ICCJ. Decizia nr. 3371/2007. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 3371/2007
Dosar nr. 6372/59/2006
Şedinţa publică din 30 octombrie 2007
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Reclamanta SC I. SA cu sediul în Timişoara, a chemat în judecată pe pârâta SC S. SA Timişoara, solicitând obligarea acesteia să elibereze calea de acces a parcelei top 2234 şi la daune interese de 100 lei pe zi de întârziere.
Tribunalul Timiş, prin sentinţa civilă nr. 2106 din 20 iunie 2006, a admis cererea reclamantei şi a obligat pe pârâtă să elibereze calea de acces a parcelei top 2234 sub sancţiunea daunelor cominatorii de 100 lei pe zi de întârziere.
Instanţa de fond a reţinut, în esenţă, că pentru stabilirea căilor de acces la depozitele şi atelierele de producţie amplasate pe parcele 2234, 2236 şi 2239 pârâtă şi alte 5 societăţi comerciale, între care şi reclamanta, s-a încheiat o convenţie care stipula că nu poate fi revocată decât printr-o altă convenţie a tuturor părţilor. A mai reţinut că neplata cheltuielilor de reparaţii şi întreţinere a căilor de acces nu poate avea ca efect anularea convenţiei.
Curtea de Apel Timişoara, prin Decizia civilă nr. 227/ A din 14 decembrie 2006, a respins, ca nefondat, apelul pârâtei considerând că prin convenţie părţile au stabilit o cale de acces, aşa încât este lipsită de relevanţă existenţa unei alte soluţii, convenţia având putere de lege între părţi.
Împotriva deciziei astfel pronunţate, pârâta a declarat recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 3, 7, 8 şi 9 C. proc. civ.
Recurenta susţine în motivele de recurs, că instanţele nu au lămurit natura juridică a cauzei; obiectul pricinii fiind o pretinsă servitute de trecere nedovedită în condiţiile art. 1169 C. civ., de competenţa instanţelor civile.
Instanţele nu au administrat proba cu expertiză topografică limitându-se la identificare topografică extrajudiciară.
Mai susţine recurenta că instanţele nu au analizat înscrisul de la dosar care priveşte căile de acces auto deşi calea de acces pretinsă era o alee pietonală; convenţia face referire la mai multe căi de acces către depozitele de materiale şi staţia de betoane iar planurile tehnice contrazic susţinerea că aleea este identică cu căile de acces.
În memoriul adresat instanţei de recurs, recurenta solicită analizarea probatoriilor administrate, planşe, martori planul întocmit de primărie, fotografiile ataşate, a convenţiei părţilor care în lipsa unei fişe explicite lasă loc de interpretare că toate căile de acces sunt drumuri de acces auto dar şi a concluziilor instanţei de apel ce a considerat că nu pot exista îndoieli asupra identităţii căii de acces.
Recursul este nefondat şi va fi respins.
Printr-o convenţie încheiată la 16 martie 1993 s-au stabilit între părţi căile de acces auto şi modul de folosire al acestora la proprietăţile societăţilor comerciale amplasate în parcelele 2234, 2236 şi 2239, considerându-se că acestea sunt bunuri în folosinţă comună şi nu se poate împiedica sub nici un motiv accesul celorlalţi la proprietăţile ce le deţin.
Actul a fost semnat de reprezentanţii societăţilor comerciale iar căile de acces reprezintă părţi din patrimoniul acestora.
Fiind în litigiu un fond de comerţ, indiferent de drepturile reale ce se nasc din raporturile juridice încheiate de părţi, ele fac obiectul unui litigiu comercial de competenţa instanţelor comerciale.
Administrarea probelor în procesul civil respectă acelaşi principiu al disponibilităţii iar părţile, folosind schiţele de plan cadastrale şi ale primăriei, nu au mai solicitat efectuarea unei expertize tehnice, instanţele de fond judicios constând probatoriul administrat suficient pentru dezlegarea pricinii.
În privinţa insuficientei motivări a deciziei atacate, recurenta face referiri la situaţia de fapt reţinută de instanţa de apel, pe care însă instanţa de recurs nu o poate cenzura, limitele acestei căi extraordinare de atac fiind stabilite de pct. 1 - 9 ale art. 304 C. proc. civ.
Greşita interpretare a actului dedus judecăţii evocată de recurentă nu este fondată. Prin convenţia sus amintită au fost stabilite căile de acces auto ca bunuri în folosinţă comună, iar din schiţele de plan avizate de Consiliul de Administraţie al T.C.I.T. – A.G. Timişoara, C.F. şi D.U.C.J. Timiş rezultă existenţa căii de acces din Str. Ionescu de la Brad.
Susţinerea pârâtei referitoare la existenţa unei alei pietonale este infirmată de schiţele de plan ce prevăd zone de parcare borne de delimitare a proprietăţilor şi în special calea de acces, dar şi de folosinţa îndelungată a acestuia.
Invocarea pct. 6 al art. 304 C. proc. civ., nu este susţinută de nici unul dintre motivele de recurs; instanţele s-au pronunţat asupra obiectului cererii de chemare în judecată, fără a acorda mai mult decât s-a cerut ori ceea ce nu s-a cerut.
Aşa fiind, în temeiul dispoziţiilor art. 312 C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va respinge, ca nefondat, recursul declarat împotriva deciziei nr. 227 din 14 decembrie 2006 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara.
În consideraţia dispoziţiilor art. 274 C. proc. civ., văzând culpa procesuală a recurentei, instanţa o va obliga la plata cheltuielilor de judecată către intimată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de pârâta SC S. SA Timişoara împotriva deciziei nr. 227 din 14 decembrie 2006 a Curţii de Apel Timişoara, secţia comercială, ca nefondat.
Obligă recurenta la 2000 lei cheltuieli de judecată către intimată.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţa publică, astăzi 30 octombrie 2007.
| ← ICCJ. Decizia nr. 408/2007. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 3367/2007. Comercial → |
|---|
