ICCJ. Decizia nr. 1014/2006. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr.1014/2006
Dosar nou nr. 12664/1/2005
Dosar vechi nr. 3071/2005
Şedinţa publică din 13 martie 2006
Asupra recursurilor de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa nr. 9304 din 7 iulie 2004, Tribunalul Bucureşti secţia comercială a admis în parte cererea principală şi cererea conexă formulată de reclamantul S.Ş. în contradictor cu pârâta SC B. SA Bucureşti şi, în consecinţă, a obligat-o pe pârâtă să plătească reclamantului suma de 414.931.745 lei cu titlu de dividende cuvenite pentru ultima tranşă din 2001 şi prima tranşă din 2002, respingând ca neîntemeiat capătul de cerere privind plata dobânzii legale.
Prin aceiaşi sentinţă s-a respins ca prescrisă cererea reconvenţională, urmare admiterii excepţiei cu acest obiect.
Pe baza probelor administrate instanţa de fond a reţinut în fapt că societatea pârâtă al cărui acţionar este reclamanta, datorează acestuia dividendele pentru ultima tranşă din 2001 şi prima tranşă din 2002 în sumă de 603.114.454 lei net şi respectiv de 359.416.667 lei şi că deşi aceasta recunoaşte debitul refuză plata motivat de faptul că şi reclamanta îi datorează sume de bani şi anume: 60 milioane lei cheltuieli de judecată stabilite prin sentinţa nr. 2669/2003; 375.621.393 lei pentru terenul înstrăinat şi 798.987.667 lei despăgubiri pentru împrumuturi pe care acesta le-a acordat SC I. SA şi care nu au fost restituite în totalitate. Reclamantul a recunoscut că datorează pârâtei suma de 60 milioane lei în baza sentinţei menţionate cu a cărei compensare este de acord.
Exceptând creanţa în sumă de 60.000.000 lei, cu privire la celelalte creanţe invocate de pârâtă instanţa de fond a reţinut că nu s-a făcut dovada îndeplinirii condiţiilor compensării judecătoreşti.
Drept urmare, prima instanţă a admis în parte acţiunea şi cererea conexă şi în temeiul art. 67 din Legea nr. 31/1990 a obligat-o pe pârâtă la plata dividendelor solicitate de reclamantă din a căror sumă a dedus creanţa în cuantum de 60 milioane lei, respingând ca neîntemeiat capătul de cerere privind obligarea la dobânda legală faţă de faptul că creanţa cu acest titlu nu este certă, lichidă şi exigibilă conform art. 43 C. com. şi OG nr. 9/2000, reclamanta neprecizând cuantumul pentru perioada în care este datorată şi modalitatea de calcul.
Prin cerere reconvenţională pârâta a solicitat ca reclamantul să fie obligat în calitate de garant în principal şi în subsidiar în temeiul răspunderii sale ca administrator la plata sumelor de: 560.300.000 lei cu titlu de despăgubiri datorate pentru nerestituirea de către SC I. SA a împrumutului primit; 338.687.800 lei cu titlu de actualizare prin raport cu rata inflaţiei a sumei împrumutate, calculată la data introducerii acţiunii şi de la această dată şi până la data plăţii efective.
Cu privire la cererea reconvenţională instanţa de fond a apreciat ca întemeiată excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune invocată de reclamant.
Astfel, împrumutul a fost perfectat în anul 1999, societatea pârâtă luând cunoştinţă de el la 16 martie 1999, 22 iulie 1999 şi 24 august 1999, iar cererea reconvenţională a fost formulată la 8 aprilie 2003 peste termenul general de prescripţie. Şi în raport de data de 15 februarie 2000, când reclamantul a primit descărcare de gestiune, ne mai având calitatea de administrator la societatea împrumutată SC I. SA, cererea este prescrisă.
În contra acestei sentinţe au declarat apel atât reclamantul S.Ş., cât şi pârâta SC B. SA. Critica reclamantului are ca obiect nepronunţarea primei instanţe asupra cererii de obligare a societăţii pârâte la plata sumei de 339.966.176 lei, reprezentând rest dividende pentru anii 2001 şi 2002.
Societatea pârâtă critica sentinţa pentru încălcarea prevederilor art. 1143 C. civ., deoarece erau întrunite condiţiile operării de drept a compensării în ce priveşte preţul terenului şi împrumutul acordat SC I. SA, calitatea de fidejusor a reclamantului întemeiată pe asumarea ei de către reclamant fiind distinctă de calitatea lui de administrator. În ce priveşte prescripţia, cursul ei a fost întrerupt prin plăţile parţiale în contul debitului chiar sub semnătura reclamantului în calitate de administrator.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia comercială, prin Decizia nr. 516 din 1 iunie 2005 a admis ambele apeluri, a schimbat în tot sentinţa atacată, a admis cererea principală şi pe cea conexă şi a obligat-o pe pârâtă la plata sumei de 1.117.330.708 lei, reprezentând dividende aferente anilor 2001 şi 2002 şi la dobânda aferentă.
Prin aceiaşi decizie, instanţa de apel a respins excepţia prescripţiei cererii reconvenţionale şi, în consecinţă, a admis în parte cererea reconvenţională şi l-a obligat pe reclamant la plata sumei de 995.921.393 lei, din care 375.624.393 lei, reprezentând contravaloarea terenului din Baloteşti ce a făcut obiectul contractului de vânzare cumpărare autentificat la 11 aprilie 2003; 560.300.000 lei rest de împrumut datorat de SC I. SA către pârâta SC B. SA şi 60.000.000 lei cheltuieli de judecată, stabilite prin sentinţa nr. 2269/2003. Capetele de cerere având ca obiect obligarea la actualizarea sumei s-au apreciat ca neîntemeiate având în vedere că în convenţia de împrumut se precizează că sumele împrumutate nu sunt producătoare de dobânzi.
În considerentele deciziei s-a reţinut că prima instanţă nu s-a pronunţat asupra restului de dividende solicitate pentru anul 2001 şi 2002, cerere ce a făcut obiectul dosarului nr. 9691/2003 conexat la dosarul nr. 3720/2003 în care s-a pronunţat sentinţa atacată şi care potrivit expertizei administrate în apel sunt în sumă de 754.897.922 lei. Această cerere ca şi cererea de obligare la dobânzi în raport de prevederile art. 2 şi 3 din OG nr. 9/2000 modificată s-au apreciat ca întemeiate fiind, în consecinţă, admise.
Instanţa de control judiciar a mai stabilit cu privire la cererea reconvenţională că preţul terenului nu a fost achitat în numerar urmând a se face compensarea cu dividendele datorate, fapt ce rezultă şi din procesul verbal de conciliere directă din 7 mai 2003, instanţa de fond reţinând greşit că acesta a fost achitat la momentul perfectării contractului de vânzare cumpărare.
Cu privire la răspunderea reclamantului pentru împrumutul acordat SC I. SA de către pârâtă, instanţa de apel a reţinut că aceasta a îndeplinit funcţia de administrator la ambele societăţi cât şi la SC S. SA, iar transferul sumei de 1.935.000.000 lei a avut loc în perioada februarie – iunie 1999. S-a mai reţinut că prin informarea din 16 martie 1999 adresată consiliului de administraţie şi comisiei de cenzori ale societăţii pârâte, reclamantul în calitate de administrator unic al SC I. SA s-a obligat să asigure rambursarea integrală a împrumutului primit de SC I. SA, angajament asumat şi prin raportul de activitate pe perioada 21 februarie 1998 – 31 decembrie 1999 semnat de reclamant, administrator al SC I. SA. S-a concluzionat în sensul că reclamantul s-a obligat în calitate de fidejusor să restituie împrumutul acordat de SC B. SA către SC I. SA, iar obligaţia garantată fiind comercială devin aplicabile prevederile art. 42 C. com., cu privire la solidaritate.
În ce priveşte angajarea răspunderii în calitate de administrator a reclamantului s-a apreciat că, aceasta nu poate fi angajată faţă de faptul că începând cu 15 februarie 2000 a fost ales un nou consiliu de administraţie, iar reclamantul a fost descărcat de gestiune de SC B. SA, pe de o parte, iar pe de altă parte, termenul de prescripţie s-a împlinit.
Instanţa de apel a apreciat drept greşită soluţionarea cererii reconvenţionale de către instanţa de fond.
Aceasta deoarece, în raport de ultima plată parţială efectuată la data de 3 aprilie 2001 cererea reconvenţională a fost formulată în termenul de prescripţie.
Pe fond, cererea reconvenţională s-a apreciat ca întemeiată sub aspectul primului capăt de cerere constând în plata sumei de 560.300.000 lei dar nu şi sub aspectul capetelor de cerere având ca obiect actualizarea sumei în raport de rata inflaţiei faţă de faptul că în art. 2 din convenţia încheiată la 19 decembrie 1997, prin care SC B. SA în calitate de acţionar majoritar la SC I. SA i-a acordat acesteia sprijin financiar s-a stipulat că această sumă „nu este purtătoare de dobândă".
În contra acestei decizii au declarat recurs ambele părţi.
I. Reclamantul S.Ş. critica Decizia pentru următoarele motive:
1. nelegalitatea parţială a deciziei sub aspectul admiterii apelului pârâtei SC B. SA (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.)
- greşita reţinere a calităţii de fidejusor faţă de prevederile art. 1625 – 1684 C. civ., prin confuzia între actele emise şi semnate de administratorul unei societăţi şi actele cu caracter convenţional, obligaţiile administratorului fiind obligaţii de diligenţă, iar cele asumate de o persoană fizică, obligaţii de rezultat;
2. instanţa nu s-a pronunţat asupra unor dovezi administrate (art. 304 pct. 10 C. proc. civ.)
- nepronunţarea instanţei asupra unor dovezi constând în procesul verbal al A.G.A. SC B. SA din 15 februarie 2000; hotărârea C.A. nr. 489 din 25 aprilie 2000; raportul comisiei de cenzori ai SC B. SA din 23 martie 2001; addendum din 27 august 2001; situaţia debitorilor la 31 decembrie 2001; raportul de gestiune al administratorilor SC B. SA pentru anul 2001, prezentat în A.G.A. din 28 februarie 2002, care dovedesc că datoria celor două firme fiice (S. şi I.) către B. s-a diminuat continuu ajungând la data de 28 februarie 2002 la suma de 159,25 milioane lei, iar nu la 560.300.000 lei.
3. greşita interpretare a contractului de vânzare cumpărare din 11 aprilie 2003 (art. 304 pct. 8 C. proc. civ.).
Aceasta deoarece greşit s-a reţinut neplata preţului terenului cumpărat, el fiind achitat ca urmare a compensării, probele de la dosar fiind apreciate eronat.
Incorectă este şi suma de 560.300.000 lei cu titlu de împrumut, întrucât expertul desemnat la fond reţine sume aferente altor perioade ori, potrivit înscrisurilor depuse la dosar, sumele respective s-au diminuat continuu până la un cuantum de 159,25 milioane lei.
4. greşit s-a apreciat că cererea reconvenţională a fost făcută în termen deoarece la data depunerii ei, 8 aprilie 2003, dreptul material la acţiune era prescris, iar pe fond greşit a fost admisă întrucât răspunderea reclamantului pentru fapta lui proprie este o răspundere subsidiară; hotărârea C.A. nr. 458 din 22 iulie 1999 nu cuprinde prevederi referitoare la garanţia personală a intimatului ci obligaţia SC S. SA de a returna împrumutul şi obligaţia directorului general de a informa despre această situaţie la şedinţele consiliului de administraţie
5. greşit raportul de expertiză a reţinut şi alte împrumuturi acordate anterior în baza altor convenţii.
II. Pârâta SC B. SA critică Decizia pentru motivele prevăzute de art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ., arătând că, în mod greşit instanţa de apel a respins capetele 2 şi 3 din cererea reconvenţională printr-o greşită interpretare a convenţiei din decembrie 1997, deoarece din dovezile administrate rezultă că suma acordată liberă de orice dobânzi se limita superior la 450.000.000 lei, iar nu la toate sumele transferate de la B. la I.
Recurenta solicită în concluzie modificarea în parte a deciziei atacate în sensul admiterii capetele de cerere 2 şi 3 şi obligării reclamantului la plata sumei reprezentând actualizare, prin raport cu rata inflaţiei a sumei de 560.300.000 lei calculată la data de 4 aprilie 2001 şi până la data introducerii acţiunii şi de la data introducerii acţiunii şi până la data plăţii efective.
Recursurile nu sunt fondate.
Trebuie mai întâi precizat că potrivit art. 304 alin. (1) modificat prin art. I pct. 7 din Legea nr. 195/2004, în vigoare la data pronunţării sentinţei de instanţa de fond modificarea sau casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru motive de nelegalitate în situaţiile limitativ prevăzute de text.
Drept urmare, se vor reţine spre analiză din ambele recursuri numai motivele de nelegalitate nu şi cele care antamează temeinicia deciziei atacate.
I. Cu privire la recursul declarat de reclamantul S.Ş.
1. Critica de nelegalitate întemeiată pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. având ca obiect greşita reţinere a calităţii de fidejusor în raport de prevederile art. 1625 – 1684 C. civ., nu poate fi primită.
Instanţa de apel în mod corect a reţinut, faţă de conţinutul informării din 16 martie 1999, adresată consiliului de administraţie şi comisiei de cenzori că reclamantul recurent s-a obligat să asigure rambursarea integrală a împrumutului primit de SC I. SA, angajament asumat şi prin raportul de activitate pe perioada 21 februarie 1998 – 31 decembrie 1999 semnat de reclamant. Faptul că reclamantul avea şi calitatea de administrator la societatea împrumutată cu răspunderea legală şi convenţională specifică, nu exclude, ca în cazul de faţă, garantarea personală a restituirii împrumutului.
Şi cum obligaţia garantată este una comercială operante în speţă sunt prevederile art. 42 C. com., cu privire la prezumţia de solidaritate a fidejusorului, iar nu prevederile C. civ. cu privire la beneficiul de discuţiune.
2. O altă critică de nelegalitate este cea menţionată la pct. 4 din recurs cu privire la incidenţa decretului nr. 167/1958 asupra cererii reconvenţionale. La acest punct recurenta reiterează aspecte ale răspunderii administratorului care au fost deja analizate.
Susţinerea recurentului că la data de 8 aprilie 2003 când s-a depus cererea reconvenţională dreptul material la acţiune era prescris nu poate fi primită. Cum corect a apreciat instanţa de apel, în raport de ultima plată parţială efectuată la data de 3 aprilie 2001, cererea reconvenţională a fost promovată în termen, aceasta echivalând cu o recunoaştere a dreptului în sensul art. 16 lit. a) din decretul nr. 167/1958 privitor la prescripţia extinctivă.
3. Motivul prevăzut de art. 304 pct. 10 C. proc. civ., în prezent abrogat prin art. I pct. 49 din Legea nr. 219/2005, constând în nepronunţarea instanţei asupra unor dovezi administrate, evocat la pct. 2 din recurs nu este fondat. Pe de o parte, recurentul face o enumerare de documente ale societăţii SC B. SA fără a concretiza în ce constă caracterul hotărâtor al acestora pentru dezlegarea pricinii, condiţie prevăzută de text, iar pe de altă parte, instanţa de apel a avut în vedere la pronunţarea soluţiei întregul material probator încuviinţat şi administrat în condiţiile legii.
4. În ce priveşte criticile subsumate punctelor 3 şi 5 din recurs, acestea vizează aspecte de netemeinicie a deciziei atacate, referirea la art. 304 pct. 8 C. proc. civ. fiind una formală.
Astfel, în dezvoltarea lor se critică aprecierea probelor în ce priveşte plata preţului terenului şi constatările expertului reţinute în raportul de expertiză.
II. Cu privire la recursul declarat de pârâta SC B. SA.
1. Recurenta pârâtă critică Decizia instanţei de apel sub aspectul nelegalităţii respingerii capetelor din cererea reconvenţională privind actualizarea sumei împrumutate.
Critica nu este întemeiată. Sumele de bani au fost acordate societăţii SC I. SA la care recurenta pârâtă este acţionar majoritar cu titlu de sprijin financiar. Această intenţie rezultă explicit din convenţia încheiată la 19 decembrie 1997 în care la art. 2 s-a stipulat că suma acordată ca sprijin financiar „nu este purtătoare de dobândă" dar şi din alte documente ale societăţii cum este „Informarea" din 20 august 1999 a administratorului în care se indică oportunitatea utilizării disponibilităţilor băneşti pentru „plasamente financiare" la societăţile fiice prin a căror realizare se salvează părţi importante din patrimoniul lor şi deci din el societăţii mame SC B. SA.
Drept urmare, în cazul de faţă, prin voinţa părţilor, operant este principiul nominalismului reglementat de art. 1578 C. civ., soluţia instanţei de apel fiind legală şi sub acest aspect.
III. Faţă de cele ce preced, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va respinge recursurile declarate ca nefondate, menţinând ca legală Decizia atacată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamantul S.Ş. şi pârâtul SC B. SA Bucureşti, împotriva deciziei nr. 516 din 1 iunie 2005 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia comercială şi de contencios administrativ.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţa publică, astăzi 13 martie 2006.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1058/2006. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 1001/2006. Comercial → |
|---|
