ICCJ. Decizia nr. 2261/2007. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 2261/2007
Dosar nr. 3194/2/2005
Şedinţa publică din 8 iunie 2007
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Reclamanta A.F.I. denumită în continuare A.F.I., instituţie publică de interes local sub autoritatea Consiliului Generalal municipiului Bucureşti a solicitat, prin acţiunea introductivă de instanţă, înregistrat la 15 septembrie 2003 pe rolul Tribunalul Bucureşti obligarea pârâtei C.M.M.T. la plata sumei de 5.109.281.397 lei vechi reprezentând chiria restantă, TVA şi majorări de întârziere la plata chiriei pe perioada decembrie 1998 – 30 iunie 2003 pentru spaţiul comercial situat în Bucureşti deţinut de pârâtă în baza contractului de închiriere nr. 17.681 din 12 aprilie 1983.
Prin sentinţa civilă nr. 4060 pronunţată la 24 martie 2004 Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a comercială, a respins, ca prescrisă, acţiunea formulată de reclamantă pentru pretenţile aferente perioadei 1998 – 12 septembrie 2000 şi ca neîntemeiată pentru pretenţiile vizând perioada 12 septembrie 2000-30 iunie 2003.
Pentru a se pronunţa astfel, tribunalul a reţinut din analiza probatorilor cu înscrisuri şi interogatorii reciproce administrate că în raport de data introducerii acţiunii – 12 septembrie 2003, dreptul material la acţiune având ca obiect chiria aferentă perioadei decembrie 1998 – 12 septembrie 2000 s-a stins prin împlinirea termenului de 3 ani reglementat de art. 3 din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripţia extinctivă, celelalte pretenţii formulate de reclamantă au fost considerate nedovedite de către instanţă în sensul inexistenţei unor raporturi contractuale care să dea naştere obligaţiei de plată a chiriei.
Apelul declarat de reclamantă împotriva acestei sentinţe a fost respins, ca nefondat, de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a comercială, prin Decizia comercială nr. 532 din 20 octombrie 2006.
Pentru a hotărî astfel, curtea a reţinut, potrivit opiniei majoritare adoptată în completul de divergenţă constituit conform art. 257 alin. (1) C. proc. civ., următoarele:
În părţi s-au stabilit raporturi locative în baza unui contract de închiriere începând cu anul 1983 şi până 1998, dată după care ele au continuat cu singura diferenţă că durata locaţiunii nu mai era determinată.
Pentru perioada 1998 - 2000 cursul prescripţiei dreptului material la acţiune s-a împlinit, plata chiriei pentru o singură lună din acest interval de timp neavând valoarea unei recunoaşteri a întregii datorii de natură să întrerupă cursul prescripţiei.
Pentru sumele solicitate ulteriore datei de 12 septembrie 2000 curtea reţine că imobilul a fost retrocedat fostului proprietar G.R.M., prilej cu care pârâta a încheiat cu aceasta o tranzacţie cu privire la folosinţa bunului, astfel că reclamanta nu mai poate emite pretenţii cu privire la plata chiriei în condiţiile în care pierzând proprietatea asupra bunului nu îşi mai poate îndeplini principala obligaţie a locatarului de a asigura folosinţa bunului de către chiriaş.
Împotriva acestei decizii reclamanta A.F.I. a declarat recurs, în termen legal solicitând modificarea hotărârii şi pe fond admiterea acţiunii introductive astfel cum a fost formulată.
Invocând aplicarea greşită a legii ca motiv de nelegalitate a deciziei atacate, recurenta a susţinut, sub un prim aspect că instanţa în mod greşit nu a dat eficienţă recunoaşterii debitului de către pârâta-intimată prin plata parţială a acestuia la 17 iulie 2002, recunoaştere de natură să întrerupă cursul prescripţiei cu consecinţa începerii unui nou termen de la 17 iulie 2002, în raport de care acţiunea este introdusă cu respectarea art. 1 din Decretul nr. 167/1958.
Sub un al doilea aspect recurenta consideră că instanţa a apreciat în mod greşit că după retrocedarea imobilului fostului proprietar pârâta intimată nu mai datorează chiriei, deşi aceasta a folosit netulburată spaţiul până la data de 13 iunie 2003 când l-a predat conform procesului verbal întocmit ceea ce impunea concluzia că închirierea şi-a produs efecte până la acest moment, iar pârâta datorează chiria aferentă folosirii spaţiului.
Totodată, recurenta a arătat că, la data de 29 octombrie 2003, şi-a precizat câtimea pretenţiilor şi perioada aferentă respectiv suma de 5.329.760.877 Rol datorată pentru perioada octombrie 1999-octombrie 2003, aspecte ce nu au fost avute în vedere de instanţe.
Înalta Curte, examinând Decizia atacată în contextul criticilor formulate, constată că recursul este nefondat pentru considerentele ce urmează.
1. Trebuie menţionat în prealabil, că în actuala reglementare a recursului potrivit art. 304 C. proc. civ., acesta poate fi promovat numai pentru motivele de nelegalitate expres şi limitativ prevăzute de dispoziţii legale;
2. Deşi recurenta invocă motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., vizând aplicarea greşită a dispoziţiilor Decretului nr. 167/1958 referitoare la întreruperea cursului prescripţiei extinctive prin recunoaşterea datoriei, criticile formulate privesc aspecte de netemeinicie pe situaţia de fapt reţinută de instanţă.
Împrejurarea stabilită de instanţă că plata chiriei de către debitor pe o singură lună din cei trei ani aferenţi debitului solicitat nu reprezintă o recunoaştere a datoriei de natură să întrerupă cursul prescripţiei este o chetiune de fapt de atributul suveran al instanţe fondului sau apelului care scapă controlului casaţiei.
Cu alte cuvinte, recurenta prin motivul de recurs, astfel cum a fost argumentat repune în discuţie situaţia de fapt reţinută de instanţe din examinarea înscrisurilor administrate, situaţie în raport de care dispoziţiile art. 16 din Decretul nr. 167/1958 nu îşi găsesc aplicarea, aşa cum corect au reţinut instanţele;
3. Şi cea de-a doua critică formulată este neîntemeiată şi vizează, de asemenea, o chestiune de fapt, de apreciere a probatoriului administrat pe aspectul încetării efectelor tacitei relocaţiuni în raport de cele consfinţite prin hotărâri judecătoreşti irevocabile care au statuat că reclamanta recurentă a pierdut dreptul de proprietate asupra spaţiului în litigiu, iar pârâta-intimată a încheiat o tranzacţie pentru utilizarea în continuare a spaţiului cu proprietarul de drept căruia bunul i-a fost retrocedat;
4. Modificarea câtimii pretenţiilor de către reclamanta-recurentă şi a perioadei aferentă acestora, chiar dacă nu este reţinută explicit în considerentele hotărârii, nu influenţează soluţia adoptată de instanţă atât pe situaţia de fapt cât şi în drept.
Aşa fiind, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge prezentul recurs ca nefondat şi va obliga potrivit art. 274 C. proc. civ., pe recurentă la plata cheltuielilor de judecată suportate de intimată, în această fază procesuală, în sumă de 2000 lei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat recursul reclarat de reclamanta A.F.I. BUCUREŞTI – C.G.M. Bucureşti împotriva deciziei comerciale nr. 532 din 20 octombrie 2006 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VI-a comercială.
Obligă recurenta A.F.I. BUCUREŞTI Consiliul General al Municipiului Bucureşti la plata sumei de 2000 lei cheltuieli de judecată în favoarea intimatei C.M.M.T. BUCUREŞTI.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 8 iunie 2007.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2348/2007. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 2259/2007. Comercial → |
|---|
