ICCJ. Decizia nr. 1266/2006. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr.1266/2006
Dosar nr. 21880/1/2004
Dosar vechi nr. 6444/2004
Şedinţa publică din 30 martie 2006
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa comercială nr. 21 din 10 februarie 2004, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială, a admis în parte acţiunea formulată de reclamantul M.B. prin P.G. în contradictoriu cu pârâta SC I.S.C. SRL şi a obligat pârâta la plata sumei de 4.035 dolari S.U.A. reprezentând cotă de profit şi 10.260 dolari S.U.A. penalităţi pentru perioada 17 ianuarie 2000 – 31 iulie 2003. Celelalte pretenţii, aferente perioadei 1 mai 1995 – decembrie 1999 au fost respinse ca prescrise.
Instanţa de fond a reţinut că faţă de dispoziţiile decretului nr. 167/1958, privind prescripţia dreptului la acţiune, pretenţiile reclamantului pentru perioada 1 mai 1995 – 17 ianuarie 2000 sunt prescrise fiind depăşit termenul general de prescripţie.
Cu privire la restul pretenţiilor acestea sunt datorate potrivit contractului de asociere dintre părţi.
Împotriva sentinţei de fond a declarat recurs reclamanta care a invocat motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 7, 9 şi 10 C. proc. civ., în temeiul cărora a solicitat admiterea recursului, modificarea în parte a sentinţei atacate şi pe fond, admiterea acţiunii astfel cum a fost formulată.
În dezvoltarea criticilor aduse reclamanta susţine că în mod greşit instanţa a făcut aplicarea dispoziţiilor art. 1 – 3 din decretul nr. 167/1958 încălcând astfel dispoziţiilor art. 12 din acelaşi act normativ cu referire la prestaţiile succesive. Cum contractul de asociere dintre părţi era cu executare succesivă, în opinia recurentei, pentru fiecare debit nou creat în fiecare lună, curge o prescripţie deosebită de la data scadenţei obligaţiei neexecutate, situaţie ce nu a fost avută în vedere de către instanţă.
Instanţa nu a avut în vedere nici faptul că prin fiecare plată efectuată de către debitor acesta recunoaşte obligaţia asumată prin contract, situaţie ce se subscrie dispoziţiilor art. 16 lit. a) din actul normativ indicat, termenul de prescripţie fiind astfel întrerupt odată cu efectuarea plăţilor din luna mai 1995 până în luna mai 1997.
Recurenta susţine că în considerentele hotărârii pronunţată la fond nu se regăsesc motivele instanţei pentru admiterea excepţiei prescripţiei.
De asemenea, instanţa de fond nu s-a pronunţat asupra mijloacelor de apărare invocate, respectiv înscrisurile depuse în combaterea excepţiei prescripţiei.
Recursul este nefondat pentru următoarele considerentele.
Critica vizând netemeinicia hotărârii pronunţate, cu referire la administrarea probelor în cauză, va fi înlăturată, având în vedere că în calea de reformare a recursului nu pot fi supuse controlului judiciar decât aspectele de nelegalitate.
Susţinerea potrivit căreia în mod greşit instanţa a făcut aplicarea dispoziţiilor art. 1 – 3 din decretul nr. 167/1958 cu privire la prescripţia dreptului la acţiune este nefondată, faţă de dispoziţiile imperative ale art. 16 din actul normativ invocat.
Astfel, potrivit art. 16 lit. a) din decretul nr. 167/1958 cursul prescripţiei este întrerupt numai în cazul „recunoaşterii dreptului a cărei acţiune se prescrie făcută de cel în folosul căruia curge prescripţia", însă pentru a putea produce efecte, recunoaşterea de către debitor trebuie să fie neîndoielnică indiferent că este expresă sau tacită. În speţă nu poate fi reţinută ca o recunoaştere, în sensul prevăzut de lege, împrejurarea că debitorul a achitat parţial debitele din luna mai 1995 până în luna mai 1997, în condiţiile în care pretenţiile reclamantei vizează alte sume, cu referire la majorările de întârziere. O dovadă în plus este însăşi cererea de chemare în judecată prin care reclamanta apelează la forţa coercitivă a statului în recuperarea sumelor.
Nici critica vizând nemotivarea hotărârii cu privire la admiterea excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune nu este fondată, având în vedere că dispoziţiile legale în materie sunt obligatorii, instanţa fiind obligată numai la a analiza condiţiile impuse, respectiv de verificare a termenului imperativ stabilit printr-un act normativ special, cu referire la termenul general de prescripţie prevăzut în decretul nr. 167/1958.
Cum în cauză în mod corect s-a apreciat că nu există cauze de întrerupere a termenului de prescripţie, soluţia pronunţată fiind legală, Înalta Curte în temeiul art. 312 C. proc. civ. va respinge ca nefondat recursul, potrivit dispozitivului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de reclamantul M.B., împotriva sentinţei nr. 21 din 10 februarie 2004, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţa publică, astăzi 30 martie 2006.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1316/2006. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 601/2006. Comercial → |
|---|
