ICCJ. Decizia nr. 245/2006. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr.245/2006
Dosar nou nr. 12888/1/2005
Dosar vechi nr. 3127/2005
Şedinţa publică din 24 ianuarie 2006
Asupra recursului de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea adresată Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a comercială şi înregistrată sub nr. 2950 la 19 februarie 2003, reclamanta A.D.S. Bucureşti a chemat în judecată pe pârâta SC A.S. SRL, solicitând ca prin hotărâre judecătorească să se dispună obligarea pârâtei la plata sumei de 917.129.956 lei, din care 661.348.314 lei, reprezentând redevenţă neachitată la termenele scadente şi 255.781.643 lei penalităţi de întârziere calculate până la data de 07.02.2003 în baza contractului de concesiune din 21 decembrie 2000, constatându-se totodată rezilierea sus menţionatului contract conform pactului comisoriu de gradul III prevăzut la cap. 5 art. 5.5. din contract potrivit notificării din 19 decembrie 2002.
În motivarea acţiunii reclamanta a susţinut, în esenţă că, la data de 21 decembrie 2000 a încheiat cu pârâta contractul de concesiune pe o durată de 49 de ani având ca obiect terenul agricol în suprafaţă de 287,73 ha situat în perimetrul localităţii Ovidiu, judeţul Constanţa. Reclamanta a mai arătat că pârâta nu şi-a îndeplinit obligaţiile contractuale.
Pârâta a formulat întâmpinare prin care a invocat necompetenţa teritorială a Tribunalului Bucureşti, având în vedere clauza contractuală expresă şi art. 7 C. proc. civ.
Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a comercială, prin sentinţa comercială nr. 6278 din 12 mai 2003 a admis excepţia de necompetenţă teritorială a Tribunalului Bucureşti, dispunându-se declinarea cauzei privind pe reclamanta A.D.S. şi pârâta SC A.S. SRL, spre competentă soluţionare la Tribunalul Constanţa.
Primind cauza spre competentă soluţionare, Tribunalul Constanţa a procedat la înregistrarea acesteia, sub nr. 3787/ COM din 12 iunie 2003, în care s-a administrat proba cu interogatorii şi proba cu expertize contabile, pentru ca, la data de 28 septembrie 2004, reclamanta să fi formulat cerere de majorare a câtimii obiectului acţiunii, solicitând obligarea pârâtei la plata sumei de 1.112.150.979 lei.
La rândul său, pârâta a înţeles a invoca excepţia decăderii reclamantei din dreptul de a-şi completa şi modifica cererea dedusă judecăţii.
Prin sentinţa civilă nr. 8742/ COM din 16 decembrie 2004, Tribunalul Constanţa, secţia comercială admite excepţia decăderii reclamantei A.D.S. Bucureşti din dreptul de a-şi completa cererea, respingând cererea completatoare ca tardiv introdusă, dispunându-se totodată respingerea ca nefondată a acţiunii formulată de reclamantă.
Pentru a aprecia de această manieră, instanţa a reţinut în esenţă următoarele:
În considerarea dispoziţiilor art. 137 C. proc. civ. şi examinând conţinutul dispoziţiilor art. 132 alin. (1) şi alin. (2) cu referire la art. 134 C. proc. civ., reţinând că cuantumul redevenţei pretinse a fost diminuat, iar cuantumul penalităţilor a fost majorat, ca urmare a recalculării acestora până la data de 4 iunie 2004, cererii s-au apreciat a-i fi incidente dispoziţiile art. 132 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ., acest capăt de cerere fiind formulat cu mult după prima zi de înfăţişare, astfel cum cere legea.
În legătură cu fondul cauzei, instanţa a reţinut în esenţă că, faţă de dispoziţiile cuprinse în art. 9.1. din contractul intervenit între părţi şi faţă de faptul că pârâta a semnat contractul cu obiecţiuni referitoare la nivelul redevenţei stabilite, solicitând diminuarea acesteia, avându-se în vedere şi concluziile raportului de expertiză contabilă efectuat în cauză, acţiunea a fost respinsă ca fiind nefondată.
Împotriva acestei hotărâri, în termen, a formulat apel reclamanta criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
Curtea de Apel Constanţa, prin Decizia nr. 159 din 9 iunie 2005 a respins ca nefondat apelul.
Împotriva deciziei curţii de apel a declarat recurs reclamanta A.D.S. Bucureşti, solicitând admiterea lui şi modificarea în tot a hotărârii atacate în sensul admiterii cererii de chemare în judecată aşa cum a fost formulată şi precizată în faţa instanţei de fond.
În motivarea recursului său, întemeiat în drept pe prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenta critică hotărârile pentru încălcarea dispoziţiilor imperative ale art. 969 C. civ., prin modificarea convenţiei părţilor prin aceea că a stabilit, în mod abuziv, un alt preţ al contractului, respectiv a modificat atât nivelul redevenţei stabilite de părţile contractante cât şi preţul de referinţă în funcţie de care urma a se calcula preţul contractului.
Se mai susţine că instanţele au încălcat dispoziţiile art. 1082 – 1083 C. civ., întrucât evenimentul apreciat ca forţă majoră nu era extern câmpului de activitate al pârâtei care l-a invocat ci era o situaţie care intra în această sferă de activitate şi care devenise frecventă în domeniul agricol în ultimii ani.
Pârâta nu putea fi exonerată de plata redevenţei, chiar dacă s-ar fi reţinut forţa majoră, întrucât obligaţia sa consta în a da o sumă de bani, bunuri de gen şi nu un bun individual determinat pentru a fi aplicabile prevederile art. 1156 alin. (1) C. civ.
Recursul este fondat pentru următoarele considerente:
Instanţele au încălcat prevederile art. 969 C. civ. atunci când au modificat preţul redevenţei prevăzute în contractul de concesionare în discuţie pe baza unor elemente vizând clasa de calitate a terenului concesionat şi preţul grâului la bursa din Londra (introducând preţul grâului pe piaţa internă) deşi aceste elemente au fost avute în vedere de părţi la negocierea contractului.
Împrejurarea că pârâta a semnat contractul cu obiecţiuni şi că a purtat negocieri cu reclamanta pentru diminuarea redevenţei, negocieri nefinalizate printr-un acord de voinţă al părţilor, concretizat într-un act adiţional, chiar dacă reclamanta şi-a manifestat dispoziţia pentru aceasta, nu poate justifica intervenţia instanţei pentru modificarea unor elemente esenţiale ale contractului având în vedere şi clauza de la art. 11.3 potrivit căreia „modificarea clauzelor prezentului contract de concesiune se face de comun acord de către părţi". Această împrejurare poate ridica însă problema dacă respectivul contract a fost sau nu perfectat, având în vedere rezerva formulată de pârâtă cu privire la un element esenţial al acestui contract şi anume preţul redevenţei. Problema aceasta nu poate fi însă rezolvată de către instanţa de recurs în lipsa unor probe suficiente cu privire la poziţia părţilor faţă de încheierea contractului, momentul încheierii lui şi întâlnirii acordului de voinţă al părţilor asupra clauzelor acestuia şi asupra cărora anume, cu referire principală la nivelul redevenţei şi modul de calcul al acesteia.
Este întemeiată şi critica recurentei cu privire la aplicarea greşită de către instanţe a prevederilor art. 1082 – 1083 C. civ. şi art. 1156 C. civ., dar probele administrate sunt insuficiente pentru a face posibilă modificarea hotărârii de către instanţa de recurs.
Astfel, instanţele au reţinut forţa majoră ca şi cauză exoneratoare de răspundere a pârâtei pe baza unor probe insuficiente privind imprevizibilitatea şi invincibilitatea evenimentului calificat ca atare, având în vedere sfera de activitate a pârâtei şi frecvenţa acestor evenimente în agricultură, obligativitatea asumată de pârâtă de a realiza un program de irigare a culturilor şi de asigurare a funcţionării sistemului de irigaţii (la asumarea acestei obligaţii pârâta putea şi trebuia să cunoască şi starea reţelei şi costurile ce le presupunea repunerea ei în funcţiune), precum şi prevederile art. 5.2, 5.3. şi 12.3 din contract potrivit cărora calamităţile naturale constituie motive întemeiate pentru care pârâta ar fi putut beneficia de o perioadă de graţie la plata redevenţei şi nicidecum de o scutire.
Aceasta cu atât mai mult cu cât pârâta are obligaţia de a preda bunuri de gen, respectiv de a plăti preţul redevenţei în lei în raport de preţul grâului şi nu de a preda un bun individual determinat care ar fi pierit sau s-a pierdut în urma evenimentului calificat drept forţă majoră.
Deşi instanţele au reţinut că urmare forţei majore s-au înregistrat pierderi de producţie cuprinse între 60 – 90 % ele au exonerat-o pe pârâtă de plata vreunei sume şi au respins acţiunea ca nefondată, în întregime, având în vedere un calcul făcut în funcţie de preţul grâului pe piaţa românească criteriu ce nu figurează în contract. Pe de altă parte suma ce ar fi trebuit achitată a fost calculată de instanţă având în vedere că urmare forţei majore pierderile s-au situat la 75 % fără nici o probă care să susţină acest procent. Ori, în cazul în care s-ar reţine existenţa forţei majore şi faptul că ea ar putea duce la exonerarea parţială a pârâtei de plata redevenţei, s-ar impune administrarea de probe cu privire la efectul secetei asupra producţiei din fiecare an, în concret, pe terenurile concesionate, pentru ca sumele datorate să fie stabilite pe baza acestor probe şi nu aleatoriu, printr-o medie a pierderilor.
Faţă de cele de mai sus şi având în vedere că au fost găsite întemeiate mai multe motive care atrag modificarea hotărârii dar că, pentru unele, modificarea hotărârii nu este posibilă, fiind necesară administrarea de probe noi, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (3) C. proc. civ., va casa în întregime Decizia atacată pentru a se asigura o judecată unitară şi va trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe de apel.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de reclamanta A.D.S. Bucureşti, împotriva deciziei nr. 159 din 9 iunie 2005, pronunţată de Curtea de Apel Constanţa pe care o casează şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 24 ianuarie 2006.
| ← ICCJ. Decizia nr. 193/2006. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 248/2006. Comercial → |
|---|
