ICCJ. Decizia nr. 3076/2004. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr.3076/2004
Dosar nr. 1236/2003
Şedinţa publică din 29 septembrie 2004
Deliberând asupra recursului de faţă;
Creditoarea SC A. SA a solicitat deschiderea procedurii de faliment, împotriva debitoarei SC T. SA, motivat de faptul că aceasta îi datorează, în baza sentinţei civile nr. 1390 din 14 octombrie 1996 a Judecătoriei Oraviţa, suma de 116.000.000 lei şi aflându-se în stare de insolvenţă, debitoarea nu a achitat datoria.
Tribunalul Caraş Severin, prin sentinţa civilă nr. 261 din 6 februarie 2002 a admis acţiunea creditoarei, a constatat că pârâta datorează reclamantei 116.000.000 lei. Stabilind starea de insolvenţă comercială, instanţa a dispus deschiderea procedurii prevăzute de Legea 64/1995 republicată, a desemnat administratorul judiciar. Totodată a fost respinsă contestaţia debitoarei.
Pentru a pronunţa această sentinţă instanţa de fond a reţinut că pârâta datorează reclamantei suma de 116.000.000 lei creanţă care este certă, lichidă şi exigibilă, neplătită de 30 de zile. A fost aplicat art. 29 alin. (1) din Legea 64/1995.
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs debitoarea susţinând că acţiunea reclamantei tinde la executarea creanţei de 116.000.000 lei, dar dreptul la acţiune este prescris având în vedere că sentinţa pe care se bazează cererea de executare colectivă este 1340 din 14 octombrie 1996 a Judecătoriei Oraviţa.
Curtea de Apel Timişoara, prin Decizia civilă nr. 775 din 27 iunie 2002 a respins ca nefondat recursul debitoarei reţinând că în perioada 28 ianuarie 1997, când s-a cerut executarea şi până la 4 februarie 2000, când s-a fixat termen pentru aplicarea sechestrului, termenul de prescripţie a executării nu a curs astfel încât cererea creditoarei nu este prescrisă.
Împotriva acestei decizii a formulat recurs în anulare Procurorul General, susţinând că s-a încălcat esenţial legea, respectiv art. 24 din Legea 64/1995, art. 6 din Decretul 167/1958.
Se arată că art. 16 lit. c) din Decretul 167/1958, stabileşte că prescripţia se întrerupe printr-un act de executare însă după fiecare act de executare începe să curgă un nou termen de prescripţie.
Se consideră că executorul judecătoresc nu putea să stabilească între două acte de executare succesive, un interval mai mare decât termenul de prescripţie.
În sprijinul acestei opinii este invocată şi sentinţa civilă nr. 471 din 4 martie 2002 a Judecătoriei Oraviţa rămasă irevocabilă, prin Decizia nr. 898 din 11 septembrie 2002 a Curţii de Apel Timişoara, prin care s-au anulat actele de executare silită întocmite de executorul judecătoresc G.L. şi s-a constatat prescris titlul executoriu.
Recursul este nefondat, pentru următoarele considerente:
Referitor la admisibilitatea recursului în anulare întemeiat pe dispoziţiile art. 330 C. proc. civ., pusă în discuţie din oficiu se constată că încălcarea esenţială a legii, care determină o soluţionare greşită a cauzei pe fond nu se referă la caracterul normei încălcate în sensul că aceasta nu poate fi decât de drept substanţial şi nu şi o normă de drept procedural ci se referă la modul de soluţionare a cauzei.
Încălcarea esenţială a oricărui gen de normă, de drept substanţial sau procedural, de natură a determina soluţionarea pe fond a cauzei este sensul normei din art. 330 C. proc. civ.
Nu se poate considera admisibil un recurs în anulare, împotriva unei hotărâri prin care s-a casat cu trimitere spre rejudecare, fără a se soluţiona cauza pe fond sau împotriva unei hotărâri, prin care s-a suspendat judecata cauzei dar orice soluţie pe fond poate fi atacată cu recurs în anulare dacă este rezultatul unei încălcări esenţiale a legii, care determină soluţionarea greşită a cauzei.
Pe de altă parte dispoziţiile Legii 64/1995 modificată, nu pot fi considerate generic norme procedurale.
Faptul că această lege instituie un tratament juridic special debitorilor ajunşi în stare de insolvenţă nu înseamnă că toate normele sale sunt de procedură şi soluţionând, astfel de cauze judecătorii nu aplică norme de drept substanţial.
Doar denumirea de procedura reorganizării sau falimentului aplicată acestui regim juridic special nu este suficientă pentru a considera că întreaga lege conţine doar norme de procedură şi că, de plan, nu este admisibil un recurs în anulare pentru că nu se soluţionează nimic pe fond, ci doar procedural în aceste cazuri.
Soluţionarea pe fond nu este echivalentă cu aplicarea de norme de drept substanţial.
În speţă, pentru deschiderea procedurii de reorganizare sau faliment, instanţa analizează creanţa şi starea de insolvenţă pronunţându-se pe aspecte de drept substanţial şi nu procedural. Soluţia a fost determinată de modul de aplicare a prescripţiei, care este o excepţie ce afectează însăşi creanţa pe baza căreia s-a cerut aplicarea Legii 64/1995 modificată.
Referitor la excepţia privind caracterul de normă de ordine publică a prescripţiei, se reţine că este o chestiune de lege aferenta ce va putea fi analizată doar după modificarea Codului civil şi în raport de modul în care va fi adoptat proiectul noului cod.
În cauză nu a fost formulată nici o excepţie de neconstituţionalitate, privind normele ce reglementează prescripţia extinctivă astfel încât şi această excepţie ce pune în discuţie admisibilitatea recursului în anulare se va respinge.
Procurorul General consideră că în mod greşit a fost aplicat art. 16 din Decretul 167/1958, apreciindu-se că prescripţia a fost întreruptă pe perioada cuprinsă între data când s-a cerut executarea şi data când s-a fixat termen, pentru aplicarea sechestrului.
Se apreciază că după fiecare act de executare curge un nou termen de prescripţie şi că executorul judecătoresc nu putea stabili între două acte de executare succesive un interval mai mare decât termenul de prescripţie, astfel că dreptul la acţiune al creditoarei este prescris.
Întreaga practică judiciară şi doctrina consideră că după fiecare act de executare curge un nou termen de prescripţie, dar în speţă creditorul a cerut executarea şi primul act de executare a fost la 4 februarie 2000.
Ar fi greşit şi esenţial nelegal tocmai a lăsa la latitudinea executorului judecătoresc să facă să se prescrie o creanţă prin modul administrativ arbitrar şi abuziv, în care fixează datele de realizare a actelor de executare ce i se cer.
Prescripţia extinctivă este o sancţiune a inacţiunii creditorului, ori creditoarea în speţă a acţionat cerând executarea şi a avut încredere în executorul judecătoresc că acesta va acţiona conform legii şi va îndeplini actele de executare pe care creditoarea le-a cerut.
Ipoteza prevăzută de art. 16 lit. c) din Decretul 167/1958 a operat la data de 28 ianuarie 1997, când creditoarea a cerut executarea. De la această dată nu s-a făcut de către executorul judecătoresc nici un act de executare, pentru a se putea susţine că nu aflăm între două acte de executare.
Chiar dacă obiectiv sau prin abuzul executorului judecătoresc termenul de trei ani a fost depăşit el nu reprezintă termenul de prescripţie, pentru că prescripţia se întrerupsese la data depunerii cererii de executare.
Faţă de data sentinţei pe care se bazează executarea, 1340 din 14 octombrie 1996 a Judecătoriei Oraviţa, cererea de executare depusă la 28 ianuarie 1997 nu este prescrisă, iar ulterior prescripţia este întreruptă astfel încât soluţia instanţelor este legală, motiv pentru care urmează a fi respins ca nefondat recursul în anulare.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul în anulare declarat de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, împotriva sentinţei nr. 261 din 6 februarie 2002 a Tribunalului Caraş Severin şi a deciziei nr. 775 din 27 iunie 2003 a Curţii de Apel Timişoara, secţia comercială şi de contencios administrativ.
Irevocabilă.
Pronunţata în şedinţă publică, astăzi 29 septembrie 2004.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3078/2004. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 2877/2004. Comercial → |
|---|
