ICCJ. Decizia nr. 3252/2007. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 3252/2007
Dosar nr. 5129/90/2006
Şedinţa publică din 19 octombrie 2007
Asupra recursului de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar constată următoarele:
Reclamanta SC R.C.S. SRL Bucureşti a chemat-o în judecată pe pârâta SC C. SA Râmnicu Vâlcea şi a solicitat ca prin sentinţa care se va pronunţa să fie obligată la plata sumei de 1.708.853.133 lei reprezentând contravaloare marfă şi penalităţi de întârziere, calculate pentru nerespectarea obligaţiei de plată a preţului produselor livrate conform contractului de vânzare cumpărare nr. 210 din 4 martie 2002.
Litigiul a fost soluţionat de Tribunalul Vâlcea care, prin sentinţa nr. 95 din 1 februarie 2007, a respins acţiunea reclamantei ca prescrisă reţinând în esenţă că obligaţia de plată a preţului era scadentă în anul 2002 iar acţiunea a fost introdusă, la data de 25 august 2006, după ce termenul prescripţiei era împlinit. S-a mai reţinut prin sentinţa fondului că, în cauză, nu a operat întreruperea termenului de prescripţie întrucât acţiunile anterioare prin care s-a solicitat aceeaşi sumă, au fost respinse sau anulate ca netimbrate.
Sentinţa a fost apelată de reclamanta SC R.C.S. SRL Bucureşti, iar Curtea de Apel Piteşti, prin Decizia nr. 48 din 25 aprilie 2007 în urma examinării criticilor de netemeinicie şi nelegalitate evocate, a respins, ca nefondat, apelul.
Potrivit facturilor fiscale anexate, a reţinut instanţa de apel, obligaţia de plată a preţului era scadentă la 7 aprilie 2002, 23 aprilie 2002 şi 19 mai 2002 astfel că în raport de prevederile art. 3 din Decretul nr. 167/1958, termenul de trei ani pentru solicitarea sumelor respective era împlinit la data de 23 august 2006. În continuare a reţinut că apelanta nu beneficiază de prevederile art. 16 alin. (1) lit. a) din Decretul nr. 167/1958, întrucât debitul din factura nr. 1766705 din 20 martie 2002 nu a fost menţionat prin cererea de chemare în judecată, astfel că recunoaşterea sumei de 688.348.360 lei nu produce nici un efect asupra termenului de prescripţie.
Instanţa de apel a respins şi celelalte critici în legătură cu litigiile anterioare promovate pentru obţinerea preţului şi penalităţilor derivând din executarea contractului de livrare pentru motivul că acestea nu au întrerupt cursul prescripţiei precum şi susţinerea referitoare la legalitatea reprezentării în instanţă a intimatei pârâte.
Împotriva deciziei nr. 48 din 25 aprilie 2007 pronunţată de Curtea de Apel Piteşti a declarat recurs, reclamanta SC R.C.S. SRL, prin care a invocat motivele prevăzute de art. 304 pct. 6, 7, 8 şi 9 C. proc. civ., în temeiul cărora a solicitat modificarea soluţiilor anterior pronunţate în sensul admiterii acţiunii aşa cum a fost formulată.
În argumentarea motivului prevăzut de art. 304 pct. 6 C. proc. civ., recurenta a susţinut că a fost obligată la plata cheltuielilor de judecată deşi intimata pârâtă nu le-a solicitat şi nu a depus chitanţa în dovedirea sumei acordate cu acest titlu.
Următoarea critică vizează aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 16 alin. (1) lit. a) din Decretul nr. 167/1958 motivat de faptul că nu s-a ţinut seama de recunoaşterea dreptului său dintr-o altă cauză prin care iniţial s-a admis acţiunea.
Potrivit autoarei, de la data scadenţei facturilor (2002) societatea sa a introdus trei cereri distincte de chemare în judecată prin care a cerut achitarea aceluiaşi debit care a fost solicitat şi prin acţiunea de faţă. În acelaşi sens a susţinut pe de o parte ca factura nr. 7766705 din 20 martie 2002 a fost menţionată şi în cererea de chemare în judecată care a fost examinată în acest litigiu, iar pe de altă parte că pretenţia a fost recunoscută într-un alt dosar, astfel că dispoziţiile art. 16 alin. (1) lit. b) erau aplicabile. Recurenta a criticat şi neaplicarea art. 19 din Decretul nr. 167/1958, motiv pe care l-a încadrat în prevederile art. 304 alin. (7) C. proc. civ., precum şi lipsa calităţii de reprezentant al avocatului intimatei pârâte care la momentul dezbaterii cauzei nu avea împuternicire şi ca atare nu avea dreptul de a ridica excepţia în faţa instanţei.
La criticile aduse deciziei pronunţată de instanţa de apel, intimata a răspuns punctual şi a solicitat respingerea recursului ca nefondat.
Recursul este nefondat.
- Acordarea „a ceea ce nu s-a cerut", motiv prevăzut de art. 304 pct. 6 C. proc. civ.;
Dintre ipotezele motivului de recurs invocat, recurenta s-a oprit asupra situaţiei, extra petita, când instanţa încălcând principiul disponibilităţii a acordat ceea ce nu s-a cerut.
Critica este nefondată întrucât din înscrisurile aflate la dosar rezultă că cheltuielile de judecată solicitate de intimată au fost probate cu împuternicirea avocaţială şi chitanţa depusă la dosar.
- Motivul prevăzut de art. 304 alin. (7) C. proc. civ., prin care s-a susţinut că instanţa de apel nu s-a pronunţat pe critica adusă sentinţei fondului privind incidenţa art. 19 din Decretul nr. 167/1958, în cauza dedusă judecăţii.
Şi această critică se vădeşte nefondată întrucât acest motiv vizează în realitate încălcarea dispoziţiilor art. 261 pct. 5 C. proc. civ. şi are ca scop sancţionarea lipsei motivării a motivării insuficiente sau contradictorii.
Aceste ipoteze ale pct. 7 invocat nu vor fi reţinute şi pentru că instanţa de apel s-a oprit asupra acelor motive care făceau de prisos o altă analiză, fiind evident că prin dezvoltarea acestora toate celelalte argumente teoretice sau de text sunt înlăturate. Recurenta a redat fracţionat dispoziţiile art. 19 din Decretul nr. 167/1958 fără să aibă în vedere că acestea vizează repunerea în termen, care poate fi cerută în termen de o lună de la încetarea cauzei care a justificat depăşirea termenului de prescripţie. În cauză o astfel de cerere nu a fost formulată şi nu s-au demonstrat cauze „temeinic justificate" pentru ca instanţa să fie pusă în situaţia prevăzută de art. 19 alin. (1) din decretul menţionat. Faptul că se invocă demersuri procesuale care nu au avut finalitatea obţinerii unui titlu executoriu nu constituie cauze temeinic justificate.
- Motivul prevăzut de art. 304 alin. (8) C. proc. civ. deşi invocat nu a fost motivat aşa încât având în vedere dispoziţiile art. 304 alin. (1) raportat la art. 3021 lit. c) C. proc. civ., nu se impune a fi analizat.
- Ultimul motiv menţionat în recurs este cel prevăzut de art. 304 alin. (9) C. proc. civ., pe care recurenta nu l-a motivat distinct, cu privire la textele de lege încălcate sau aplicate greşit. Fiind într-o cale de atac extraordinară, această cerinţă procesuală care se sancţionează cu nulitatea conform art. 3021 lit. c) C. proc. civ., trebuia îndeplinită. Instanţa de casare nu se poate substitui părţii pentru a acoperi lipsurile procedurale ale recursului promovat.
Dacă s-ar trece totuşi peste aceste consideraţii prima chestiune ridicată în legătură cu dreptul de reprezentare nu a fost argumentată în drept cu referire la textul de lege încălcat, extins sau restrâns la data soluţionării. Pe lângă faptul că la dosar s-a depus împuternicirea avocaţială care atestă dreptul de reprezentare în instanţă, chestiunile legate de excepţia prescripţiei dreptului la acţiune au fost invocate de parte prin întâmpinare şi puteau fi examinate ca apărări independent de susţinerile orale, astfel că nu există motive de nulitate a soluţiei instanţei de apel.
- Şi celelalte critici în legătură cu aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 16 alin. (1) lit. b) din Decretul nr. 167/1958 vor fi înlăturate întrucât după analiza obiectului cererii şi a scadenţei obligaţiilor de plată s-a stabilit corect că termenul de trei ani prevăzut de art. 3 din Decretul nr. 167/1958 nu a fost întrerupt dat fiind faptul că în demersurile sale recurenta nu a obţinut hotărâri definitive şi irevocabile. În acest sens s-a apreciat corect incidenţa în cauză a dispoziţiilor art. 16 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958 potrivit căruia prescripţia nu este întreruptă dacă s-a pronunţat încetarea procesului sau dacă cererea de chemare în judecată a fost respinsă ori anulată.
În acelaşi sens, al inexistenţei unui motiv de întrerupere a cursului prescripţiei, se constată că înscrisul depus la dosarul de apel nu are valoarea unei recunoaşteri cu privire la suma cuprinsă în factura nr. 1766705 din 20 martie 2002 ca fiind datorată, ci din fraza subliniată de recurentă rezultă că a fost recunoscută cantitatea de marfă în valoarea indicată, or recunoaşterea unei sume datorate trebuie să fie rezultatul unei exprimări clare a voinţei părţii din care să rezulte însuşirea debitului.
- Recunoaşterea nu a operat în cauză şi pentru că referirile la factura respectivă privesc un alt litigiu care s-a soluţionat prin respingerea pretenţiilor recurentei aşa cum s-a arătat mai sus. Faptul că prin susţinerile de la pct. 3 (b) se critică şi soluţia din acel dosar (nr. 3222/2003) nu prezintă nicio relevanţă în această cauză câtă vreme aceasta nu a fost infirmată pe căile legale.
- Toate celelalte susţineri referitoare la componenţa sumei pretinse, la eroarea care priveşte şi o factură care nu a fost luată în discuţie nu constituie motive de nelegalitate şi oricum această chestiune nu este de natură să ducă la o altă concluzie în legătură cu efectele prescripţiei extinctive.
În concluzie, faţă de cele ce preced, potrivit art. 312 C. proc. civ., recursul va fi respins.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de reclamanta SC R.C.S. SRL Bucureşti împotriva deciziei nr. 48/ A-C din 25 aprilie 2007, pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, secţia comercială de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 19 octombrie 2007.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3258/2007. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 3447/2007. Comercial → |
|---|
