ICCJ. Decizia nr. 3819/2007. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 3819/2007
Dosar nr. 10369/2/2006
Şedinţa publică din 22 noiembrie 2007
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
La data de 28 noiembrie 2006, dl. O.T. s-a adresat Curţii de Apel Bucureşti cu cererea ce a fost înregistrată sub nr. 10369 la secţia a V-a comercială a Curţii de Apel Bucureşti, având ca obiect contestaţie la executarea silită prin poprire, începută de intimata-creditoare A.V.A.S., asupra contului contestatorului deschis la terţul poprit Sucursala B.C.R. – Lipscani, solicitând.
1. desfiinţarea popririi executării dispuse de intimata A.V.A.S. prin Ordinul nr. 1543/2006.
2. constatarea prescrierii dreptului A.V.A.S. de a cere executarea silită, în măsura în care deţine un titlu executoriu valid.
Contestatorul şi-a întemeiat în drept contestaţia formulată pe dispoziţiile art. 399 şi urm. C. proc. civ., coroborate cu prevederile art. 44 şi urm. din OUG nr. 51/1998 republicată privind valorificarea unor active ale statului.
În motivare contestatorul a susţinut, în esenţ, că intimata A.V.A.S. nu i-a comunicat titlul executoriu pe care îl deţine împotriva sa, iar contractul de cesiune de creanţă încheiat de A.V.A.S. cu fosta B.A. nu i-a fost notificat, cesiunea creanţei fiindu-i inopozabilă. În sfârşit contestatorul a mai arătat că, în măsura în care executarea silită are la bază respectiv contractul de cesiune dreptul A.V.A.S. de a cere executarea silită s-a prescris prin împlinirea termenului special prevăzut de art. 13 din OUG nr. 51/1998, de şapte ani.
Prin sentinţa comercială nr. 34 pronunţată la data de 14 februarie 2007, Curtea de Apel Bucureşti, ca primă instanţă, a respins, ca nefondată, contestaţia la executare formulată de către contestator.
Pentru a hotărî astfel, curtea, verificând înscrisurile administrate în cauză, a reţinut că la data de 6 iunie 1995 contestatorul a încheiat cu B.A., filiala Pantelimon un contract de cauţiune, prin care se obligă să garanteze, în favoarea acesteia creditorul în suma de 50 milioane lei vechi plus dobânzile aferente, credit acordat de bancă SC B.T. SRL în baza contractului de credit nr. IV/1992.
Că, prin sentinţa civilă nr. 757 din 20 februarie 1996 a Tribunalului Bucureşti şi Decizia civilă nr. 653 din 13 mai 1996 a Curţii de Apel Bucureşti, societatea a fost obligată la plata creditului neachitat plus dobânda legală, sumele datorate de societate fiind recunoscute de aceasta conform angajamentelor de plată consimţite în acest sens.
Totodată, Curtea constată că, contestatorul a fost obligat la cererea băncii, în solidar cu B.G., al doilea garant, la plata creditului restant 46.657.451 lei plus 139.685.258 lei dobândă bancară, prin sentinţa civilă nr. 2822 din 19 iunie 1998, definitivă prin Decizia civilă nr. 127 din 27 ianuarie 1999 a Curţii de Apel Bucureşti, iar la data de 17 decembrie 1999 creanţa neperformantă deţinută de B.A. împotriva debitoarei SC B.T. SRL a fost preluată de A.V.A.S. în temeiul contractului de cesiune de creanţă nr. 725715.
În raport de situaţia de fapt statuată, prima instanţă apreciază că motivele invocate de contestator, în cadrul contestaţiei la executare sunt nefondate, titlul executoriu fiindu-i comunicat acesteia de către intimata A.V.A.S. prin adresa nr. 4416 din 29 martie 2002, cu respectarea dispoziţiilor art. 41 şi 42 din OUG nr. 51/1998, cerinţa notificării creanţei fiind astfel îndeplinită.
Referitor la excepţia prescripţiei dreptului de a cere executarea silită, instanţa constată că termenul special de şapte ani prevăzut de art. 13 alin. (5) din OUG nr. 51/1998 republicată nu era îndeplinit la data emiterii şi punerii în aplicare a ordinului de poprire nr. 1543 din 17 noiembrie 2006 deoarece cursul prescripţiei care a început la 27 ianuarie 1999 a fost întrerupt la 3 mai 2002 prin comunicarea titlului executoriu, moment de la care a început să curgă un nou termen de prescripţie de şapte ani.
Împotriva acestei sentinţe, contestatorul O.T. a declarat recurs, la data de 28 martie 2007, invocând încălcarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor legale incidente în cauză (motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.) şi solicitând totodată, în temeiul art. 3041 analizarea pricinii sub toate aspectele.
Criticile de nelegalitate şi netemeinicie, astfel cum au fost dezvoltate prin cererea de recurs, au vizat, următoarele aspecte:
- încălcarea de către instanţa fondului a dispoziţiilor art. 13 [(alin. (3)] din OUG nr. 51/1998 republicată şi a prevederilor art. 1392 C. civ., care impuneau notificarea debitorilor cedaţi în formă scrisă, în termen de 10 zile de la efectuarea cesiunii, termen de decădere şi nu de recomandare, aşa cum greşit a apreciat instanţa, consecinţa nerespectării lui fiind inopozabilitatea cesiunii;
- respingerea excepţiei prescrierii dreptului A.V.A.S. de a proceda la executarea silită, este fundamental greşită, în condiţiile în care termenul de prescripţie a început să curgă de la data de 27 ianuarie 1999, dată când a rămas definitivă Decizia nr. 127 a Curţii de Apel Bucureşti şi s-a împlinit la 27 ianuarie 2006, anterior emiterii de către A.V.A.S. a ordinului nr. 1543 din 17 noiembrie 2006 de înfiinţare a popririi;
- susţinerea instanţei fondului în sensul întreruperii cursului prescripţiei prin comunicarea titlului executoriu, este lipsită de temei legal, deoarece art. 4052 C. proc. civ. stipulează expres cauzele de întrerupere a cursului prescripţiei , niciuna din ipotezele art. 4052 C. proc. civ., nefiind îndeplinită.
Intimata A.V.A.S. a formulat întâmpinare la data de 11 iunie 2007, cu privire la motivele de recurs, solicitând respingerea ca nefondat a recursului şi menţinerea sentinţei fondului.
Asupra recursului.
Înalta Curte, examinând sentinţa atacată în contextul criticilor formulate, constată ca recursul contestatorului este nefondat pentru considerentele de mai jos.
1. Dispoziţiile art. 13 alin. (1) şi (3) din OUG nr. 51/1998 invocate de către recurent ca fiind încălcate au următorul conţinut: cesiunea creanţelor bancare neperformante este supusă dispoziţiilor art. 1391 şi urm. C. civ., … notificarea debitorilor cedaţi se efectueză de A.V.A.S., în formă scrisă, în termen de 10 zile de la efectuarea cesiunii".
Art. 1393 C. civ., statuează că „cesionarul nu poate opune dreptul său la o a treia persoană decât după ce a notificat debitorului cesiunea".
Rezultă aşadar, din textele de lege sus menţionate că notificarea debitorului a fost impusă de legiuitor în scopul de a-l înştiinţa pe acesta despre noul creditor, şi faptul că cedentul nu mai este proprietarul creanţei şi deci plata datoriei urmează să o facă noului creditor.
Prin urmare, pentru a invoca lipsa notificării, debitorul cedat trebuie să justifice un interes , în sensul că, neştiind de cesiune a plătit primului creditor – cedentul, plată care în aceste condiţii apare perfect valabilă.
În cauză, contestatorul – debitor cedat, deşi invocă inopozabilitatea cesiunii, nu arată şi nu dovedeşte că a plătit creanţa primului creditor, or, dispoziţiile art. 1393 C. civ., nu au ca scop să-l apere pe debitor de plată datoriei, ci să-l înştiinţeze de transmiterea creanţei către un nou creditor.
Sub un alt aspect, comunicarea de către A.V.A.S. (noul creditor) a titlurilor creanţei preluate prin contractul de cesiune, comunicarea primită de către recurent la 3 mai 2002, reprezintă îndeplinirea formalităţilor de publicitate impuse de art. 1339 C. civ.
2. Termenul de 10 zile prevăzut de art. 13 alin. (3) din OUG nr. 51/1998 nu se încadrează în categoria termenelor legale imperative a căror nerespectare conduce la sancţiunea decăderii şi aceasta deoarece în sistemul nostru de drept toate decăderile sunt prevăzute de lege, instanţa urmând doar să le constate.
Cu alte cuvinte, decăderile în dreptul nostru sunt restrictive, ele fiind strâns legate de existenţa unui termen legal imperativ şi onerativ a cărui nerespectare duce la pierderea dreptului privitor la îndeplinirea unui act de procedură.
Or, reglementările cuprinse în OUG nr. 51/1998 vizând valorificarea creanţelor neperformante preluate de la bănci, creanţe strâns legate de datoria publică, au instituit o procedură rapidă şi simplificată de valorificare şi stingere prin plată a datoriei publice interne, astfel că prin prisma acestei finalităţi , termenul de 10 zile pentru notificarea cesiunii de către A.V.A.S. nu poate fi considerat un termen imperativ, onerativ, ci un termen de recomandare, aşa cum corect a reţinut prima instanţă.
3. Critica privind soluţionarea greşită a excepţiei prescripţiei dreptului de a cere executarea silită, se vădeşte a fi, de asemeni nefondată.
4. Potrivit art. 13 alin. (5) din OUG nr. 51/1998 republicată termenul de prescripţie a dreptului de a cere executarea silită a creanţelor preluate de A.V.A.S., constatate prin acte care constituie titlu executoriu sau care au fost investite cu formulă executorie, este de şapte ani, termen care nu se aplică creanţelor pentru care dreptul de a cere executarea silită a fost prescris.
5. La data preluării de către A.V.A.S. a creanţei prin contractul de cesiune nr. 725715 din 17 decembrie 1999, creanţa nu era prescrisă, urmare, recunoaşterii exprese de către debitorul principal, societatea comercială a datoriei, respectiv la 7 iunie 1995 , 25 iunie 1997, 29 iulie 1997, 22 septembrie 1998 şi 5 februarie 1999.
Totodată, creditoarea B.A. a promovat acţiuni în justiţie pentru obligarea societăţii şi a fidejusorilor la plata debitului plus dobânda, acţiuni care fiind admise au avut ca efect întreruperea cursului prescripţiei, respectiv a termenului general de trei ani prevăzut de Decretul nr. 167/1997, aplicabil creanţei, a cărei natură, la acea dată era comercială.
6. După preluarea creanţei la datoria publică, natura acesteia s-a modificat, devine o creanţă neperformantă supusă reglementării speciale instituită de OUG nr. 51/1998 republicată , termenul de prescripţie a executării silite fiind de şapte ani.
7. Faţă de recurentul contestator , termenul de prescripţie a executării a început să curgă la data de 27 ianuarie 1999, data rămânerii definitive a deciziei nr. 127 a Curţii de Apel Buxcureşti, prin care a fost obligat în calitate de fidejusor la plata debitului neachitat plus dobânzile legale.
8. Cursul prescripţiei dreptului de a cere executarea silită a fost întrerupt la data de 3 mai 2002 prin comunicarea titlului executoriu debitorului – contestatorul recurent, şi aceasta deoarece potrivit art. 4052 C. proc. civ., cursul prescripţiei se întrerupe pe data îndeplinirii unui act de executare.
Or, comunicarea titlului executoriu reprezintă un act de executare, în raport de dispoziţiile art. 41 din OUG nr. 51/1998 republicată care prevăd expres „Titlul executoriu se comunică debitorului şi se pune în executare fără nici o formalitate conform dispoziţiilor prezentei ordonanţe".
Prin urmare, comunicarea titlului executoriu constituie în procedura specială instituită de OUG nr. 51/1998 primul act de executare.
În cauză, comunicarea titlului executoriu făcută contestatorului la 3 mai 2002 prin care i se pune totodată în vedere acestuia ca în termen de cinci zile să achite creanţa de bună-voie are valoarea unui act de executare în sensul art. 4052 de natură să întrerupă cursul prescripţiei.
9. Aşa fiind, de la data întreruperii cursului prescripţiei a început să curgă un nou termen de prescripţie de şapte ani care la data emiterii ordinului de poprire 17 noiembrie 2006 nu le-a împlinit .
10. În cauză nu a operat perimarea executării în condiţiile stipulate de art. 389 C. proc. civ., neîndeplinirea oricărui act de executare timp de şase luni, prin raportare la ultumul act de executare, respectiv comunicarea titlului executoriu la 3 mai 2002.
Şi aceasta deoarece dispoziţiile art. 3902 C. proc. civ., instituie o excepţie, respectiv înlătura aplicarea art. 389 cu privire la perimare, în cazurile în care legea încuviinţează executarea fără somaţie, iar potrivit art. 41 din OUG nr. 51/1998, reprodus anterior, titlul executoriu comunicat debitorului se pune în executare fără nici o formalitate.
În acelaşi sens, sunt şi dispoziţiile art. 42 alin. (1) din ordonanţă, care reglementează blocarea conturilor, respectiv operaţiunea care face obiectul contestaţiei, dispoziţii conform cărora după comunicarea către debitor a titlului executoriu, A.V.A.S. poate dispune prin ordin, blocarea prin poprire a conturilor bancare ale debitorului, prin urmare, fără nici o altă formalitate.
Pentru raţiunile mai sus înfăţişate, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge prezentul recurs ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de contestatorul O.T. împotriva sentinţei comerciale nr. 34 din 14 februarie 2007 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 22 noiembrie 2007.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3912/2007. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 2710/2007. Comercial → |
|---|
