ICCJ. Decizia nr. 1815/2004. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr.1815/2004
Dosar nr. 1839/2003
Şedinţa publică din 20 mai 2004
Asupra recursului de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin cererea introdusă la 5 aprilie 2002, creditoarea, A.T. Austria, Principatul Liechtestein, cu sediul ales în Bucureşti, a solicitat deschiderea procedurii reorganizării judiciare şi a falimentului împotriva debitoarei, SC C.I. SA Brăila, pentru o creanţă certă lichidă şi exigibilă în valoare de 1.500.000 dolari SUA, constată prin Decizia finală nr. 5 din 6 octombrie 1999, a Curţii de Arbitraj de pe lângă Camera de Comerţ din Zurich, decizie care a fost recunoscută şi a cărei executare a fost încuviinţată în România, prin sentinţa civilă nr. 669 din 17 septembrie 2001.
Prin sentinţa nr. 569 din 21 iunie 2002, Judecătorul sindic de la Tribunalul Brăila, a respins contestaţia formulată de debitoarea, SC C.I. SA Brăila, reţinând că aceasta se află în încetare de plăţi, admiţând, însă, cererea introdusă de creditoarea, A.T. Austria, în temeiul Legii nr. 64/1995, modificată, cu consecinţa deschiderii procedurii reorganizării judiciare şi falimentului împotriva debitoarei menţionate, numind ca administrator judiciar pe d-nul M.N.
În fundamentarea soluţiei, judecătorul sindic a reţinut, în esenţă, că suma datorată creditoarei de 1.500.000 lei dolari SUA, reprezintă o creanţă certă, lichidă şi exigibilă şi că plăţile efectuate de debitoare în lunile februarie şi aprilie 2002 sunt modice, în raport cu valoarea creanţei creditoarei, şi ca atare nu sunt de natură să înlăture concluzia că aceasta se află în încetare de plăţi, situaţie care atrage incidenţa în cauză a dispoziţiilor art. 31 alin. (5) din Legea nr. 64/1885, potrivit cărora, dacă judecătorul sindic stabileşte că debitorul este în încetare de plată; îi va respinge contestaţia şi va deschide procedură printr-o altă sentinţă.
Curtea de Apel Galaţi, secţia comercială şi de contencios administrativ, a confirmat prin respingerea recursului debitoarei, conform deciziei nr. 1056/R/din 31 octombrie 2002, legalitatea şi temeinicia susmenţionatei sentinţe.
Împotriva ambelor hotărâri, a declarat recurs în anulare Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie, susţinând că acestea (adică sentinţa instanţei de fond şi Decizia instanţei de recurs) au fost pronunţate cu încălcarea esenţială a legii, ceea ce a determinat o soluţionare greşită a cauzei pe fond, şi, totodată, că hotărârile ar fi vădit netemeinice.
În dezvoltarea motivelor din recursul în anulare se susţine, în esenţă, că, în cauză, nu era îndeplinită una dintre condiţiile prevăzute la art. 29 din Legea nr. 64/1995, pentru admiterea cererii pentru începerea procedurii, şi anume cea de a doua condiţie referitoare la încetarea plăţilor de către debitoare, care, potrivit literaturii de specialitate şi jurisprudenţei, reprezintă o stare a patrimoniului ce se manifestă în exterior şi constă în neputinţa evidentă a debitorului de a plăti pe creditoare sau să nu dispună de lichidităţi necesare pentru achitarea datoriilor sale.
Se mai susţine că, potrivit art. 29 alin. (2) din legea precitată, simplul refuz al plăţii, aşa cum e cazul în speţă, în baza unei excepţii pe care debitorul o socoteşte cu bună credinţă întemeiată, nu poate constitui o dovadă de încetare a plăţilor, aşa cum au apreciat greşit instanţele.
Astfel, împrejurarea că, atât prin contractul de asociere în participaţiune nr. 3327 din 14 iulie 1997, cât şi ulterior prin sentinţa nr. 5 din 6 octombrie 1999, pronunţată de Camera de Comerţ şi Industrie din Zurich, s-a prevăzut în sarcina pârâtei obligaţia achitării unei creanţe (obligaţie neîndeplinită), nu justifică deschiderea împotriva acesteia a procedurii prevăzute de Legea nr. 64/1995, atâta timp cât din motive total independente de voinţa acesteia, constând în neîndeplinirea obligaţiilor contractuale asumate de constructorul, SC S.A. SA (care a fost acţionat în judecată), imobilul în care urma să funcţioneze fabrica de confecţii nu a fost finalizat în termen, şi, ca atare, nu s-a putut realiza producţia aferentă realizării obiectului contractului de asociere, respectiv confecţiile, pentru ca, prin valorificarea acestora, să se obţină veniturile necesare achitării datoriei către pârâta debitoare.
Or, această situaţie, se susţine în continuare în recursul în anulare, justifica, contrar celor statuate de instanţe, incidenţa în cauză a excepţiei invocată de debitoare cu bună credinţă, în ceea ce priveşte neonorarea datoriei faţă de reclamantă, SC A.T. Austria, care era întemeiată.
În sfârşit, se mai susţine, în recursul în anulare, că instanţele ar fi respins greşit contestaţia debitoarei, cu consecinţa admiterii acţiunii şi deschiderii procedurii reorganizării judiciare şi a falimentului, întrucât, cu ordinele de plată depuse la dosar, debitoarea a făcut dovada că nu a încetat plăţile, continuând să onoreze datoriile către alţi creditori, chiar şi după introducerea cererii de către reclamantă, astfel că, faţă şi de această situaţie, reţinerile instanţelor, în sensul arătat, sunt criticabile, fiind rezultatul unei greşite aplicări a legii.
În consecinţă, se solicită admiterea recursului în anulare, casarea hotărârilor criticate şi, pe fond, respingerea cererii reclamantei.
Recursul în anulare nu este fondat.
Din examinarea actelor de la dosar, se reţine că, la data de 14 iulie 1997, între creditoarea, A.T. Austria, şi debitoarea, SC C.I. SA Brăila, s-a încheiat un contract de asociere în participaţiune, având ca obiect exploatarea în comun pe o perioadă de 5 ani a unei fabricii de confecţii.
Conform art. 3 din contract, creditoarea trebuia să constituie, ca aport adus în asociere, suma de 1.000.000 dolari SUA (sumă achitată) şi să se primească cu titlu de beneficii o sumă reprezentând 60% din cifra de afaceri anuală, estimată la 5.000.000 de dolari SUA pe toată perioada, adică cel puţin 300.000 dolari SUA anual, şi totodată să restituie, conform art. 5 din contract, până la data de 1 iulie 2000, suma de 1.000.000 dolari SUA, adusă ca aport în asociere de către reclamantă.
Întrucât imobilul în care urma a funcţiona fabrica de confecţii nu a fost finalizat la termenul contractul de constructor, pârâta nu a fost în măsură să realizeze veniturile necesare şi, implicit, să achite reclamantei creanţa de 300.000 dolari SUA anual.
Ca atare, aceasta a acţionat-o, conform clauzelor contractuale, la Curtea de Arbitraj de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie Zurich (Elveţia), care, prin Decizia finală nr. 5 din 6 octombrie 1999, a luat act de tranzacţia părţilor, prin care debitoarea s-a obligat să plătească creditoarei pe o perioadă de 5 ani, începând cu anul 2000, a cotei de participare de 6% pe an din cifra de afaceri, însă nu mai puţin de sumele minime prevăzute la alin. (2) lit. A) din tranzacţie.
Ceea ce este important, însă, în soluţionarea recursului în anulare, este faptul că, prin tranzacţia care a stat la baza sentinţei arbitrale nr. 5 din 6 octombrie 1999, pârâta s-a obligat să achite (restituie) reclamantei, în loc de suma de 1.000.000 dolari SUA, suma de 1.500.000 dolari SUA, eşalonată (conform coloanei 1) în rate de câte 150.000 dolari SUA , pe perioada 1 iulie 2000-10 ianuarie 2005, precizându-se, totodată, în tranzacţie, că achitarea unei singure rate cu o întârziere mai mare de 10 zile de la scadenţă, atrage scadenţa tuturor celorlalte rate la acelaşi termen (1 iulie 2000).
Or, cum pârâta nu a achitat prima rată scadentă la 1 iulie 2000, înseamnă că, potrivit celor convenite prin tranzacţie, întreaga datorie a pârâtei faţă de reclamantă de 1.500.000 dolari SUA a devenit scadentă la 1 iulie 2000, astfel că aceasta are caracterul unei creanţe certe, lichide şi exigibile, şi deci atrage incidenţa în cauză a dispoziţiilor art. 32 alin. (5) din Legea nr. 64/1995, potrivit cărora „dacă judecătorul sindic stabileşte că debitorul este în încetare de plată (situaţie confirmată în speţă, prin faptul că pârâta deşi a obţinut prin tranzacţia care a stat la baza sentinţei arbitrale nr. 5 din 6 octombrie 1999, o eşalonare a plăţii, nu a achitat nici o rată din aceasta), îi va respinge cererea şi redeschide procedura printr-o sentinţă, aşa cum a procedat corect judecătorul sindic, şi a apreciat şi instanţa de recurs.
Totodată, cele arătate mai sus infirmă susţinerile de recursul în anulare, în sensul că, în cauză, „trebuia admisă şi nu respinsă contestaţia debitoarei, deoarece din probele de la dosar nu rezultă că debitoarea ar fi manifestat vreun refuz de plată expres în legătură suma de plată, astfel cum a fost eşalonată, ci dimpotrivă neachitarea ratelor componente ale sumei de 1.500.000 dolari SUA s-a datorat lipsei de lichidităţi a acesteia.
Ca atare, în cauză nu erau incidente dispoziţiile art. 29 alin. (2), din Legea nr. 64/1995, întrucât neachitarea creanţei nu s-a datorat unui simplu refuz de plată, în baza unei excepţii pe care debitorul a considerat-o cu bună credinţă întemeiată, ci, în mod evident, lipsei de lichidităţi, determinată, aşa cum o demonstrează de altfel probele de la dosar, de nefinalizarea la termen a imobilului în care urma a funcţiona fabrica de confecţii.
În acest, context nu poate fi reţinută nici susţinerea, potrivit căreia nerealizarea producţiei şi implicit a veniturilor necesare achitării creanţei s-a datorat unor cauze independente de voinţa debitoarei, şi anume existenţa unor litigii cauzate de neîndeplinirea la termen de către antreprenorul, SC S.A. SA , a obligaţiei de predare a spaţiului destinat realizării confecţiilor, deoarece o astfel de împrejurare nu poate constitui un impediment în calea respingerii contestaţiei, din moment ce legea nu acordă nici o semnificaţie juridică unei astfel de situaţii.
De altfel, potrivit voinţei părţilor (consemnată în tranzacţia care a stat la baza pronunţării deciziei nr. 5 din 6 septembrie 1999, a Curţii de Arbitraj de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie), sumele menţionate (componente ale sumei de 1.500.000 dolari SUA) devin scadente la termenele stipulate, indiferent de eventualele litigii judiciare ale pârâtei cu terţii, clauză care are valoarea prevăzută de art. 969 C. civ., şi care exclude orice susţinere, în sensul că litigiile cu antreprenorul ar putea avea vre-o relevanţă în ceea ce priveşte lipsa de lichiditate a pârâtei, cu consecinţa admiterii şi nu a respingerii contestaţiei formulate de aceasta, privind deschiderea procedurii prevăzute de Legea nr. 64/1995.
De asemenea, nu pot fi avute în vedere nici susţinerile din recursul în anulare, potrivit cărora plăţile efectuate cu ordinele de plată depuse la dosar ar demonstra că aceasta nu s-a aflat în încetare de plăţi, şi deci că, în speţă, ar fi vorba de un simplu refuz de plată în baza unor excepţii pe care debitorul le-a socotit cu bună credinţă întemeiate, deoarece, din examinarea acestor ordine de plată, rezultă că, în marea lor majoritate, plăţile au fost efectuate anterior introducerii cererii de către reclamantă şi nu ulterior acestui moment, aşa cum se susţine discutabil prin recursul în anulare, aceasta în afara faptului că aceste plăţi erau, aşa cum bune a reţinut judecătorul sindic, modice, în raport cu creanţa datorată reclamantei de 1.500.000 dolari SUA.
În concluzie, soluţiile pronunţate în cauză sunt la adăpost de orice critică, şi, ca atare, recursul în anulare prin care au fost criticate acestea urmează a fi respins, ca nefondat, întrucât în cauză nu sunt incidente dispoziţiile art. 330 pct. 2 din C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul în anulare, declarat de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta curte de Casaţie şi Justiţie, împotriva sentinţei nr. 569/C din 21 iunie 2002, pronunţată de Tribunalul Brăila, şi a deciziei nr. 1056/R din 31 octombrie 2002, pronunţată de Curtea de Apel Galaţi, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 20 mai 2004.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1828/2004. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 1885/2004. Comercial → |
|---|
