ICCJ. Decizia nr. 1605/2007. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 1605/2007
Dosar nou nr. 5368/42/2006
Şedinţa publică din 2 mai 2007
Asupra recursului de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată sub nr. 971/2005, la Tribunalul Buzău, reclamanta SC S. SA Berca a solicitat, în contradictoriu cu pârâta S.C.A. F.M.P.C. SA – Spania, pronunţarea unei hotărâri prin care să se dispună rezoluţiunea contractului nr. 24 din 4 noiembrie 2003 şi repunerea părţilor în situaţia anterioară.
Pârâta a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepţia de necompetenţă materială a instanţei, în raport cu convenţia arbitrală sub forma clauzei compromisorii inserate în contract la art. 10, astfel că numai tribunalul arbitral este competent să judece litigiul, în acest sens, pârâta ataşând confirmarea nr. 374 din 27 octombrie 2005 emisă de Curtea de arbitraj comercial internaţional de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie a României, privitoare la înregistrarea cererii de arbitrare formulate de pârâtă, adresa nr. 3790 din 7 iulie 2005 către reclamantă, prin care se solicită întrunirea părţilor în vederea încheierii unei convenţii (compromis) care să reflecte acordul privitor la arbitraj, precum şi adresa referitoare la necompetenţa Arbitrajului de la Bruxelles asupra vânzărilor.
Prin concluziile scrise depuse la dosar, pârâta a invocat şi excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, susţinând că aceasta este calificată ca o acţiune redhibitorie, reclamanta având în cauză posibilitatea de a promova o acţiune întemeiată pe viciile ascunse ale utilajului preluat, în termenul şi condiţiile prevăzute de Decretul nr. 167/1958.
Instanţa de fond, Tribunalul Buzău, secţia comercială şi de contencios administrativ, a respins excepţia de necompetenţă materială cu motivarea că respectiva clauză compromisorie inserată în contract este inoperantă faţă de caracterul nepatrimonial al litigiului, precum şi faţă de adresa depusă la dosar de pârâtă, din care rezultă că arbitrajul de la Bruxelles, ales de părţile contractante să soluţioneze eventualele litigii dintre ele, conform art. 10 din contract, nu are competenţă asupra vânzărilor.
Referitor la excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, instanţa de fond a respins-o, ca neîntemeiată, reţinând în considerente că nu se reclama un viciu de calitate al utilajului pentru a atrage incidenţa dispoziţiilor art. 1352 şi urm. C. civ. şi art. 5 şi 11 din Decretul nr. 167/1958, ci se solicita rezoluţiunea contractului pentru neîndeplinirea de către pârâtă a obligaţiei de a livra marfa la parametrii contractaţi.
Pe fondul litigiului, prima instanţă a dispus, prin sentinţa civilă nr. 342 din 25 aprilie 2006, admiterea acţiunii şi rezoluţiunea contractului nr. 24 din 3 noiembrie 2003, cu repunerea părţilor în situaţia anterioară încheierii contractului.
În considerentele sentinţei pronunţate, instanţa de fond a reţinut că instalaţia de fabricare cărămizi din componenţa căruia fac parte şi echipamentele ce fac obiectul contractului nr. 24/2003 nu a putut fi pusă în funcţiune la parametrii proiectaţi, situaţie care a fost adusă la cunoştinţa pârâtei, care a operat o serie de înlocuiri de piese şi modificări, fără a remedia însă deficienţele constatate, motiv pentru care a apreciat că pârâta nu şi-a îndeplinit obligaţia de a preda bunul, conform art. 1320 C. civ.
Prin Decizia nr. 252 din 5 decembrie 2006, Curtea de Apel Ploieşti, secţia comercială şi de contencios administrativ şi fiscal, a admis apelul declarat de pârâtă, a schimbat în tot sentinţa tribunalului şi pe fond a respins acţiunea ca inadmisibilă.
A obligat-o pe intimată la plata cheltuielilor de judecată către apelantă, în sumă de 2.975 RON, constând în onorariu de avocat.
În motivarea acestei soluţii, instanţa de apel a apreciat că primul motiv de apel vizând greşita soluţionare a excepţiei de necompetenţă materială de către prima instanţă este fondat.
A reţinut astfel, în esenţă, că potrivit art. 10 din contractul nr. 24/2003, încheiat între părţi „Orice dispută sau controversă în legătură cu contractul care nu pot fi rezolvate pe cale amiabilă, va fi rezolvată de un avocat ales de ambele părţi. Totuşi, dacă prin verdictul avocatului nu se ajunge la o înţelegere, ambele părţi stabilesc ca disputa să fie judecată conform regulilor de arbitrare ale Camerei de Comerţ Internaţional din Bruxelles", or, conform art. 3433 C. proc. civ., încheierea convenţiei arbitrale exclude, pentru litigiul care face obiectul ei, competenţa instanţelor judecătoreşti şi, drept urmare, instanţa de fond a considerat în mod nelegal că această clauză este inoperantă, apreciind litigiul ca fiind unul nepatrimonial; de asemenea, a reţinut că pentru ca această clauză de devinăinoperantă, reclamantatrebuia să facă dovada că i-a solicitat pârâtei alegerea unui avocat sau i-a propus un anume avocat, necăzând de acord asupra persoanei care să le rezolve litigiul.
Împotriva deciziei curţii de apel a declarat recurs reclamanta, criticând-o pentru nelegalitate în temeiul dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ. şi solicitând admiterea acestuia şi modificare în tot a deciziei curţii de apel, în sensul respingerii apelului pârâtei şi menţinerii, ca legală şi temeinică a sentinţei tribunalului.
Recurenta – reclamantă arată astfel că admiterea excepţiei necompetenţei materiale a instanţei în considerarea aplicării exclusive a dispoziţiilor art. 3433 C. proc. civ., este nelegală, întrucât curtea de apel a negat a priori dreptul suveran al instanţei judecătoreşti de a examina valabilitatea sau opozabilitatea unei convenţii arbitrale, contrar dispoziţiilor art. 3434 C. proc. civ., art. 6 din C.E.A.C.I. încheiată la Geneva în 1961 şi ratificată de România prin Decretul nr. 281/1963, Legii nr. 105/1992, art. 180 lit. b), precum şi Convenţiei de la New York – art. 2 alin. (3).
Totodată, susţine recurenta, în raport de dispoziţiile art. 340 C. proc. civ. şi de obiectul cererii, rezoluţiunea contractului, aceasta nu avea caracter patrimonial, situaţie în care competenţa de soluţionare aparţine instanţei judecătoreşti şi nu tribunalului arbitral, iar pe de altă parte, în maniera în care a fost redactată, lipsindu-i menţiunile imperativ prevăzute de dispoziţiile art. 3431 alin. (1) C. proc. civ., clauza compromisorie este şi incompletă, fiind şi din acest punct de vedere inoperantă.
Recursul este fondat şi va fi admis potrivit considerentelor ce se vor arăta în continuare:
Din examinarea actelor dosarului se constată că instanţa de apel, reţinând ca întemeiat motivul de apel formulat de pârâtă, referitor la greşita soluţionare de către tribunal a excepţiei de necompetenţă materială a instanţelor judecătoreşti de a judeca litigiul de faţă, a dat o interpretare eronată clauzei prevăzute în art. 10 din contractul nr. 24/2003 intervenit între părţi, a aplicat greşit dispoziţiile art. 3433 şi 3434 C. proc. civ. şi a încălcat, totodată, dispoziţiile art. 340 şi 3431 din acelaşi cod.
Astfel, este corectă susţinerea recurentei potrivit căreia este recunoscut dreptul suveran al instanţelor judecătoreşti de a examina valabilitatea sau operabilitatea unei convenţii arbitrale, acest drept fiind consacrat de dispoziţiile art. 3434 C. proc. civ., şi aplicându-se în acord cu dispoziţiile art. 180 lit. b) din Legea nr. 105/1992, precum şi cu Convenţia de la New York, art. 2 alin. (3) şi Convenţia de la Geneva - art. 6.
Drept urmare, prima instanţă care s-a pronunţat în cauză, în mod legal a procedat la verificarea propriei competenţe conform art. 3434 alin. (1), fiind de altfel obligată la aceasta şi de excepţia de necompetenţă invocată de pârâtă şi, constatând că dispoziţiile clauzei compromisorii prevăzute la art. 10 din contractul părţilor sunt inoperante, corect a apreciat că excepţia de necompetenţă invocată de pârâtă este neîntemeiată şi a reţinut cauza spre soluţionare, făcând aplicarea dispoziţiilor art. 3433(2) lit. b) C. proc. civ.
Aprecierea instanţei de apel în sensul că ne aflăm în prezenţa unei convenţii compromisorii valabile, ceea ce ar exclude competenţa instanţelor judecătoreşti în soluţionarea litigiului, conform art. 3433 alin. (1) C. proc. civ., este eronată.
Aceasta, deoarece, în raport de caracterul nepatrimonial al cererii şi având în vedere dispoziţiile art. 3431 alin. (1) C. proc. civ., care sunt încălcate, clauza compromisorie fiind informă şi incompletă, prin lipsa unor menţiuni obligatorii pentru a se putea proceda la constituirea unui tribunal arbitral, convenţia compromisorie este inoperantă, aşa cum judicios a reţinut şi instanţa de fond, care a procedat la soluţionarea cauzei, potrivit dispoziţiilor procedurale de drept comun.
În ce priveşte soluţia pronunţată de instanţa de fond, care admiţând acţiunea reclamantei, a dispus pe lângă rezoluţiunea contractului şi repunerea părţilor în situaţia anterioară, deşi în timpul procesului reclamanta a precizat că renunţă la al doilea capăt de cere, se constată că instanţa nu are modalitatea procedurală de a schimba această soluţie, privind al doilea capăt de cerere, pentru că partea nu a făcut apel.
În consecinţă, se va admite recursul declarat de reclamantă şi se va modifica Decizia recurată, în sensul că se va respinge apelul declarat de pârâtă împotriva sentinţei tribunalului, care va fi menţinută.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D 0:
Admite recursul declarat de reclamanta SC S. SA Berca localitatea Satuc comuna Berca, Judeţ Buzău împotriva deciziei nr. 252 din 5 decembrie 2006 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia comercială şi de contencios administrativ şi fiscal.
Modifică Decizia recurată în sensul că respinge apelul declarat de pârâta F.M.P.C. SA Spania împotriva sentinţei nr. 342 din 25 aprilie 2006 a Tribunalului Buzău, pe care o menţine.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 2 mai 2007.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1963/2007. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 1601/2007. Comercial → |
|---|
