ICCJ. Decizia nr. 223/2006. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr.223/2006
Dosar nou nr. 10096/1/2005
Dosar vechi nr. 2428/2005
Şedinţa publică din 24 ianuarie 2006
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin cererea de arbitrare, adresată Curţii de Arbitraj Comercial Internaţional de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie a României, reclamanta a solicitat să se constate, că nu datorează suma de 448.837.716 lei, redevenţă calculată de pârâtă în baza contractului de concesiune din 15 aprilie 2002 şi pe cale de consecinţă să se constate că nu datorează pârâtei penalităţi de întârziere şi că pârâta nu este în drept să solicite rezilierea de drept a contractului de concesiune menţionat.
În motivarea acţiunii sale, reclamanta a invocat prevederile contractului de concesiune din 15 aprilie 2002, care are ca obiect transmiterea dreptului şi a obligaţiei de exploatare a unui teren agricol, pe o perioadă de 49 de ani, în schimbul unei redevenţe. Plata redevenţei urma să se facă în tranşe trimestriale, pentru diferenţa de 70 % neachitată, reclamanta deţine procese verbale de calamitate, în speţă seceta excesivă, din anul 2003. În consecinţă, întrucât nu a încasat nici o despăgubire pentru secetă, a fost nevoită să promoveze acţiunea, deoarece a fost atenţionată de către pârâtă că se vor pretinde penalităţi de întârziere la redevenţa restantă şi se va proceda la rezilierea contractului de concesiune.
În drept, acţiunea a fost motivată pe dispoziţiile art. 111 C. proc. civ., Legea nr. 381/2002 şi Normele Metodologice aprobate cu Ordinul nr. 419/2002.
La data de 19 martie 2004, reclamanta şi-a precizat cererea arbitrală la primele două capete de cerere, solicitând să se constate inexistenţa dreptului pârâtei la primirea sumei de 262.159.300 lei, reprezentând redevenţa.
Prin sentinţa arbitrală nr. 80 din 31 martie 2004, pronunţată în dosar nr. 18/2004, Curtea de Arbitraj Comercial de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie a României şi a Municipiului Bucureşti, a admis acţiunea, astfel cum a fost restrânsă şi a constatat inexistenţa dreptului pârâtei şi a obligaţiei corelative a reclamantei având ca obiect plata sumei de 262.159.300 lei, reprezentând redevenţă şi a penalităţilor aferente stabilite conform contractului de concesiune şi a constatat că nu sunt îndeplinite condiţiile pentru rezilierea unilaterală a contractului de către pârâtă.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa arbitrală a reţinut existenţa cazului de forţă majoră confirmat şi de OUG nr. 440/2003 şi HGR. nr. 1458/2003, motiv pentru care a fost exonerată de plata redevenţei restante şi implicit a penalităţilor. Totodată, s-a constatat că acest fapt nu poate constitui motiv de reziliere a contractului, întrucât nu este îndeplinită cerinţa imputabilităţii obligaţiei neexecutată de parte.
Împotriva acestei sentinţe, a formulat acţiune în anulare pârâta A.D.S., criticată pentru încălcarea dispoziţiilor art. 1082, art. 1083 şi 1156 C. civ.
Prin Decizia nr. 317 din 17 martie 2005, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială a admis acţiunea în anulare formulată de pârâtă, anulând sentinţa atacată şi admiţând excepţia de inadmisibilitate a respins acţiunea reclamantei ca inadmisibilă. Motivele care au condus la pronunţarea soluţiei, au fost imposibilitatea utilizării acţiunii în constatare prevăzută de art. 111 C. proc. civ., pentru constatarea existenţei sau inexistenţei unei situaţii de fapt.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta, în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Recurenta susţine că Decizia atacată este dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii, în speţă art. 364 lit. i) C. proc. civ. Arată că, pentru ca hotărârea arbitrală să poată fi desfiinţată trebuie să încalce ordinea publică, bunele moravuri sau dispoziţiile imperative ale legii. Arată că excepţia de inadmisibilitate invocate de către Curtea de Apel nu putea fi discutată decât în cazul rejudecării fondului. Prin intermediul excepţiei, instanţa a pus în discuţie fondul acţiunii arbitrale.
Prin întâmpinarea formulată, pârâta A.D.S. a învederat Curţii că Decizia atacată este temeinică şi legală, excepţia inadmisibilităţii, fiind în mod corect admisă în raport de interpretarea art. 111 C. proc. civ., care vizează constatarea existenţei sau inexistenţei unui drept şi nu a unei situaţii de fapt. Pe fondul cauzei, arată că situaţia de forţă majoră invocată de către reclamantă, se încadrează în categoria motivelor întemeiate, care pot genera, beneficiul unei perioade de graţie la plata redevenţei şi nu o scutire de plata redevenţei.
Recursul este nefondat.
Răspunzând criticii susţinută de către recurenta reclamantă prin cererea de recurs: „care sunt dispoziţiile imperative ale legii care au fost încălcate", Înalta Curte arată că instanţa investită cu soluţionarea acţiunii în anulare, a analizat încălcarea dispoziţiilor art. 111 teza a 2 a C. proc. civ., în raport de obiectul acţiunii arbitrale, respectiv constatarea existenţei unei situaţii de fapt, şi anume seceta, încălcare care cade tocmai sub incidenţa art. 364 lit. i) C. proc. civ. Astfel, în mod corect s-a reţinut că reclamanta nu poate uza de calea acţiunii în constatare, pentru constatarea existenţei sau inexistenţei unei situaţii de fapt, în condiţiile în care aceasta are caracter subsidiar faţă de cererea în realizare, cu atât mai mult cu cât reclamanta nu a procedat la modificarea cererii, în faţa Tribunalului Arbitral.
Vor fi respinse şi criticile recurentei reclamante în sensul că prin intermediul excepţiei invocată, din oficiu, Curtea de Apel a pus în discuţie fondul acţiunii arbitrale, motivat de faptul că excepţia inadmisibilităţii prezentei cereri arbitrale este o excepţie de fond, în strânsă legătură cu exerciţiul dreptului la acţiune, situaţie în raport de care acţiunea a fost respinsă, în mod corect, ca inadmisibilă. Efectul admiterii excepţiei a fost dilatoriu, în sensul că a împiedicat judecata pe fond a pricinii, fără a se putea aprecia că a pus în discuţie fondul acţiunii formulate, aşa cum susţine reclamanta.
În consecinţă, în mod legal, în temeiul art. 366 C. proc. civ., instanţa investită cu soluţionarea cererii în anulare a anulat sentinţa arbitrală, în considerarea evocatelor dispoziţii legale, respectiv art. 364 lit. i) şi art. 366 coroborat cu art. 111 teza a 2 a C. proc. civ.
Faţă de considerentele mai sus menţionate se constată că în cauză nu subzistă nici unul din motivele prevăzute de art. 304 C. proc. civ., care să ducă la modificarea sau casarea deciziei recurate şi în consecinţă recursul formulat de reclamantă, urmează a fi respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul SC A. SA Bacău, împotriva deciziei comerciale nr. 317 din 17 martie 2005 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţa publică, astăzi 24 ianuarie 2006.
| ← ICCJ. Decizia nr. 221/2006. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 257/2006. Comercial → |
|---|
