ICCJ. Decizia nr. 2319/2006. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr.2319/2006
Dosar nou nr. 10409/1/2005
(nr. vechi nr. 2507/2005)
Şedinţa publică din 21 iunie 2006
Asupra recursului de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa nr. 1691/CA/2004 pronunţată de Tribunalul Hunedoara, secţia comercială şi de contencios administrativ, în dosarul nr. 6665/2003, au fost respins excepţiile lipsei calităţii procesuale active a reclamantei SC P. SA Bucureşti, a lipsei calităţii procesuale pasive invocate de pârâtele SC P.T. SRL, SC S. SRL, SC T. SA şi a inadmisibilităţii acţiunii şi s-a respins acţiunea comercială formulată de reclamanta SC P. SA împotriva pârâtelor SC S. SA Călan, SC P.T. SRL Braşov, SC S. SRL, SC T. SA, SC F.T. SRL şi D.G.F.P. Hunedoara pentru constatarea nulităţii absolute a contractelor de vânzare-cumpărare încheiate de pârâte cu privire la bateriile de coxificare nr. 3 şi 4 proprietatea pârâtei SC S. SA Călan.
Împotriva acestei hotărâri a formulat apel reclamanta solicitând desfiinţarea acesteia şi rejudecarea pe fond sau, în subsidiar, schimbarea sentinţei în sensul admiterii acţiunii în totalitate.
Prin Decizia civilă nr. 77/ A din 6 aprilie 2005, pronunţată de Curtea de Apel Alba Iulia, secţia comercială şi contencios administrativ, s-a respins, ca nefondat, apelul, iar reclamanta a fost obligată la cheltuieli de judecată către pârâţi.
Pentru a se pronunţa astfel, instanţa de apel a reţinut în privinţa citării SC S. SA că aceasta s-a făcut cu respectarea dispoziţiilor art. 85 C. proc. civ., deoarece prin sentinţa nr. 583/2004 pronunţată de Tribunalul Hunedoara a fost deschisă procedura prevăzută de Legea nr. 64/1995, republicată, fără a se ridica dreptul de administrare al debitoarei, A.V.A.S. Bucureşti nefiind administrator, ci doar autorizată să valorifice patrimoniul debitoarei în vederea recuperării creanţei sale.
Frauda la lege şi preţul derizoriu nu au putut fi reţinute întrucât contractele de vânzare-cumpărare au fost încheiate în cadrul unei proceduri de executare silită prevăzută de OG nr. 61/2002 cu acordul organului de executare şi potrivit înţelegerii părţilor pe baza unui raport de evaluare, cu respectarea dispoziţiilor art. 94 alin. (1) şi (2) lit. a) şi art. 95 alin. (1) din OG nr. 61/2002.
Cât priveşte pretinsa încălcare a dispoziţiilor art. 16 alin. (5) lit. c) din Legea nr. 137/2002 şi art. 44 alin. (2) lit. c) din OG nr. 61/2002 s-a reţinut, ca nefondată, deoarece procedura de administrare specială s-a instituit la SC S. SA prin ordinul nr. 32 din 2 iulie 2002, iar Legea nr. 137/2002 prevedea în forma în care era în vigoare la data încheierii contractelor la art. 16 alin. (12) că suspendarea acţiunilor judiciare şi extrajudiciare nu poate depăşi 6 luni de la data instituirii supravegherii financiare, iar administratorul special a acordat avizul valorificării activelor conform adresei nr. 8002 din 23 februarie 2004 datorită imposibilităţii asigurării pazei.
S-a reţinut ca nefondată şi critica privind încălcarea dispoziţiilor art. 62 alin. (2) din Cap. V al Titlului VI din Legea nr. 99/1999, întrucât la data valorificării bunurilor creanţa era certă şi exigibilă.
Nici lipsa acordului şi înştiinţării reclamantei cu privire la vânzare nu s-a reţinut ca fiind de natură să atragă nulitatea absolută pe motiv că SC S. SA nu avea obligaţia legală de a încunoştiinţa creditorul, aşa cum a reţinut instanţa de fond în urma înştiinţării creditorilor de către organul de executare în baza art. 120 din OG nr. 61/2002, de a participa la distribuirea preţului.
Împotriva acestei hotărâri a formulat recurs reclamanta invocând, în drept, dispoziţiile art. 304 pct. 7, 8, 9 şi 10 C. proc. civ., susţinând că hotărârea nu cuprinde motivele de fapt şi de drept cu privire la nulitatea actelor de înstrăinare ci doar o enunţare generică potrivit căreia debitoarea nu avea obligaţia legală de a o înştiinţa pe creditoare despre faptul că vinde bunurile asupra cărora recurenta pusese sechestru, fără a răspunde la criticile aduse hotărârii instanţei de fond sub aspectele fraudei la lege şi a lipsei caracterului exigibil al creanţei, aplicând greşit dispoziţiile art. 97, 118 şi 120 din OG nr. 61/2002 şi art. 9 şi 28 din Legea nr. 99/1999.
De asemenea, deşi se porneşte de la premisa corectă că vânzarea celor două active s-a realizat în procedura de executare silită a creanţelor bugetare prevăzută de OG nr. 61/2002, soluţia se întemeiază pe ideea principial greşită că, din moment ce autoritatea fiscală, parte în proces, a realizat executarea într-una din formele prevăzute de lege [(precum înţelegerea părţilor, prevăzută de art. 94 alin. (2) lit. a) din OG nr. 61/2002)], actele de înstrăinare sunt valabile şi nu pot fi cenzurate ori, ceea ce avea de rezolvat instanţa de apel era să verifice legalitatea hotărârii instanţei de fond din punct de vedere al alegerii modalităţii de executare prin încălcarea vădită a reglementărilor în domeniu.
Astfel, potrivit art. 94 alin. (1) din OG nr. 61/2002, republicată, valorificarea bunurilor debitoarei trebuia să se facă într-un asemenea mod încât să se obţină rezultate cât mai avantajoase, eficiente, adică un preţ cât mai mare, ori părţile de conivenţă au procedat la vânzare la un preţ de circa 5 ori mai mic decât oferta de 30 miliarde lei făcută pentru aceleaşi active în iulie 2002, iar bunurile nu sunt prin natura lor perisabile, nesocotindu-se astfel, dispoziţiile art. 94 alin. (1) şi art. 96 din OG nr. 61/2002.
Totodată, conform art. 95 alin. (2) din OG nr. 61/2002 preţul propus de cumpărător nu poate fi mai mic decât preţul de evaluare.
Referitor la motivele de nulitate ce decurg din încălcarea flagrantă a dispoziţiilor art. 15 alin. (2) lit. c) din OG nr. 61/2002 a arătat că SC S. SA avea în luna august 2003, când s-au încheiat contractele a căror anulare s-a cerut, calitatea de societate comercială aflată în administrare specială în perioada de privatizare în sensul art. 16 alin. (1) din Legea nr. 137/2000, încât îi erau aplicabile acele dispoziţii legale ce privesc condiţiile speciale în care se puteau încheia acte juridice, dispoziţiile art. 16 alin. (12) din lege nefiind incident în speţă, data ieşirii societăţii de sub supravegherea financiară nefiind aceeaşi cu data ieşirii de sub administrare specială, ce încetează în condiţiile art. 16 alin. (6) din lege.
Interdicţia de înstrăinare subzistă fără excepţie în toate situaţiile, adresa nr. 8002/2004, citată în hotărâre, neputând decât să confirme încălcarea dispoziţiilor art. 94 alin. (1), art. 95 – art. 96 şi art. 44 alin. (2) lit. c) din OG nr. 61/2002 şi art. 17 alin. (5) lit. c) din Legea nr. 137/2002.
Printr-o altă critică a arătat că instanţa de apel nu s-a pronunţat asupra unor mijloace de apărare şi asupra unor dovezi care erau hotărâtoare pentru dezlegarea pricinii în sensul de a reţine frauda la lege şi preţul derizoriu, respectiv proba cu expertiză tehnică şi adresele nr. 260/19 iulie 2002 a SC F. SRL, nr. 8002/1853 din 19 iulie 2002 a SC S. SA de înaintare a ofertei către D.G.F.P. Hunedoara şi a răspunsului la întrebarea nr. 6 din interogatoriu, Studiul de evaluare şi posibilităţi de valorificare a activelor ofertate Bateriei nr. 3 şi Bateriei nr. 4, Proiect nr. 65299/2002, Procesul verbal de sechestru nr. 8002/542 din 27 februarie 2002, Situaţia exporturilor pe anul 2003 întocmită de C.R.P.C, contractul de vânzare-cumpărare nr. 146 din 11 martie 2004 încheiat de SC A.M. SRL.
Recursul este nefondat.
Sistematizând motivele pe cele 4 temeiuri ale art. 304 C. proc. civ., se constată cu privire la motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., că hotărârea judecătorească este pronunţată cu respectarea art. 261 pct. 5 C. proc. civ., reţinându-se motivat că lipsa acordului şi a înştiinţării reclamantei de către creditor cu privire la vânzare, nu sunt de natură a atrage nulitatea acesteia faţă de dispoziţiile art. 120 din OG 61/2002, recurenta fiind în măsură să participe la distribuirea preţului pe baza înştiinţării de către organul de executare bugetar, conform adresei nr. 16270/2003, aflată la dosarul cauzei.
Cu privire la a doua teză a art. 304 pct. 7 C. proc. civ., raportat la existenţa unor considerente străine de natura pricinii în legătură cu motivele de nulitate absolută, respectiv frauda la lege şi preţul fictiv, recurenta nu a dezvoltat în ce constau acestea, instanţa reţinând toate împrejurările de fapt şi de drept care au legătură cu cauza aşa cum se va analiza ulterior în cadrul motivului de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Privitor la motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., recurenta nu a indicat ce act juridic dedus judecăţii a fost greşit interpretat pentru a se putea reţine incidenţa acestui text de lege în cauză.
Privitor la motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., s-a invocat atât lipsa temeiului legal cât şi încălcarea şi aplicarea greşită a legii, ori raportat la motivele de nulitate invocate pe fond privind frauda la lege şi preţul fictiv, hotărârea a fost întemeiată pe dispoziţiile OG nr. 61/2002 privind colectarea creanţelor bugetare, concluzionându-se că actele juridice a căror nulitate s-a solicitat a se constata au fost încheiate cu respectarea acestui act normativ cât şi ale legilor nr. 99/1999 şi 137/2002, procedura de executare silită nefiind atacată conform acestor dispoziţii legale.
Pe de altă parte, rezultă din cauză că la 19 iulie 2002 s-a instituit procedura de administrare specială în perioada de privatizare la SC S. SA Călan conform Legii nr. 137/2002, administratorul special fiind competent să ia toate măsurile de administrare şi gestionare a societăţii sens în care a şi procedat solicitând prin adresele nr. 8002 din 23 februarie 2004 şi 4237 din 26 februarie 2004 valorificarea bunurilor sechestrate anterior apariţiei Legii nr. 137/2002, vânzarea având loc după expirarea termenului legal de la data declanşării supravegherii financiare instituită odată cu procedura administrării speciale, perioadă în care orice acţiune judiciară şi extrajudiciară pornită împotriva societăţii era suspendată potrivit art. 16 alin. (11) şi (12) din Legea nr. 137/2002, modificată, încât nu este corectă nici susţinerea că nu era exigibilă creanţa statului.
Totodată, trebuie precizat că la data vânzărilor societatea debitoare nu se afla în procedura de reorganizare şi faliment, aceasta fiind suspendată în baza art. 129 din Legea nr. 64/1995, republicată, prin Încheierea judecătorului sindic din 20 ianuarie 2000 şi fiind redeschisă abia la 4 martie 2004, prin sentinţa nr. 583/CA/2004.
Contractele de vânzare-cumpărare au fost încheiate deci ca urmare a acordului dat de organul de executare la solicitarea administratorului special pe baza acordului părţilor, iar recurenta a fost înştiinţată conform adresei nr. 16270/2003, aşa cum s-a arătat deja, încât nu poate invoca vreo vătămare din acest punct de vedere, atât timp cât recurenta şi-a înscris sechestrul în arhiva electronică de garanţii mobiliare în septembrie 2003, după vânzare.
Preţul derizoriu nu există, aşa cum legal a reţinut şi instanţa de apel atât timp cât are la bază un raport oficial de evaluare întocmit de I. care a avut în vedere situaţia de fapt existentă la data evaluării care a avut loc la peste un an de la data pretinsei oferte de preţ indicată în motivele de recurs, iar distribuirea preţului s-a făcut cu respectarea ordinii legale, creditorul care a încasat preţul având întâietate faţă de caracterul creanţei.
Concluzionând, vânzările au avut loc în urma unei executări silite bugetare, în afara perioadei de suspendare legală a oricăror astfel de executări, prevăzută de Legea nr. 137/2002, cu respectarea modalităţilor legale de vânzare, niciunul din textele de lege invocate în motivele de recurs nefiind încălcate sau greşit aplicate de către instanţa de apel.
S-a mai susţinut prin ultimul motiv de recurs, nepronunţarea instanţei asupra probei cu expertiză care însă nu a fost administrată, iar restul probelor cu acte nu sunt de natură să conducă la schimbarea soluţiei faţă de argumentele deja evocate.
Faţă de cele arătate recursul va fi respins conform art. 312 C. proc. civ.
Văzând şi dispoziţiile art. 274 C. proc. civ., recurenta va fi obligată la cheltuieli de judecată în recurs fiind în culpă procesuală.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de reclamanta SC P. SA Bucureşti împotriva deciziei nr. 77 din 6 aprilie 2005, pronunţată de Curtea de Apel Alba Iulia, ca nefondat.
Obligă recurenta la plata sumei de 6.855 RON cu titlu de cheltuieli de judecată către intimata-pârâtă SC T. SA Braşov.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 21 iunie 2006.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2359/2006. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 2635/2006. Comercial → |
|---|
