ICCJ. Decizia nr. 2710/2007. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 2710/2007
Dosar nr. 1178/33/2006
Şedinţa publică din 20 septembrie 2007
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin încheierea nr. 4107 din 17 octombrie 2002, pronunţată în dosarul nr. 5567/2002, Tribunalul a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Cluj-Napoca.
Prin sentinţa civilă nr. 159 din 15 ianuarie 2003 pronunţată în dosarul 12907/2002, Judecătoria Cluj Napoca a declinat competenţa de soluţionare în favoarea Tribunalului Cluj şi constatând intervenit conflictul de competenţă, cauza a fost trimisă Curţii de Apel Cluj, pentru pronunţarea regulatorului de competenţă.
Curtea de Apel Cluj, prin încheierea nr. 190 din 25 februarie 2003 pronunţată în dosarul nr. 951/2003, a stabilit competenţa în favoarea Tribunalului Cluj, soluţia fiind menţinută prin Decizia nr. 3513 din 16 septembrie 2003 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia comercială.
Tribunalul Comercial Cluj, prin sentinţa nr. 2068 din 20 decembrie 2005, a admis în parte acţiunea reclamantului C.L.M. Cluj Napoca, împotriva pârâţilor Z.A. şi SC P.A. SRL Cluj Napoca şi a admis în totalitate acţiunea reconvenţională. Pârâţii au fost obligaţi să plătească reclamantului suma de 135.242.943 lei chirie restantă, majorată cu rata inflaţiei şi penalităţi prevăzute în contractul de închiriere. S-a constatat că sporul de valoare adus imobilului, respectiv suprafeţelor închiriate din imobilul înscris în CF nr. 17439 Cluj din Str. Bolyai, este în sumă de 222.903 Ron, conform expertizei efectuată în cauză, reclamantul fiind obligat la plata acestei sume, în favoarea pârâţilor. S-a stabilit un drept de retenţie asupra imobilului până la plata integrală a sumelor, reclamantul fiind obligat la 806,36 Ron cheltuieli de judecată.
Pentru a se pronunţa astfel, s-a reţinut că în anul 1990, între fostul I.C.R.A.L. Cluj şi Z.A. a intervenit contractul de închiriere nr. 34 din 14 mai 1990, având ca obiect 7 încăperi situate în subsolul imobilului din Str. Bolyai cu destinaţie de pivniţă şi care urmau a fi folosite ca depozit, chiria pentru acest spaţiu fiind de 774 lei/lună. La încetarea existenţei ca persoană juridică a I.C.R.A.L., contractul a fost preluat de Consiliul Local al Municipiului Cluj, fiind prelungit termenul de închiriere, ulterior încheindu-se un nou contract sub nr. 2075 din 30 mai 2000.
Instanţa de fond a reţinut din actele dosarului, că pârâţii au o obligaţie restantă cu titlu de chirie de 135.242.940 lei, la care se adaugă rata inflaţiei şi penalităţi de întârziere.
Refuzul achitării chiriei a fost justificat de pârâţi în considerarea îmbunătăţirilor aduse imobilului în scopul utilizării acestuia ca local de alimentaţie publică.
În baza art. 1420 pct. 2 şi art. 1421 C. civ., reclamantului îi revenea obligaţia de a preda spaţiul în starea necesară utilizării lui pentru scopul avut în vedere data închirierii.
Instanţa de fond a constatat, din actele dosarului că pentru schimbarea spaţiului din depozit în spaţiu de administraţie publică, pârâţii au fost nevoiţi să efectueze îmbunătăţiri majore, iar acestea sunt recunoscute de reclamant. Întrucât lucrările de amenajare şi îmbunătăţirii aduse spaţiului exced obligaţiilor contractuale ale chiriaşului, iar schimbarea destinaţiei nu era în sarcina sa, sporul de valoare adus imobilului, ca urmare a restituirii spaţiului către reclamant, ar duce la îmbogăţire fără just temei în favoarea reclamantului şi în dauna pârâţilor.
Prin expertiza tehnică realizată în cauză s-a stabilit că sporul de valoare adus imobilului este de 222.903 Ron. Întrucât compensarea solicitată de reclamant urmează a se face la momentul executării sentinţei, moment care presupune şi actualizarea creanţei, cererea de compensare a fost refuzată de către titular.
În temeiul art. 244 C. civ., s-a încuviinţat dreptul de retenţie în favoarea pârâţilor.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamantul C.L.M. Cluj Napoca, solicitând admiterea acestuia, cu consecinţa admiterii în întregime a acţiunii şi respingerea cererii reconvenţionale, cu cheltuieli de judecată la ambele instanţe.
Curtea de Apel Cluj, prin Decizia nr. 4 din 17 ianuarie 2007, a admis apelul reclamantului, a schimbat în parte sentinţa atacată în sensul că a stabilit că sporul de valoare adus imobilului în litigiu este de 187.200 Ron, obligând reclamantul la plata către pârâţi a acestei sume. Au fost menţinute celelalte dispoziţii ale instanţei de fond.
În considerentele a acestei decizii, instanţa de apel a reţinut cu privire la omisiunea instanţei de a se pronunţa cu privire la rezilierea contractului de închiriere, că acest fapt rezultă indirect din instituirea dreptului de retenţie în favoarea pârâţilor, până la încasarea integrală a valorii despăgubirilor.
De altfel, chiar prin motivele de apel se recunoaşte chiar de către apelant (recl.) că prin acceptarea de către instanţă a obligaţiei restante cu titlu de chirie, se confirmă existenţa motivului de reziliere.
S-a mai argumentat că în aplicarea dispoziţiilor art. 1444 C. civ., incidente în cauză şi în raport de conţinutul convenţiei pârâţilor, se impune a se verifica dacă lucrările realizate de pârâţi pot fi considerate numai mici operaţii locative iar în caz contrar, dacă acestea au fost sau nu realizate cu acordul reclamantului.
În primul rând nu se contestă de părţi că lucrările efectuate de pârâţi depăşesc sfera micilor reparaţii locative, iar în raport cu acest drept trebuie analizat dacă a existat acordul locatorului pentru acestea. Din actele dosarului nu a reieşit un acord expres, direct şi explicit, dar din alte probe depuse la dosar, respectiv din contractele de închiriere, încheiate succesiv şi prin care, cu privire la acelaşi spaţiu se schimbă destinaţia acestuia, acest acord este implicit.
Un alt aspect examinat de instanţa de apel este acela privind categoria lucrărilor pentru care pârâţii sunt îndreptăţiţi la despăgubiri, respectiv la valoarea acestora întrucât, prin apel se susţine că toate lucrările se încadrează în categoria lucrărilor de întreţinere şi care erau în sarcina chiriaşului.
Lucrările realizate au fost identificate prin raportul de expertiză tehnică, efectuat în cauză, iar acestea exced categoriei lucrărilor de întreţinere, de conservare, sau simple îmbunătăţiri.
Raportul de expertiză tehnică iniţial, completarea acestuia realizată în faza procesuală a apelului şi răspunsul expertului la obiecţiunile formulate de reclamant evidenţiază lucrările executate, caracterul necesar al acestora, valoarea lor, fiind enumerate şi lucrările care pot fi ridicate fără a fi distruse sau a produce distrugeri prin dislocarea lor, precum şi lucrările care, în opinia expertului, pot fi considerate voluptorii (în valoare de 34.406 Ron).
Prin urmare, instanţa de apel a reţinut că lucrările executate s-au făcut cu acordul tacit al locatorului, că acestea au adus un spor de valoare imobilului şi că intimaţii sunt îndreptăţiţi să fie dezdăunaţi cu o sumă reprezentând contravaloarea acestora, mai puţin cu suma de 34400 Ron, respectiv suma de 187.200 Ron inclusiv TVA.
Împotriva acestei din urmă hotărâri a declarat recurs reclamantul C.L.M. Cluj Napoca, cu respectarea termenelor prevăzute de art. 301 C. proc. civ.
Reclamantul şi-a întemeiat cererea pe prevederile art. 304 pct. 5 C. proc. civ., în principal şi în subsidiar în temeiul pct. 6 şi 9 C. proc. civ., fără a încadra criticile formulate potrivit temeiurilor de drept indicate.
Critica formulată în temeiul pct. 5 al art. 304 C. proc. civ., vizează pronunţarea hotărârii cu încălcarea formelor prevăzute de art. 105 alin. (2) C. proc. civ., în sensul că la completarea expertizei efectuate în faza procesuală a apelului s-a încălcat procedura prevăzută de art. 208, respectiv reclamantul nu a fost citat la lucrări.
În dezvoltarea acestui motiv de recurs, reclamantul susţine că în raport de obiectivele stabilite de instanţa de apel, în completarea expertizei se impunea ca expertul să efectueze lucrarea la faţa locului, ori prin întocmirea suplimentului de expertiză fără citarea părţilor, deci cu neobservarea formelor legale, atât prin necitarea părţilor cât şi prin răspunsul incomplet la obiecţiuni s-a produs o vătămare reclamantului, ce nu poate fi înlăturată decât prin anularea probei cu expertiză.
Pentru acest motiv, recurentul a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii prevăzută în apel, cu trimitere spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
În subsidiar, autorul recursului a solicitat admiterea acestuia, modificarea deciziei atacate în sensul admiterii apelului declarat împotriva sentinţei de fond, pentru motivele pe care le-a dezvoltat la pct. II din cerere.
Astfel, se susţine că în mod greşit instanţa a reţinut aplicabile în speţă prevederile art. 1444 C. civ., întrucât în cauză nu sunt dovedite pretenţiile de dezdăunare formulate de pârâţi.
De asemenea, se susţine că tot în mod eronat instanţa de apel a reţinut existenţa unui acord implicit al reclamantului locator cu privire la lucrările de îmbunătăţire efectuate de pârâţi, având în vedere că expertul nu a precizat data efectuării acestor îmbunătăţiri, reclamantul fiind pus în faţa faptului împlinit cu ocazia verificărilor de rutină la spaţiul în cauză. Astfel conchide recurentul că au fost încălcate prevederile art. 969 C. civ.
Recurentul mai arată că procesul verbal de predare-primire încheiat la data de 14 mai 1990, în baza căruia instanţa a reţinut că s-a făcut dovada executării îmbunătăţirilor, nu a fost avut în vedere de expert, împrejurare ce rezultă din răspunsul expertului la obiecţiunile reclamantului.
În dezvoltarea criticii privind cuantumul acelor cheltuieli care reprezintă lucrări efectuate în temeiul obligaţiilor contractuale şi cuantumul lucrărilor care pot fi ridicate de pârâţi, reclamanta recurentă susţine că expertul nu a răspuns la obiectivele stabilite de instanţă şi face o enumerare pe capitole a lucrărilor cuprinse în obligaţiile contractuale şi a celor ce pot fi ridicate de pârâţi, concluzionând că nu există nici o datorie a acestuia, în conexiune cu lucrul asupra căruia s-a instituit un drept de retenţie.
O altă critică, dezvoltată la pct. III din recurs vizează nelegala compensare a cheltuielilor de judecată, reprezentând onorariu expert, cu diferenţa de taxă judiciară de timbru stabilită în plus în sarcina pârâţilor, recurenta arătând că cele două cheltuieli nu pot fi compensate, fiecare derivând din alt raport juridic.
Recursul este nefondat şi va fi respins pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:
Potrivit art. 304 alin. (1) din C. proc. civ., modificarea sau casarea unei hotărâri se poate cere numai pentru motive de nelegalitate.
Aceste dispoziţii nu pot fi ignorate în condiţiile în care, în actuala reglementare, recursul este conceput ca o cale extraordinară de atac.
Se constată astfel că recurenta a invocat în expunerea motivelor de recurs prevederile pct. 5 ale art. 304 C. proc. civ., în principal şi în subsidiar pct. 6 şi 9 ale aceleaşi articol, criticile nefiind susţinute prin indicarea dispoziţiilor legale greşit aplicabile sau încălcate.
Întreaga argumentaţie formulată de recurent vizează situaţia de fapt şi materialul probator administrat în cauză, care în lumina celor arătate mai sus nu mai pot fi puse în discuţie în acest stadiu procesual.
În privinţa susţinerii reclamantului cu privire la încălcarea prevederilor art. 105 alin. (2) C. proc. civ., este de observat că trimiterea se face tot la modalitatea de administrare a unei probe, deci cu excederea limitelor de examinare în recurs, deşi trebuie reţinut că pe fond această critică este nefondată.
Expertul, în completarea expertizei tehnice aflată la fila x din apel a reevaluat de fapt expertiza iniţială, individualizând şi identificând lucrări şi cheltuieli aferente, în sensul obiectivelor stabilite de instanţă, deci nu a mai efectuat o cercetare la faţa locului, mai mult, reclamantul prin obiecţiunile făcute la acest supliment de expertiză nu a invocat o încălcare a normelor de procedură în materie de convocare a părţilor la expertiză, critica fiind făcută prin cererea de recurs şi neconducând în fond la o vătămare a părţii, câtă vreme, nemulţumirea recurentului a fost sintetizată în acele obiecţiuni depuse la dosar şi la care s-a răspuns.
Celelalte susţineri ale recurentului, mai sus expuse, se referă strict la situaţii de fapt, deja stabilite şi în nici un caz nu pot fi încadrată în temeiurile de drept invocate.
Cât priveşte critica formulată cu referire la compensarea cheltuielilor de judecată, este de observat că legiuitorul nu face distincţie între diferitele cheltuieli ocazionate cu procesul, astfel încât, în considerarea prevederilor art. 274 coroborat cu art. 276 C. proc. civ., corect instanţa de apel a dispus compensarea în cauză.
Aşadar, având în vedere că o reanalizare a materialului probator administrat în cauză nu mai poate fi pus în discuţie în acest stadiu procesual, după cum nici o altă critică nu este fondată, Înalta Curte în temeiul art. 312 C. proc. civ., va da eficienţă acestor dispoziţii şi va respinge recursul declarat de reclamant ca nefondat.
În considerarea prevederilor art. 274 C. proc. civ., va obliga recurentul la plata sumei de 2281 lei cheltuieli de judecată către intimaţi-pârâţi.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de reclamantul C.L.M. Cluj Napoca, împotriva deciziei nr. 4 din 17 ianuarie 2007, pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia comercială, ca nefondat.
Obligă recurentul la plata sumei de 2281 lei cheltuieli de judecată, către intimaţi pârâţi.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţa publică, astăzi 20 septembrie 2007.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3819/2007. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 2717/2007. Comercial → |
|---|
