ICCJ. Decizia nr. 4102/2005. Comercial
| Comentarii |
|
Prin sentința nr. 4200 din 26 martie 2004, Tribunalul București, secția a VI-a comercială, a admis în parte acțiunea principală formulată de reclamanta R.A.A.P.P.S., a dispus evacuarea pârâtei SC D.I.H. SRL București, din spațiul ce a făcut obiectul contractului de închiriere și a obligat-o pe aceasta la plata sumei de 255.407.941 lei cu titlu de penalități de întârziere.
Prin aceeași hotărâre, cererea reconvențională a fost respinsă ca nefondată.
Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut că între cele două părți, la data de 21 iunie 1006, a intervenit contractul de închiriere, având ca obiect Vila din Snagov.
Inițial chiria a fost plătită la 260.000 lei /zilnic, ulterior aceasta fiind majorată.
Instanța a înlăturat susținerea pârâtei-reclamantă reconvențională în sensul că acest contract reprezintă în fapt un act adițional la contractul de asociere din 16 martie 1994, întrucât din nici una din cauzele acestui din urmă contract nu poate fi dedusă o manifestare de voință a părților în acest sens.
Prin expertiza contabilă efectuată în cauză a fost stabilit cuantumul penalităților, la debitul din chirii restant, la 3.354.679.154 lei.
La data încheierii contractului era în vigoare Legea nr. 76/1992, așa încât penalitățile pot fi acordate numai în limita plafonului stabilit de acest act normativ.
Curtea de Apel București, secția a V-a comercială, prin decizia nr. 610 din 16 decembrie 2004, a admis apelul declarat de reclamantă împotriva hotărârii primei instanțe și a schimbat în parte sentința atacată, în sensul că admite în parte cererea formulată de reclamantă la 17 decembrie 1998 reziliază contractul, respinge ca rămasă fără obiect cererea reclamantei de acordare a chiriei restante și menține celelalte dispoziții ale sentinței atacate.
S-a reținut că este neîntemeiată critica privind neacordarea penalităților în cuantumul stabilit prin expertiză, în raport de împrejurarea că acel contract de închiriere rămâne supus normelor în vigoare la încheierea acestuia.
De asemenea, este neîntemeiată critica referitoare la cheltuielile de judecată, acestea fiind acordate proporțional cu suma acordată cu titlu de penalități.
Se constată însă că în mod greșit prima instanță nu s-a pronunțat asupra cererii de reziliere a contractului, întemeiată în condițiile probării neîndeplinirii de către pârâtă a obligației de plată a chiriei.
împotriva acestei din urmă hotărâri pârâta a declarat recurs, întemeiat pe art. 304 pct. 7, 8, 9 și 10 C. proc. civ.
S-a susținut că în mod greșit penalitățile nu au fost acordate la nivelul sumei stabilite prin expertiză, atâta timp cât acestea privesc o perioadă ulterioară abrogării Legii nr. 76/1992.
Totodată, din motivul arătat și cheltuielile de judecată au fost greșit stabilite.
în concluzie, reclamanta a solicitat admiterea recursului și modificarea în parte a hotărârii atacate, în sensul acordării și a sumei de 3.099.271.213 lei, reprezentând diferență penalități și 38.730.424 lei cheltuieli de judecată efectuate la fond.
împotriva aceleiași hotărâri a declarat recurs și pârâta, întemeiat pe art. 304 pct. 5, 6, 7 și 9 C. proc. civ.
S-a susținut că instanța de control judiciar s-a pronunțat greșit și cu privire la alte cereri, deși nu a fost investită decât cu examinarea capătului de cerere privitor la penalități. Asupra acestor capete de cerere s-a pronunțat fără a fi puse în discuția părților. în acest sens, art. 129 alin. (6) C. proc. civ., invocat de instanța de apel, este străin de natura pricinii.
Examinând cauza prin prisma criticilor formulate, se constată următoarele:
Din actele dosarului rezultă că părțile au predeterminat cuantumul prejudiciului cauzat de îndeplinirea cu întârziere a obligației de plată a chiriei, prin art. 7 din contractul de închiriere convenind asupra clauzei penale.
Penalitățile de întârziere privesc perioada 1 decembrie 1998 - 31 decembrie 2001, ulterioară abrogării Legii nr. 76/1992.
Ca atare, limitarea libertății contractuale, sub acest aspect, nu mai era producătoare de efecte în sensul actului normativ menționat.
Mai mult, din redactarea clauzei penale, cu referire la procentul de penalitate, rezultă că părțile nu și-au manifestat intenția de a stabili raporturile dintre ele, pentru neîndeplinirea obligațiilor contractuale, în sensul acestei limitări.
Cuantumul penalităților a fost stabilit prin expertiză contabilă, necontestat, conform clauzei penale.
Prin urmare, menținând hotărârea primei instanțe, sub acest aspect, instanța de control judiciar a pronunțat o hotărâre supusă cazului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Pe de altă parte, din actele dosarului, rezultă că investită cu cererea de apel, instanța s-a pronunțat legal, corespunzător dispozițiilor art. 292 alin. (2) C. proc. civ., cu referire la art. 129 alin. (6) din același cod, criticile formulate de pârâtă constatându-se a fi neîntemeiate.
în concluzie, pentru considerentele ce preced, Curtea va admite recursul declarat de reclamantă și va modifica hotărârea atacată, în sensul că va obliga pârâta și la plata diferenței de penalități neacordate, respectiv a cheltuielilor judiciare avansate de reclamantă la judecarea în fond a cauzei, conform dispozitivului.
Totodată, recursul declarat de pârâtă va fi respins, ca nefondat.
S-a văzut și cererea de cheltuieli, dovedită cu acte depuse la dosar, pârâta a fost obligată la plata cheltuielilor de judecată în recurs, în favoarea reclamantei, conform dispozitivului.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4096/2005. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 3987/2005. Comercial → |
|---|
