ICCJ. Decizia nr. 4042/2005. Comercial
| Comentarii |
|
Prin sentința civilă nr. 4808 din 6 noiembrie 2003, pronunțată de Tribunalul Cluj, secția comercială și de contencios administrativ, s-a admis acțiunea formulată de reclamanta R.A.D.P. și a fost obligată pârâta SC M. SA București la plata sumei de 45.207 euro, echivalent în lei, cu titlu de garanție de bună execuție și 80.000 lei cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunța această sentință instanța de fond a reținut că părțile au încheiat contractele de subantepriză la 27 iulie 2000, având ca obiect obligația reclamantei de a executa cu materialele sale și pe riscul său lucrarea "pavaje și drumuri și platforme trafic greu" pentru magazinul M. precum și "lucrări de cultură peisagistică" pentru același magazin.
în ambele contracte s-au stabilit obligația antreprenorului de plată a garanției de bună execuție, valoarea acesteia fiind stabilită în procent de 50 % din totalul sumei reținute la finalizarea lucrărilor și restul după 5 ani de la execuția provizorie.
Aceeași obligație este prevăzută și în contractul nr. 498 din 25 august 2000, având ca obiect lucrarea "acces M. Cluj".
Tribunalul a stabilit că pârâta nu și-a îndeplinit această obligație contractuală.
împotriva sentinței a formulat apel pârâta SC M. SA București, care a criticat-o pentru nelegalitate și netemeinicie.
Prin decizia civilă nr. 243 din 21 aprilie 2004, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția comercială și de contencios administrativ, s-a admis apelul formulat de apelanta - pârâtă a fost schimbată în parte sentința pronunțată de instanța de fond în sensul că a fost obligată pârâta SC M. SA să consemneze în favoarea reclamantei R.A.D.P. Cluj garanția de bună execuție respectiv suma de 42.207 euro.
Au fost menținute dispozițiile sentinței cu privire la cheltuielile de judecată.
A fost obligată intimata - reclamantă să plătească apelantei suma de 23.138.000 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată în apel.
Pentru a pronunța decizia instanța de apel a reținut că în conformitate cu dispozițiile contractelor încheiate între părți, în considerarea scopului constituirii garanției de bună execuție, apelanta pârâtă avea obligația de a consemna la C.E.C. sau într-un depozit bancar suma reprezentând această garanție, iar nu de a o plăti direct reclamantei.
împotriva deciziei au declarat recurs pârâta și reclamanta care au criticat-o pentru nelegalitate.
în motivarea recursului său pârâta SC M. SA susține în esență că instanța a reținut greșit actul juridic dedus judecății, hotărârea cuprinde motive contradictorii ori străine pricinii, hotărârea a fost dată cu interpretarea greșită a legii și nu s-a pronunțat asupra unui mijloc de apărare invocând prevederile art. 304 pct. 7, 8, 9 și 10 C. proc. civ.
în dezvoltarea motivelor de recurs se precizează că cele 3 contracte încheiate între părți au clauze diferite cu privire la constituirea garanției de bună execuție și totuși sa reținut greșit că prin cele trei contracte problema garanției a fost rezolvată în mod unitar.
Susține recurenta - pârâtă că aparent numai contractul din 27 iulie 2000 justifică pretenția reclamantei însă întrucât la lucrările ce au făcut obiectul acestui contract au apărut stricăciuni ce trebuiau reparate tocmai din banii reținuți cu titlu de garanție pentru bună execuție.
A mai susținut recurenta - pârâtă că în raport de prevederile contractuale plata garanției nu ajunsese la scadență.
Se mai critică faptul că în considerentele deciziei se indică în mod greșit că suma reprezentând garanția ce trebuia consemnată la C.E.C., deoarece contractele nu prevăd acest lucru și că la fond sa indicat în sentință în mod greșit "cu drept de recurs în 15 zile de la comunicare".
A solicitat recurenta - pârâtă admiterea recursului și pe fond respingerea acțiunii reclamantei ca neîntemeiată creanța nefiind actuală.
Criticile formulate nu sunt fondate.
în mod corect s-a apreciat de instanța de apel că prin cele trei contracte încheiate între părți s-a stipulat în mod expres în sarcina recurentei - pârâte obligația de a consemna în favoarea reclamantei a garanției de bună execuție în sumă de 42.207 euro, în raport de prevederile art. 6 alin. (3) și art. 8 lit. f) din contractul din 25 august 2000; art. 6 alin. (3) și art. 8 lit. f) din contractul din 27 iulie 2000 și art. 6 alin. (3) și art. 8 lit. f) din contractul din 27 iulie 2000.
Susținerea recurentei - pârâte să nu sa împlinit termenul de scadență a plății garanției nu este fondată făcându-se o concluzie între obligația de a consemna garanția și obligația de plată a acesteia.
De asemeni faptul că la unele lucrări au apărut stricăciuni care au trebuit să fie reparate nu înlătură obligația recurentei - pârâte de a consemna garanția de bună execuție, deoarece această situație nu a fost prevăzută în mod expres ca o clauză contractuală în contractele încheiate între părți.
Faptul că în considerentele deciziei sa menționat că garanția trebuia consemnată la C.E.C. un fapt ce nu a fost stabilit expres prin contracte nu poate constitui un motiv de casare sau modificare a deciziei, mențiunea fiind făcută cu titlu exemplificativ indicându-se și depozitele bancare, iar în dispozitivul deciziei nu este trecută mențiunea respectivă.
De asemeni nu este relevantă susținerea că în mod greșit sa indicat de instanță "cu recurs în termen de 15 zile de la comunicare" în loc de apel, deoarece calea legală de atac este cea stabilită de lege și nu cea indicată din eroare de instanța de fond.
împotriva deciziei a mai formulat recurs și reclamanta care a susținut că în mod greșit a fost stabilit de instanța de apel cuantumul taxei judiciare de timbru care a fost achitată de apelanta pârâtă, fapt ce a dus la obligarea sa la plata unor cheltuieli de judecată necuvenite în raport de faptul că obiectul acțiunii este obligația de a face.
Critica formulată nu este fondată.
Cuantumul taxei judiciare de timbru într-o cauză este stabilit de instanță.
în momentul în care se consideră că instanța a stabilit o taxă judiciară de timbru greșită în conformitate cu prevederile Legii 146/1997, privind taxele judiciare de timbru se putea face contestație, fapt ce nu sa întâmplat în cauză.
Față de considerentele mai sus menționate s-a apreciat în cazul ambelor recursuri că nu au fost întrunite condițiile cerute de prevederile art. 304 C. proc. civ., deoarece nu subzistă nici unul din motivele indicate de acest text care să ducă la casarea sau modificarea deciziei și în consecință în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursurile formulate de recurenta pârâtă SC M. SA București și recurenta reclamantă R.A.D.P. Cluj, au fost respinse ca nefondate.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4768/2005. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 4083/2005. Comercial → |
|---|
