că prevederea nu este aplicabilă medicilor din unităţi sanitare ne-clinice.
O faptă poate fi considerată discriminatorie dacă atinge un drept, oricare dintre cele garantate de tratate internaţionale ratificate de România sau cele prevăzute de legislaţia naţională.
În cauză, dreptul este instituit, pe de o parte, însuşi de ordinul Ministrului Sănătăţii nr. 232/2011, şi anume redistribuirea cadrelor medicale, pe de altă parte de O.G. nr. 137/2000, republicată, art. 6 lit. a).
În speţă, reclamatul nu invocă nici o justificare obiectivă privind modul de formulare al ordinului Ministrului Sănătăţii nr. 232/2011, iar în toate cazurile în care s-a invocat discriminarea în faţa C.E.D.O. nu Curtea a căutat să motiveze tratamentul diferenţiat, ci a solicitat ca reclamanţii (guvernele statelor) să o facă. În mod similar, Curtea Europeană de Justiţie a arătat că justificarea trebuie să fie invocată de reclamant, ea nu poate fi prezumată de instanţele care soluţionează cazurile de discriminare.
În concluzie, prima instanţă a reţinut că excluderea unor categorii de medici de la redistribuire, cum stabileşte ordinul Ministrului Sănătăţii nr. 232/2011, art. 11 alin. (1) reprezintă discriminare conform O.G. nr. 137/2000, republicată, art. 2 alin. (1), întrucât creează o excludere pe bază de profesie care atinge dreptul la muncă, fără o justificare obiectivă.
În mod similar, art. 11 alin. (3) al ordinului Ministrului Sănătăţii nr. 232/2011 reprezintă discriminare conform O.G. nr. 137/2000, republicată, art. 2 alin. (1), întrucât creează o excludere pe baza spitalului de provenienţă care atinge dreptul la muncă, fără o justificare obiectivă, fiind incidente şi prevederile O.G. nr. 137/2000, republicată, art. 6 lit. a), întrucât prin neredistribuirea petenţilor raportul lor de muncă a fost suspendat, ca efect al ordinului Ministrului Sănătăţii nr. 232/2011.
Prima instanţă a reţinut astfel că în mod corect autoritatea pârâtă a apreciat că excluderea unor categorii de medici de la redistribuire, cum stabilesc prevederile art. 11 alin. (1) din ordinul Ministrului Sănătăţii nr. 232/2011 reprezintă discriminare conform art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000, întrucât creează o excludere pe bază de profesie care atinge dreptul la muncă, fără o justificare obiectivă, respectiv, art. 11 alin. (3) din ordinul Ministrului Sănătăţii nr. 232/2011 creează o excludere pe baza spitalului de provenienţă care atinge dreptul la muncă, fără o justificare obiectivă, conform art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000.
Referitor la argumentul prescripţiei aplicării sancţiunii amenzii contravenţionale, prima instanţă a reţinut caracterul neîntemeiat al acestuia, având în vedere că î n speţă, termenul de un an pentru sesizarea C.N.C.D. curge de la data de 22 martie 2011, data publicării ordinului nr. 232/2011 în M. Of. al României nr. 199/22.03.2011, autoritatea fiind sesizată prin petiţia din 6 iunie 2011, deci înăuntrul termenului legal menţionat, iar amenda a fost aplicată prin hotărârea Consiliului pronunţată la data de 5 octombrie 2011.
Prin urmare, a apreciat că regimul aplicării (deci şi prescripţiei) sancţiunii se supune rigorilor normei speciale privind sesizarea C.N.C.D., sesizare care s-a făcut în termenul de un an de la data comiterii faptei.
În fine, referitor la individualizarea sancţiunii, prima instanţă a reţinut că aceasta s-a realizat în mod corect, ţinându-se seama de faptul că prin reglementarea indicată s-a afectat dreptul fundamental la muncă al pârâţilor, iar reclamanta este o persoana juridică de drept public, aşadar, aflată în raport juridic în care, în raport cu pârâţii persoane fizice, are o poziţie supraordonată, caracteristică, de altfel, raporturilor de drept administrativ.
2. Calea de atac exercitată
2.1. Împotriva soluţiei pronunţate a formulat recurs Ministerul Sănătăţii, care a invocat motivele de recurs prevăzute la art. 304 pct. 8 şi 9, în condiţiile art. 3041 C. proc. civ., susţinând, în esenţă, următoarele critici:
- instanţa de fond a preluat exclusiv argumentele prezentate de C.N.C.D. în motivarea hotărârii din 5 octombrie 2011, care a reţinut existenţa unei discriminări în privinţa art. 11 alin. (1) din Ordinul nr. 232/2011 ca urmare a interpretării eronate a textului;
- norma vizată/incriminată nu prevede că doar unii dintre medicii din unităţile sanitare desfiinţate ar beneficia de redistribuire, ci dispune cu privire la foştii medici din aceste unităţi sanitare, cu respectarea dreptului câştigat la angajarea în unitatea sanitară desfiinţată;
- în ceea ce priveşte excepţia prevăzută de textul incriminat, aceasta a fost impusă de faptul că pentru posturile respective, personalul specializat este deficitar, ceea ce face să nu existe o discriminare pe criteriu socio-profesional;
- în ceea ce priveşte dispoziţiile art. 11 alin. (3) din Ordinul nr. 232/2011, s-a ignorat faptul că această reglementare nu a făcut altceva decât ca redistribuirea să se facă cu respectarea dreptului câştigat de medici la data angajării în unitatea sanitară desfiinţată;
- referitor la sancţiunea aplicată, susţine că instanţa de fond a respins în mod greşit excepţia prescripţiei aplicării sancţiunii, interpretând eronat prevederile art. 13 din O.G. nr. 2/2001.
În concluzie, ministerul reclamant a solicitat admiterea recursului, cu consecinţa admiterii acţiunii şi anularea hotărârii din 5 octombrie 2011 ca nelegală şi netemeinică sau, în subsidiar, anularea hotărârii în ceea ce priveşte sancţiunea a cărei aplicare este prescrisă.
2.2. Intimaţii B.T.I., S.B.A. şi E.T. au depus întâmpinare prin care au răspuns criticilor recursului, susţinând, în esenţă, că hotărârea instanţei de fond este legală şi temeinică.
Astfel, argumentează intimaţii, art. 11 alin. (1) din Ordinul nr. 232/2011 conţine un criteriu discriminatoriu socio-profesional prin care medicii din unităţile medicale desfiinţate sunt trataţi în mod diferit, ceea ce face ca doar unii să beneficieze de redistribuire, în timp ce alţii nu beneficiază.
La fel, şi art. 11 alin. (3) din Ordinul nr. 232/2011 are un conţinut discriminatoriu din moment ce, în cadrul unei unităţi sanitare clinice, pot fi redistribuiţi numai medicii care provin dintr-o unitate sanitară clinică desfiinţată.
3. Soluţia instanţei de recurs
Recursul este întemeiat pentru considerentele care vor fi prezentate în continuare.
Aşa cum s-a arătat şi în expunerea rezumativă prezentată la pct. 1 al acestor considerente, prin hotărârea din 5 octombrie 2011, Colegiul director al C.N.C.D. a reţinut că limitările prevăzute la art. 11 alin. (1) şi, respectiv, art. 11 alin. (3) din Ordinul nr. 232/2011 reprezintă discriminări potrivit art. 2 alin. (1) coroborat cu art. 6 lit. a) din O.G. nr. 137/2000, republicată.
Potrivit titlului său, Ordinul nr. 232/2011 a fost emis pentru aprobarea condiţiilor privind redistribuirea personalului de specialitate medico-sanitar şi auxiliar sanitar din cadrul unităţilor sanitare propuse a fi reorganizate în cămine pentru persoane vârstnice, care nu a fost preluat de acestea, în alte unităţi sanitare.
Dispoziţiile art. 11 alin. (1) şi (3) din Ordinul nr. 232/2011, vizate de hotărârea din 5 octombrie 2011, au următorul conţinut: „Art.11-(1) Posturile vacante de medici din unităţile sanitare clinice din centrele universitare Iaşi, Cluj-Napoca, Timişoara, Bucureşti, Târgu-Mureş, Craiova, Oradea, Sibiu, Arad, Braşov, Constanţa şi Galaţi, nu pot fi ocupate ca urmare a redistribuirii, cu excepţia posturilor de medici în specialitatea medicină de urgenţă, radiologie şi imagistică medicală şi anestezie şi terapie intensivă. (3) Pot fi redistribuiţi în unităţi sanitare clinice numai medicii care au fost încadraţi într-o unitate sanitară clinică propusă pentru reorganizare în cămin pentru persoane vârstnice”.
Instanţa de fond, însuşindu-şi argumentaţia autorităţii administrative emitente, a reţinut, în esenţă, că art. 11 alin. (1) din Ordinul nr. 232/2011 „creează o diferenţiere întrucât persoanele aflate în situaţii analoage, medici din unităţi medicale desfiinţate, sunt tratate în mod diferit, unii beneficiind de redistribuire, alţii nu”, concluzie lipsită de temei, aşa cum se va arăta în continuare.
Acelaşi argument a fost reţinut de instanţa de fond şi în cazul art. 11 alin. (3) din acelaşi ordin.
Aşa cum rezultă din conţinutul art. 11 din Ordinul nr. 232/2011, acesta a fost consacrat reglementării situaţiei redistribuirii/ocupării posturilor vacante de medici din unităţile sanitare clinice.
Astfel, prin art. 11 alin. (3) s-a instituit regula potrivit căreia „pot fi redistribuiţi în unităţi sanitare clinice numai medicii care au fost încadraţi într-o unitate sanitară clinică propusă pentru reorganizare”.
Cu alte cuvinte, regula de mai sus instituie un tratament diferenţiat, dar aceasta nu reprezintă o discriminare, din moment ce regula se aplică unor situaţii juridice şi profesionale diferite, după cum era vorba de medici provenind din unităţi sanitare clinice sau medici provenind din unităţi sanitare non-clinice.
Pe de altă parte, art. 11 alin. (2) din Ordinul nr. 232/2011 a avut în vedere ca operaţiunea de redistribuire a medicilor provenind de la unităţi sanitare vizate de reorganizare să fie realizată cu respectarea dreptului câştigat de medicii provenind de la unităţile sanitare clinice.
Prin art. 11 alin. (1) din Ordinul nr. 232/2011, care se referă exclusiv la unităţile sanitare clinice din centrele universitare Iaşi, Cluj-Napoca, Timişoara, Bucureşti, Târgu Mureş, Craiova, Oradea, Arad, Braşov, Constanţa şi Galaţi, a fost instituită regula că, în cazul acestor unităţi sanitare clinice, pot fi ocupate ca urmare a redistribuirii doar posturile de medici în specialitatea medicină de urgenţă, radiologie şi imagistică medicală, anestezie şi terapie intensivă.
Deci, cu alte cuvinte, în cazul acestor posturi de medici, s-a instituit un tratament diferenţiat, dar aceasta nu reprezintă o discriminare deoarece această soluţie este impusă de o situaţie specială, justificată în mod obiectiv prin scopul legitim urmărit.
Astfel, în cazul medicinii de urgenţă, radiologie şi imagistică medicală şi, respectiv, anestezie şi terapie intensivă, este de notorietate că reprezintă specialităţi deficitare unde nu sunt cadre medicale suficiente pentru ocuparea acestor posturi, care sunt esenţiale pentru funcţionarea unităţilor sanitare clinice şi pentru realizarea serviciului public de asistenţă medicală în condiţii corespunzătoare.
În concluzie, instanţa de recurs reţine că soluţia instanţei de fond este nelegală şi netemeinică, precum şi hotărârea din 5 octombrie 2011 a C.N.C.D., apreciindu-se în mod greşit că art. 11 alin. (1) şi (3) din Ordinul nr. 232/2011 al Ministerului Sănătăţii ar conţine reglementări cu caracter discriminatoriu.
Astfel fiind, recursul formulat urmează să fie admis, soluţia instanţei de fond fiind nelegală şi netemeinică, ceea ce face de prisos analizarea criticilor recursului referitoare la sancţiunea aplicată prin hotărârea din 5 octombrie 2011 a C.N.C.D. şi menţinută de instanţa de fond.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de Ministerul Sănătăţii împotriva sentinţei nr. 1317 din 27 februarie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.
Casează sentinţa atacată.
Admite acţiunea formulată de reclamant şi anulează hotărârea din 5 octombrie 2011 a C.N.C.D.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 27 iunie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5960/2013. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 6092/2013. Contencios. Conflict de... → |
|---|
