ICCJ. Decizia nr. 1267/2006. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr.1267/2006
Dosar nr. 22340/1/2004
Dosar vechi nr. 6618/2004
Şedinţa publică din 30 martie 2006
Asupra recursurilor de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa nr. 13392 din 28 octombrie 2003, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a comercială, a respins ca neîntemeiată acţiunea reclamantei A.F.I. – C.G.M.B. formulată în contradictoriu cu pârâta SC A. SA Bucureşti, reţinând că pretenţiile solicitate în temeiul contractului de închiriere din 1 aprilie 1973 încheiat între predecesoarea I.C.R.A.L. Berceni şi pârâtă sunt în parte prescrise, cu referire la sumele aferente perioadei 1998 – 1999, iar pentru restul, instanţele s-au pronunţat în sensul obligării pârâtei la plata chiriei restante şi a T.V.A. - ului aferent, cu referire la sentinţa nr. 5027 din 20 noiembrie 1998 rămasă definitivă prin Decizia nr. 613 din 17 martie 1999 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia comercială.
S-a mai reţinut că, potrivit hotărârii sus citate, contractul în temeiul căruia se solicită sumele precizate de reclamantă a fost reziliat, instanţele dispunând totodată evacuarea pârâtei, astfel că acţiunea formulată în temeiul art. 969, 1073, 1429 şi 1439 C. civ. apare ca neîntemeiată.
Împotriva sentinţei de fond a declarat apel reclamanta, iar prin Decizia nr. 13 din 26 martie 2004, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială, a admis apelul, a schimbat în tot sentinţa apelată şi în fond, a admis în parte acţiunea precizată, obligând pârâta la plata sumei de 611.431.451 lei, reprezentând chirie restantă pentru perioada decembrie 1999 – iulie 2002 şi T.V.A. aferent.
Instanţa de apel, analizând criticile aduse sentinţei de fond ce vizau interpretarea greşită a dispoziţiilor decretului nr. 167/1958 şi a temeiurilor de drept ale acţiunii, a reţinut în esenţă că, deşi sentinţa prin care s-a dispus rezilierea contractului de închiriere şi evacuarea pârâtei a rămas definitivă la 17 martie 1999, pârâta a continuat să folosească spaţiul fără drept, astfel că se impunea obligarea acesteia la plata lipsei de folosinţă a spaţiului comercial, calculată la nivelul chiriei, până la părăsirea efectivă a spaţiului.
Instanţa a înlăturat critica apelantei potrivit căreia iniţierea procedurii prealabile a concilierii ar echivala cu o întrerupere a termenului de prescripţie, motivat de faptul că, potrivit prevederilor art. 16 din decretul nr. 167/1958, concilierea nu constituie o cauză de întrerupere în sensul prevăzut de lege. S-a mai reţinut, în continuare că, nici instanţele şi nici părţile nu pot adăuga la lege, astfel că şi criticile referitoare la interpretarea dispoziţiilor legale în materia prescripţiei pentru perioada 1998 şi până în luna decembrie 1999 s-au apreciat ca nefondate.
Cu privire la sumele solicitate cu titlu de majorări de întârziere sau penalităţi de întârziere, s-a reţinut că acestea nu sunt datorate de către pârâtă, faţă de lipsa unei clauze penale în contractul de închiriere.
Împotriva deciziei din apel au declarat recurs reclamanta A.F.I. Bucureşti şi pârâta SC A. SA.
Recursul reclamantei A.F.I. Bucureşti.
Recurenta reclamantă a invocat motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în temeiul căruia a solicitat admiterea recursului, modificarea în parte a deciziei recurate şi în fond, admiterea pretenţiilor ce provin din majorări de întârziere, astfel cum au fost formulate.
Recurenta susţine că în mod greşit instanţele au apreciat cu privire la dispoziţiile art. 16 din decretul nr. 167/1958, cu referire la aprecierea cauzelor de întrerupere ale cursului prescripţiei.
În opinia recurentei, cererea de chemare în judecată în materie comercială, evaluabilă în bani, este un sistem procesual alcătuit din două elemente: etapa concilierii prealabile şi actul de investire al instanţei. Între cele două elemente, există o legătură intimă şi necesară, astfel încât nu se poate aprecia o adăugare la lege, ci o ignorare a motivelor pe care legiuitorul le-a avut în vedere la redactarea decretului nr. 167/1958.
În mod greşit instanţele au apreciat că procedura prealabilă nu face parte integrantă din cererea de chemare în judecată, întrucât ieşirea din pasivitate a creditorului începe odată cu invitaţia la conciliere a părţii pretins debitoare urmată, în caz de divergenţă, de cererea de chemare în judecată.
În continuare, recurenta susţine că în ceea ce priveşte prescripţia extinctivă, raportul dintre cererea de chemare în judecată prevăzută de art. 16 din decretul nr. 167/1958 şi cererea de chemare în judecată definită de dispoziţiile art. 109 (1) C. proc. civ. este unul de tip parte - întreg, în materie comercială actul de investire trebuind a fi însoţit de dovada concilierii. Ori, în această situaţie, procedura concilierii apare ca o veritabilă întrerupere a cursului prescripţiei.
Se mai susţine că, deşi legea nu distinge cu privire la această situaţie, instanţele aveau obligaţia să interpreteze legea în contextul actual, în realitate nefiind o adăugare la lege.
O altă critică adusă deciziei din apel face referire la greşita apreciere a instanţei cu privire la achitarea majorărilor de întârziere în absenţa unei clauze penale stipulate expres în contract.
Recurenta a susţinut că, majorările de întârziere sunt datorate prin efectul legii, cu referire la dispoziţiile art. 11 din H.C.M. nr. 860/1973, potrivit căruia locatarul unui spaţiu comercial din fondul locativ de stat datorează majorări de întârziere în cuantum de 0,5 % zi de întârziere, aspecte ignorate de către instanţă.
Recursul pârâtei SC A. SA Bucureşti.
Recurenta a invocat motivul de nelegalitate prevăzut de dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în temeiul căruia a solicitat admiterea recursului, schimbarea în tot a deciziei atacate în sensul respingerii apelului şi menţinerea sentinţei de fond.
O primă critică adusă deciziei din apel vizează netemeinicia hotărârii astfel pronunţate faţă de faptul că instanţa de apel, ignorând probele administrate în cauză, a stabilit o altă situaţie de fapt.
Astfel, se susţine că greşit s-a apreciat de către instanţă cu privire la prelungirea contractului, în condiţiile în care societatea nu a mai folosit spaţiul în litigiu, condiţie obligatorie pentru a opera tacita relocaţiune.
În mod greşit, s-a apreciat şi cu privire la calculul efectuat de reclamantă, faţă de înscrisurile necesare probaţiunii unei astfel de obligaţii, cu referire la lipsa facturilor comerciale obligatorii şi nu a unui simplu tabel întocmit de reclamantă.
Recursurile declarate în cauză sunt nefondate, pentru considerentele ce se vor arăta:
Cu privire la recursul reclamantei A.F.I. Bucureşti.
Critica vizând greşita interpretare a dispoziţiilor art. 16 din decretul nr. 167/1958 a constituit şi motiv de apel, instanţa, deşi motivând succint, în mod judicios, a stabilit că interpretarea adusă de către recurentă dispoziţiilor legale menţionate este o adăugare la lege, cazurile de interpretare ale cursului prescripţiei fiind precis limitate de lege.
În plus, critica apare nefondată şi prin prisma interpretării aduse instituţiei procedurii concilierii prealabile în materie comercială, ca fiind o cauză de întrerupere a cursului prescripţiei.
Intenţia legiuitorului la momentul introducerii procedurii concilierii în C. proc. civ. a fost aceea de a da posibilitatea părţilor litigante în a-şi soluţiona diferendele pe cale amiabilă, urmând ca efectul acestei proceduri să determine poziţia procesuală a părţilor într-un eventual litigiu.
Cererea de chemare în judecată promovată de creditor nu poate fi interpretată decât ca un rezultat negativ al concilierii dintre părţi, situaţie ce determină creditorul să apeleze la forţa coercitivă a statului pentru a obliga debitorul la plata sumelor pretinse.
Ori, eşuarea concilierii echivalează cu o nerecunoaştere a pretenţiilor de către debitor ceea ce, în mod cert, nu poate constitui un caz de întrerupere a cursului prescripţiei astfel cum este prevăzut de art. 16 lit. a) şi b) din decretul nr. 167/1958, nefiind îndeplinite condiţiile impuse de lege.
În susţinerea acestei argumentaţii stă şi ipoteza în care cererea de chemare în judecată, indiferent că este în materie comercială sau pe dreptul comun, la rândul său nu constituie cauză de întrerupere a cursului prescripţiei dacă a fost respinsă, anulată sau s-a perimat, ori dacă cel care a făcut-o a renunţat la ea.
Critica referitoare la greşita soluţionare a capătului de cerere privind majorările de întârziere, şi aceasta a constituit motiv de apel şi în mod corect instanţa de apel a înlăturat criticile aduse stabilind că, în absenţa unei clauze penale în convenţia dintre părţi, pârâta nu poate fi obligată la plata majorărilor de întârziere.
În plus, va fi înlăturată şi susţinerea recurentei potrivit căreia majorările de întârziere ar fi datorate în temeiul HGM. nr. 860/1973, text de lege pretins ignorat de către instanţe, pentru următoarele considerente:
Practica judiciară în materie şi doctrina au stabilit în mod indubitabil natura juridică a clauzei penale în contextul reglementărilor C. civ. şi din legislaţia comercială.
În mod evident, clauza penală are o natură contractuală. Fiind o convenţie, ea trebuie să îndeplinească condiţiile de validitate prevăzute de lege, cu referire la art. 948 C. civ., şi anume: capacitatea juridică a părţilor, consimţământul, obiectul şi cauza.
Aşadar, în cazul în care în contract nu există o prevedere prin care părţile să fi stabilit penalităţi, evident că acestea nu se pot aplica, altfel s-ar aduce o înfrângere principiului pacta sunt servanda.
Având natură contractuală, chiar dacă ar exista vreun act normativ în care legiuitorul să prevadă penalităţi pentru anumite abateri de la disciplina contractuală, acestea vor fi aplicate numai dacă în contract există o clauză penală.
Actul normativ la care face trimitere recurenta, H.C.M. nr. 860/1973, ar fi aplicabil în speţă numai dacă în convenţia părţilor ar fi fost stipulată o clauză penală, cel puţin cu caracter generic, urmând a se completa cu textul legal respectiv. Cum şi această critică se găseşte a fi nefondată, urmează să fie respinsă ca atare.
Cu privire la recursul pârâtei SC A. SA Bucureşti, acesta este nefondat pentru considerentele ce se vor arăta.
Provocarea controlului judiciar, pe calea recursului la cererea părţii interesate, obligă instanţa de recurs la cercetarea motivelor de nelegalitate a hotărârilor pronunţate în cauză, astfel cum sunt prevăzute în art. 304 C. proc. civ.
În speţă, deşi se invoca motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., din dezvoltarea acestuia, rezultă provocarea unui control judiciar al temeiniciei hotărârii atacate în sensul reanalizării materialului probator administrat în cauză, greşit interpretat şi reţinut de către cele două instanţe.
Susţinerile recurentei cu referire la neobservarea condiţiilor necesare existenţei tacitei relocaţiuni fac referire strict la o greşeală de fapt decurgând dintr-o apreciere eronată a probelor, critică ce vizează temeinicia soluţiei pronunţate.
Recurenta prin criticile aduse, nu indică modul în care instanţele au interpretat sau au aplicat greşit legea, condiţie impusă de temeiul de drept indicat, pentru a da posibilitatea instanţei de recurs în a analiza nelegalitatea soluţiilor pronunţate în cauză.
Cum din dezvoltarea criticilor nu reiese nici un alt motiv ce ar putea fi invocat din oficiu de către instanţă şi nici nu rezultă motive de ordine publică, se constată că recursul astfel formulat este nefondat, Înalta Curte urmând să-l respingă ca atare.
În consecinţă, pentru considerentele ce preced Înalta Curte va da eficienţă dispoziţiilor art. 312 C. proc. civ. şi va respinge recursurile declarate în cauză, potrivit dispozitivului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de reclamanta A.F.I. Bucureşti, împotriva deciziei nr. 113 din 26 martie 2004, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială, ca nefondat.
Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta SC A. SA Otopeni împotriva aceleaşi decizii.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţa publică, astăzi 30 martie 2006.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1269/2006. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 1305/2006. Comercial → |
|---|
