ICCJ. Decizia nr. 3633/2006. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 3633/2006
Dosar nr. 2960/1/2006
Şedinţa publică din 16 noiembrie 2006
Asupra recursului de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată la 28 iunie 2004, reclamanta SC R. SRL Bucureşti cheamă în judecată pe pârâta C.N.A.D.N.R. solicitând instanţei să oblige pârâta la plata sumei de 12.605.000 dolari S.U.A. plus TVA reprezentând costuri şi pierderi din rezilierea prematură a contractului şi la plata sumei de 865.667,12 dolari S.U.A. reprezentând diferenţă de preţ pentru lucrările executate şi dobândă L.
Pârâta formulează întâmpinare prin care invocă mai întâi excepţia necompetenţei materiale a instanţei în soluţionarea cauzei, arătând că fac parte integrantă din contractul în litigiu R.F.I.I.C. F., respectiv condiţiile generale şi condiţiile speciale de contractare, precum şi că potrivit clauzei 67.3 din menţionatele Reguli orice litigiu dintre părţi urmează a se soluţiona pe calea arbitrajului conform Regulilor de conciliere şi arbitrare ale C.C.I., de unul sau mai mulţi arbitrii numiţi conform Regulamentului acesteia; mai invocă pârâta excepţia prescrierii dreptului la acţiune, precum şi excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei.
Apreciind că pretenţiile reclamantei au ca izvor convenţia din 4 septembrie 1998 prin care părţile au convenit preţul rezilierii contractului de execuţie şi data încetării acestuia la 30 septembrie 1998, fără a menţiona expres valabilitatea clauzei compromisorii existente în contractul anterior de execuţie menţionat, instanţa respinge excepţia necompetenţei instanţelor judecătoreşti prin încheierea din 9 noiembrie 2004.
Prin sentinţa comercială nr. 410 din 25 ianuarie 2005, Tribunalul Bucureşti, secţia comercială, admite excepţia prescripţiei dreptului la acţiune şi respinge ca prescrisă cererea formulată de reclamantă, cu 500.000.000 lei cheltuieli de judecată în sarcina acesteia, reţinând că prin convenţia intitulată „proces verbal al şedinţei" părţile au stabilit obligaţia pârâtei de a achita de bună voie sumele datorate până la 31 decembrie 2000, dată după care reclamanta avea posibilitatea valorificării pretenţiilor sale prin acţiune în justiţie care a fost formulată abia la 28 iunie 2004, cu depăşirea termenului de prescripţie al cărui curs nu a fost dovedit a fi fost întrerupt.
Prin Decizia comercială nr. 829 din 15 decembrie 2005, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a comercială, respinge, ca nefondat, apelul formulat de reclamanta apelantă împotriva sentinţei pronunţată de instanţa de fond, reţinând că întâmpinările formulate de pârâta intimată în două dosare având ca obiect somaţii de plată întemeiate pe OG nr. 5/2001 prin care aceasta a cerut respingerea cererilor respective invocând excepţia prescripţiei dreptului la acţiune al reclamantei apelante, nu echivalează cu o recunoaştere clară şi neechivocă a dreptului apelantei, fapt care să fi avut ca efect întreruperea cursului prescripţiei.
În considerentele deciziei instanţa de apel, cu referire la excepţia necompetenţei materiale a instanţelor judecătoreşti în pricina de faţă dată fiind existenţa clauzei compromisorii reiterată de pârâta intimată, apreciază că aceasta a fost respinsă de instanţa de fond prin încheiere interlocutorie care nu a fost atacată cu apel odată cu fondul, astfel că hotărârea de respingere este irevocabilă prin neapelare.
Împotriva deciziei instanţei de apel reclamanta declară recurs solicitând, cu invocarea dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., admiterea acestuia, modificarea deciziei atacate în sensul respingerii excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune invocată de pârâta intimată şi recunoaşterea obligaţiei acesteia de a plăti sumele pretinse, cu cheltuieli de judecată, susţinând că ultima plată parţială făcută de intimata pârâtă prin O.P. nr. 1511 din 19 decembrie 2001 a întrerupt termenul de prescripţie ce începuse să curgă la 31 decembrie 2000 valorând o recunoaştere a debitului, ea fiind făcută în baza aceluiaşi înscris obligaţional, respectiv certificatul de plată nr. 52 din noiembrie 1997 ce cuprinde atât suma în lei cât şi suma în dolari S.U.A. pe care intimata pârâtă, recunoscând-o, se angajase să o plătească pentru lucrările executate de reclamanta recurentă.
Prin notele scrise suplimentare depuse la dosar la data de 6 iunie 2006 şi prin precizările formulate în scris pentru termenul din 16 noiembrie 2006 recurenta invocă în baza art. 306 C. proc. civ., excepţia de ordine publică a necompetenţei instanţelor judecătoreşti în soluţionarea cauzei faţă de prezenţa clauzei compromisorii în contractul părţilor în legătură cu care s-a născut litigiul, clauză în raport de care competenţa revine Curţii de Arbitraj Comercial Internaţional de pe lângă C.C.I.R.
Dând eficienţă dispoziţiilor art. 137 alin. (1) C. proc. civ., urmează a se examina cu prioritate excepţia invocată.
Sub acest aspect se reţine că, potrivit art. 158 alin. (1) C. proc. civ., când în faţa instanţei de judecată se pune în discuţie competenţa acesteia, ea este obligată să stabilească instanţa competentă ori, dacă este cazul, un alt organ cu activitate jurisdicţională competent, iar, potrivit art. 159 pct. 1 C. proc. civ., necompetenţa este de ordine publică, între altele, când pricina nu este de competenţa instanţelor judecătoreşti, astfel că, văzând şi dispoziţiile art. 306 alin. (2) C. proc. civ., excepţia necompetenţei materiale a instanţelor judecătoreşti putea fi invocată de recurentă, ca în cazul de faţă, direct în recurs.
Mai mult, potrivit art. 3433 alin. (1) C. proc. civ., încheierea convenţiei arbitrale exclude, pentru litigiul care face obiectul ei, competenţa instanţelor judecătoreşti, acestea putând reţine totuşi spre soluţionare procesul, potrivit art. 3434 alin. (1) şi (2) lit. a) şi b) „dacă pârâtul şi-a formulat apărările pe fond, fără nici o rezervă întemeiată pe convenţia arbitrală [(lit. a)], sau convenţia arbitrală este lovită de nulitate ori este inoperantă" [(lit. b)].
Examinând contractul dintre părţi care reprezintă, în ultimă instanţă, izvorul litigiului de faţă, se constată că acesta a fost încheiat la data de 21 decembrie 1990, că potrivit art. 2 acesta se întregeşte cu Condiţiile de contract – Partea I şi II, respectiv cu condiţiile speciale cu anexele A la E la acestea, conform art. 3, acestea fiind, potrivit clauzei 5-2 din Partea a II-a Condiţii speciale, Condiţiile Generale F.I.D.I.C., Ediţia a patra retipărită în 1988 cu amendamente.
În Condiţii Generale F.I.D.I.C., la clauza 67 se prevede modul de soluţionare a litigiilor, menţionându-se competenţa de soluţionare în favoarea arbitrajului.
Clauza 67.1 se referă la orice litigiu posibil, dintre părţi în legătură cu contractul ivit înainte sau după rezilierea sau încetarea acestuia din orice cauză, care, nesoluţionat, amiabil cu implicarea inginerului consultant, va fi supus după o procedură prealabilă de notificare, arbitrajului. Clauza 67.2 vizează procedura prealabilă de încercare de soluţionare amiabilă a litigiului, a cărei eşuare permite sesizarea arbitrajului, iar în clauza 67.3 se precizează că tribunalul arbitral va fi format din unul sau mai mulţi arbitri numiţi conform Regulilor de Consiliere şi Arbitraj ale C.C.I., pentru ca în clauza 67.4 să se recunoască dreptul părţilor de a supune litigiul arbitrajului chiar dacă obligaţia de notificare prevăzută la clauza 67.1 nu a fost respectată.
Se constată din dispoziţiile clauzei 67 din Condiţiile Generale F.I.D.I.C., evocate, parte integrantă a contractului părţilor, că în menţionatul contract părţile au inclus o clauză compromisorie valabilă, care răspunde exigenţelor de conţinut prevăzute şi de art. 341 alin. (2), coroborat cu art. 3431 C. proc. civ., şi care urma să-şi producă efectele chiar dacă s-a reziliat sau a încetat din orice altă cauză contractul dintre părţi.
Se reţine de asemenea, că deşi contractul dintre părţi a suferit modificări succesive prin care s-au anulat sau reformulat ori înlocuit s-au precizat ori întregit unele dintre clauzele F.I.D.I.C., potrivit înţelegerii părţilor, acestea nu au vizat niciodată clauza 67 evocată şi cu prilejul încheierii fiecărui act adiţional s-a precizat expres, în final, că toate clauzele şi/sau sub clauzele care nu au fost în mod expres înlocuite sau amendate rămân deplin valabile şi aplicabile, astfel că şi clauza compromisorie inclusă în contractul părţilor îşi menţine valabilitatea, nefiind eliminată sau amendată de către părţi.
Se reţine şi că prin convenţia intervenită între părţi la 4 septembrie 1998, prin care cu aplicarea clauzelor 40.1 şi 69.1a din Contractul părţilor s-a constatat suspendarea lucrărilor la 17 februarie 1997 şi s-a stabilit încetarea menţionatului Contract la data de 30 septembrie 1998 cu precizarea obligaţiilor de suportare a costurilor aferente rezilierii, nu s-a inclus nici o referire expresă la încetarea aplicării clauzei compromisorii prevăzută de clauza 67 din contract, clauză a cărei valabilitate este menţinută întrucât părţile conveniseră ca ea să-şi producă efecte chiar şi în cazul încetării contractului cu privire la litigii născute în legătură cu acesta înainte sau după încetarea lui (67.1).
Faţă de cele de mai sus urmează a se reţine că între părţi există o clauză compromisorie valabilă şi operantă, nefiind întrunite condiţiile prevăzute de art. 3434 alin. (2) lit. b) C. proc. civ.
Se constată, de asemenea, că prin întâmpinarea depusă la instanţa de fond ca şi prin precizările formulate la 12 octombrie 2004 şi la 9 noiembrie 2004 pârâta a invocat excepţia necompetenţei materiale a Tribunalului Bucureşti şi a instanţelor judecătoreşti în soluţionarea cauzei faţă de existenţa în clauza 67 din Condiţiile generale F.I.D.I.C., parte integrantă din contractul părţilor a clauzei compromisorii.
Aceeaşi excepţie a necompetenţei materiale a instanţelor judecătoreşti este ridicată de pârâta-intimată, de astă dată, şi în faţa instanţei de apel, aceasta invocând din nou existenţa clauzei compromisorii inserate în clauza 67 din Condiţiile generale de contractări F.I.D.I.C., parte componentă a contractului părţilor, conform voinţei acestora.
Se reţine astfel că sunt întrunite condiţiile prevăzute de art. 3434 alin. (2) lit. a) C. proc. civ., precum şi că nu s-a probat în cauză că tribunalul arbitral nu ar putea fi constituit din cauze vădit imputabile pârâtei.
Faţă de cele prezentate se constată întrunite şi condiţiile art. 3434 alin. (3) C. proc. civ. şi dându-se eficienţă dispoziţiilor art. 3433 alin. (1), urmează a fi admisă excepţia necompetenţei materiale a instanţelor judecătoreşti, iar cauza urmează a fi trimisă spre soluţionare arbitrajului, respectiv Curţii de Arbitraj Comercial Internaţional de pe lângă C.C.I.R., aşa cum au precizat părţile.
Constatându-se că Decizia recurată, ca şi sentinţa pronunţată de instanţa de fond, au fost date cu încălcarea competenţei instanţei de arbitraj, fiind întrunite dispoziţiile art. 304 pct. 3 C. proc. civ., cu aplicarea dispoziţiilor art. 312 alin. (3) şi (6) C. proc. civ., urmează a fi admis recursul şi pe cale de consecinţă urmează a fi desfiinţate Decizia recurată şi sentinţa pronunţată de instanţa de fond, ca fiind date de instanţe lipsite de competenţă materială în cauză, iar pricina urmează a fi trimisă spre soluţionare Curţii de Arbitraj Comercial Internaţional de pe lângă C.C.I.R.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite excepţia necompetenţei materiale a instanţelor.
Admite recursul declarat de reclamanta SC R. SRL Bucureşti.
Desfiinţează Decizia nr. 829 din 15 decembrie 2005 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VI-a comercială şi sentinţa civilă nr. 410 din 25 ianuarie 2005 a Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a comercială, şi trimite cauza spre soluţionare pe fond Curţii de Arbitraj Comercial Internaţional de pe lângă C.C.I.R. Bucureşti.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 16 noiembrie 2006.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3634/2006. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 3490/2006. Comercial → |
|---|
