ICCJ. Decizia nr. 2354/2006. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr.2354/2006
Dosar nou nr. 17294/1/2005
(dosar vechi nr. 4296/2005)
Şedinţa publică din 26 iunie 2006
Asupra recursului de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa nr. 104 din 15 aprilie 2005, Tribunalul Buzău, secţia comercială şi de contencios administrativ, a admis în parte acţiunea în pretenţii formulată de reclamanta O.M.N., în contradictoriu cu pârâta D.S.B., a obligat pârâta la plata sumei de 71.851.147 lei cu titlu de debit şi 181.252.969 lei cu titlu de dobândă legală, precum şi la dobânzile legale ce vor fi calculate până la achitarea efectivă a debitului. S-au acordat cheltuieli de judecată.
Pentru a se pronunţa astfel, tribunalul a reţinut că la data de 30 octombrie 2003, între părţi s-a încheiat contractul de administrare nr. 10969, potrivit căruia D.S.B., prin O.S.N. se obliga să administreze în regim silvic, în baza Legii nr. 26/1996, Legii nr. 141/1999 şi a altor reglementări, suprafaţa de 1360 ha fond forestier aparţinând reclamantei O.M.N. În baza acestui contract şi potrivit înscrisurilor depuse la dosar pârâta a valorificat cantitatea de 1973 m.c. masă lemnoasă, încheind în acest sens contract de vânzare – cumpărare a masei lemnoase pe picior în urma licitaţiei cu societatea F.G., realizând venituri în sumă de 1.069.802.774 lei. Din această sumă urmau a fi scăzute cheltuielile directe efectuate cu paza, aşa cum rezultă din raportul de expertiză în sumă de 19.084.691 lei şi cheltuielile indirecte reprezentând 30 % din cheltuielile directe recunoscute de D.S., în sumă de 5.725.407 lei, în total 24.810.098 lei.
S-a mai reţinut că pârâta, invocând bugetul de venituri şi cheltuieli a susţinut că din suma datorată urmează a fi scăzute cheltuielile cu întreţinerea drumurilor forestiere, ori aceste cheltuieli nu pot fi reţinute în sarcina reclamantei, câtă vreme pârâta a primit sumele respective de la buget, aşa cum rezultă din evidenţele contabile, iar pe de altă parte, reclamanta nu este agent economic ci organizaţie nonprofit şi în raport cu prevederile art. 17/1 din OG nr. 96/1998 până la punerea în posesie conform Legii 1/2000, toate lucrările se execută din fondurile R.N.P.
Procedura de eliberare a titlului de proprietate a fost efectuată în cursul anului 2004, rezultând că suma ce urmează a fi plătită reclamantei este de 1.044.992.676 lei, din care se vor deduce sumele plătite după începerea procesului.
S-a reţinut că nu pot fi avute în vedere sumele specificate de către pârâtă cu titlu de compensare, deoarece nu există nici un document legal întocmit în acest sens.
Împotriva acestei hotărâri au declarat apel ambele părţi. Reclamanta a solicitat admiterea apelului şi schimbarea în parte a sentinţei, în sensul de a obliga pârâta la plata integrală a cheltuielilor de judecată, dat fiind faptul că achitarea sumelor datorate s-a produs după punerea în întârziere şi după promovarea acţiunii.
Pârâta R.N.P. a declarat recurs împotriva aceleiaşi hotărâri, calificat de către Curtea de Apel Ploieşti „Apel", prin care a solicitat admiterea acestuia, desfiinţarea sentinţei atacate şi pe fond respingerea acţiunii formulate de reclamantă.
Curtea de Apel Ploieşti, prin Decizia nr. 257 din 11 octombrie 2005, a admis apelul declarat de reclamanta O.M.N., a schimbat în parte sentinţa nr. 104 din 15 aprilie 2005 pronunţată de Tribunalul Bacău, în sensul că, a obligat pârâta şi la plata sumei de 23.468.245 lei cheltuieli de judecată.
A respins, prin aceeaşi decizie apelul declarat de pârâta R.N.P.R. – D.S.B., ca nefondat.
În considerentele acestei decizii, instanţa de apel a reţinut, cu privire la apelul declarat de reclamantă că achitarea unor sume de către pârâtă s-a efectuat după punerea în întârziere prin executorul judecătoresc respectiv la data de 30 iunie 2004, şi după introducerea acţiunii (5 octombrie 2004) astfel că instanţa de fond trebuia să acorde reclamantei cheltuielile de judecată în întregime.
Cât priveşte apelul declarat de pârâtă, instanţa a reţinut că primul motiv de apel este nefondat, deoarece actul de control intervenit de D.G.F.P. Buzău nu se referă la perioada şi situaţia contractului încheiat cu reclamanta, iar regimul fiscal este greşit, aşa cum rezultă din raportul de expertiză întocmit de P.M. Reclamanta, fiind o organizaţie non profit nu i se poate aplica reţinerea de 10 % din valoarea masei lemnoase vândute pe picior ca şi în cazul agenţilor economici cu activitate de exploatare forestieră şi/sau de preluare a lemnului. Normele legale în materie stabilesc şi împrejurarea că până la punerea efectivă în posesie nu se pot opri cheltuielile referitoare la drumuri şi alte lucrări tehnice pentru terenuri care urmau să fie retrocedate.
Referitor la critica privind compensarea convenţională, Curtea de Apel Ploieşti a înlăturat-o, de asemenea, ca nefondată, având în vedere că sumele pretinse nu au fost dovedite, astfel că bine a procedat instanţa de fond în pronunţarea soluţiei atacate.
În ceea ce priveşte impozitul pe care l-ar datora apelanta pârâtă statului, instanţa de control judiciar a reţinut că în măsura în care aceasta nu era ordonator de credite, nu avea posibilitatea legală de a opri acest impozit, pentru care nu a făcut dovada că l-ar fi virat.
La data de 30 noiembrie 2005, pârâta R.N.P. – R. – D.S.B. a declarat recurs împotriva deciziei pronunţate în apel, întemeiat pe prevederile art. 304 pct. 7 – 9, aşa cum a precizat oral la termenul de judecată din data de 16 iunie 2006, arătând că din eroare au fost indicate prin cererea de recurs art. 282 şi urm. C. proc. civ.
Criticile formulate de pârâtă în recurs sunt identice cu cele formulate în apel şi vizează greşita aplicare a legii în raport de contractul de administrare încheiat între părţi şi a regimului fiscal aplicabil acestuia.
Astfel, pârâta susţine că acest contract urmează regimul fiscal al administratorului, cum de altfel s-a pronunţat şi raportul întocmit de D.G.F.P. Buzău, care a precizat că „toate taxele şi impozitele au fost calculate şi virate corect către bugetul de stat, bugetele locale şi fondurile speciale", conform Legii nr. 414/2002.
În acest context, recurenta arată că fondul de drumuri a fost constituit, reţinut şi virat conform HG nr. 1168/2002 modificat prin HG nr. 1136/2003; că reclamanta nu a produs nici o dovadă privind repartizarea unei cote de masă lemnoasă pentru anul 2003; că instanţele au interpretat greşit unele probe, cu neobservarea prevederilor art. 2 lit. a) şi art. 3 alin. (5) din actul normativ mai sus arătat, care reglementează strict modul de constituire şi provenienţa acestui fond şi nu virarea sumelor la D.S.
De asemenea, se susţine că, chiar dacă reclamanta este o organizaţie non profit, acest aspect nu are nici o legătură cu modul de constituire şi virare a taxelor, impozitelor şi fondurilor speciale, obligaţiile părţilor decurgând din contractul de administrare nr. 10969 din 30 octombrie 2003, cu obligaţiile şi drepturile reglementate de legile în vigoare, aspecte ignorate de instanţele de judecată.
Cât priveşte operaţiunea de compensare între părţi, recurenta susţine că este pe deplin dovedită prin adresa 867 din 18 februarie 2004, parafată de reclamantă şi înaintată la D.S.B. la aceeaşi dată, iar potrivit calculelor pârâtei suma în discuţie este de 91.500.000 lei, aferentă anului 2003, astfel că această sumă este recunoscută de către reclamantă şi deci scăzută din sumele obţinute din exploatarea şi valorificarea masei lemnoase.
O ultimă critică formulată de recurentă vizează respingerea concluziilor expertizei ce stabileşte în sarcina acesteia plata unei sume de 47.583.487 lei fără o motivare corectă şi explicită a acestei soluţii, confundând, în opinia recurentei statutul organizaţiei non profit cu cel al obligativităţii achitării obligaţiilor bugetare pentru activităţi purtătoare de taxe şi impozite ceea ce este şi în cazul în speţă.
Pentru aceste motive, recurenta a solicitat admiterea recursului, modificarea hotărârilor atacate, iar pe fond respingerea acţiunii reclamantei.
Recursul este nefondat şi va fi respins pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.
Cu privire la critica formulată de pârâtă referitor la fondul de drumuri, reglementat de HG 1168/2002, astfel cum a fost modificat prin HG 1136/2003, Curtea constată că este nefondată având în vedere prevederile art. 3 alin. (5) din HG nr. 1168/2002, care face trimitere la art. 2 lit. a) din acelaşi act normativ şi din care rezultă că se poate reţine 10 % din valoarea masei lemnoase vândute pe picior pentru agenţii economici cu activitate de exploatare forestieră şi/sau de preluare a lemnului, ceea ce nu este cazul reclamantei, aceasta fiind o organizaţie non profit.
Pe de altă parte, art. 171 din Legea nr. 75/2002 stabileşte că până la punerea în posesie nu se pot opri cheltuielile referitoare la drumuri şi acele lucrări tehnice pentru bunuri care urmează a fi retrocedate. Ori, în speţă, corect s-a stabilit că procedura de eliberare a titlului de proprietate s-a efectuat în cursul anului 2004.
Critica privind compensarea convenţională este de asemenea nefondată, bine instanţele de judecată au reţinut că susţinerea recurentei nu a fost dovedită cu înscrisuri legale, întocmite în acest sens.
Cât priveşte afirmaţia recurentei în sensul că înlăturarea concluziilor expertizei efectuate de expertul desemnat de tribunal nu este motivată clar şi explicit de către instanţa de apel, Curtea apreciază că este nefondată. Instanţa poate omologa sau nu un raport de expertiză, care în fond reprezintă o probă ce urmează a fi coroborată cu altele, în cazul de faţă şi-a însuşit explicit punctul de vedere al expertului desemnat de reclamantă, apreciind că acesta este cel corect de altfel, neformulând obiecţiuni se presupune că a achiesat la concluziile acolo exprimate.
Aşa fiind, urmează ca în temeiul art.312 C. proc. civ., să se respingă recursul declarat de pârâtă, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de pârâta R.N.P. – R. RA Bucureşti, prin D.S.B., împotriva deciziei nr. 257 din 11 octombrie 2005, pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia comercială şi de contencios administrativ, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 26 iunie 2006.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2365/2006. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 2197/2006. Comercial → |
|---|
