ICCJ. Decizia nr. 3698/2007. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 3698/2007
Dosar nr. 7739/2/2005
Şedinţa publică din 15 noiembrie 2007
Asupra recursului de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 28 februarie 1996, cu precizările ulterioare, reclamanta SC C. SA a solicitat, în contradictoriu cu pârâta SC R. SA, obligarea acesteia la plata sumei de 2.530.814.446 lei, împreună cu dobânda legală calculată la sumele datorate până la achitarea integrală a acestora, sumă care reprezintă diferenţa tarif/transport la rafinării a ţiţeiului provenit din import pe perioada 10 octombrie 1995 – 31 decembrie 1995 şi recunoaşterea tarifului 4110 lei/tonă a ţiţeiului provenit din import la rafinării, cu cheltuieli de judecată.
Prin sentinţa comercială nr. 13829 din 23 decembrie 2004 a Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a comercială, pronunţată în dosarul nr. 2358/1996, s-au respins, ca neîntemeiate, excepţia lipsei calităţii procesuale pasive şi excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune.
Prin aceeaşi sentinţă a fost admisă acţiunea astfel cum a fost precizată ulterior de reclamanta SC C. SA în contradictoriu cu pârâta, S.N.P., P. SA.
A fost obligată pârâta la plata sumei de 127.707.083.685 lei, din care 98.676.778 lei, reprezentând debit iniţial, respectiv diferenţă tarif transport la rafinării a ţiţeiului provenit din import pe perioada 15 octombrie – 31 decembrie 1995, actualizată conform indicelui preţului de consum pentru servicii, până la data de 31 octombrie 2003 şi 29.030.305 lei, reprezentând penalităţi de întârziere aferente.
A fost obligată pârâta la cheltuieli de judecată în sumă de 1.308.403.236 lei, reprezentând taxe timbru şi onorariu expert.
Instanţa a reţinut cu privire la calitatea procesuală pasivă a pârâtei că SC R. SA şi-a încetat existenţa ca persoană juridică, fiind absorbită de către pârâta în cauză, conform menţiunilor din R.C.
S-a reţinut că excepţia de prescripţie este nefondată, întrucât faţă de faptul că reclamanta pretinde diferenţe de tarif transport ţiţei, pentru perioada 15 octombrie 1995 – 31 decembrie 1995, acţiunea formulată la 28 februarie 1996 este în cadrul termenului legal de prescripţie de 3 ani prevăzut de Decretul nr. 167/1958 (art. 3).
Pe fondul cauzei, instanţa a reţinut, din probatoriul administrat, că între părţi s-a încheiat contractul de prestări servicii nr. 1/1994, având ca obiect preluarea ţiţeiului din import din depozitele O.T. SA Constanţa pomparea prin conducte magistrale şi predarea la rafinării.
Tariful practicat de părţi de 2.750 lei/tonă a fost majorat prin Decizia Ministerului Finanţelor nr. 869 din 8 decembrie 1995 la 4.110 lei/tonă, diferenţa de 1.360 lei/tonă fiind refuzată nejustificat de pârâtă pe perioada 15 octombrie 1995 – 31 decembrie 1995.
Decizia Ministerului Finanţelor a fost atacată de pârâtă la instanţa de contencios administrativ, dar instanţa a reţinut că este legală.
Ca urmare, instanţa de fond a reţinut că potrivit raportului de expertiză Ş.T., pârâta datorează diferenţa de tarif refuzată fără temei, de 1.360 lei, care, pe perioada în litigiu, reprezenta 2.550.814.446 lei, şi care actualizată cu indicele de inflaţie, până la 31 octombrie 2003, reprezenta 98.676.778.187 lei (conform calculelor pe fiecare din cele 5 facturi emise de reclamantă).
Pentru întârzierea în plata prestaţiilor, şi în raport de clauza penală prevăzută de părţi în contract, de 0,4 % pe zi întârziere, instanţa a reţinut că pârâta datorează cu titlu de penalităţi suma de 29.030.305 lei, calculate, aşa cum rezultă din raportul de expertiză Ş.T., de la scadenţa facturilor şi până la 31 octombrie 2003.
Împotriva sentinţei instanţei de fond reclamanta şi pârâta au declarat apel.
Prin Decizia nr. 274 din 10 mai 2006, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a comercială, a respins apelul reclamantei SC C. SA.
A fost admis apelul pârâtei SC P. SA Bucureşti, sentinţa atacată fiind schimbată în parte, în sensul reducerii obligaţiilor de plată la suma de 5.101.628.892 lei, din care 2.550.814.446 lei, diferenţă tarif transport pe perioada 15 octombrie 1995 – 31 decembrie 1995, şi 2.550.814.446 lei, penalităţi de întârziere.
A fost respinsă cererea de actualizare a debitului, cu rata inflaţiei, ca neîntemeiată, fiind menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei.
În pronunţarea hotărârii, instanţa de apel a reţinut că nu pot fi reţinute, ca întemeiate, criticile reclamantei recurente de actualizare a penalităţilor cu rata inflaţiei întrucât acestea nu se datorează decât în raport cu clauza penală convenită de părţi.
Pentru acoperirea întregului prejudiciu, reclamanta avea posibilitatea de a solicita daune moratorii în completare în temeiul art. 1088 C. civ. şi art. 43 C. com., însă la termenul de judecată din 25 aprilie 1996 a renunţat la acest capăt de cerere.
Instanţa a reţinut, ca întemeiat, recursul pârâtei SC P. SA în ce priveşte limitarea penalităţilor de întârziere, conform art. 7 alin. (3) din Legea nr. 76/1992 la cuantumul sumei asupra căreia au fost acordate, respectiv la valoarea debitului de 2.550.814.446 lei, fără aplicarea ratei inflaţiei.
Împotriva acestei ultime hotărâri, au declarat recurs reclamanta şi pârâta.
Recurenta reclamantă şi-a întemeiat recursul pe prevederile art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ., formulând următoarele critici:
- preţul reactualizat cu indicele de inflaţie se cuvine pentru restabilirea echilibrului contractual, astfel că greşit instanţa de apel a reţinut că în lipsa unei clauze contractuale cererea de reactualizare nu-şi are temei;
- greşit s-au limitat penalităţile la cuantumul debitului, întrucât art. 7 din Legea nr. 76/1992 nu-şi are aplicabilitate faţă de clauza penală stabilită de părţi în contract.
Recurenta pârâtă SC P. SA şi-a întemeiat recursul pe art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ., formulând următoarele critici:
- motivarea instanţei este superficială, hotărârea este insuficient motivată, criticile formulate nefiind analizate;
- acţiunea urma să fie constatată ca perimată, întrucât de la 18 octombrie 2002, dată la care acţiunea în contencios administrativ a fost respinsă irevocabil prin Decizia instanţei supreme, termenul de perimare de 6 luni s-a împlinit la 17 aprilie 2003, astfel că cererea SC C. din 13 iunie 2006, de repunere a cauzei pe rol, nu au putut să împiedice efectele perimării, care se produc de drept potrivit art. 248 alin. (1) C. proc. civ.;
- nu are obligaţia plăţii diferenţelor de tarif, întrucât Fondul special, alimentat permanent, a preluat toate datoriile SC R. SA iar cele din anexa la OUG nr. 249/2000 se plătesc cu prioritate. Obligaţia plăţii din Fondul special există şi pentru datoriile ce nu au fost cuprinse în anexa 1;
- greşit ambele instanţe au respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive. Ulterior, intrării în vigoare a OUG nr. 249/2000, urmare căreia SC R. redevine persoană juridică, nu mai poate răspunde pentru neîndeplinirea obligaţiilor contractuale anterioare;
- nelegalitatea încuviinţării şi administrării probei cu expertiza contabilă, probă necerută prin acţiune sau la prima zi de înfăţişare.
Cu privire la recursul reclamantei:
Greşit curtea de apel a reţinut că reclamanta nu este îndreptăţită la reactualizarea preţului prestaţiilor cu indicele de inflaţie.
Potrivit art. 970 C. civ., „convenţiile trebuie executate cu bună credinţă.
Ele obligă nu numai la ceea ce este expres într-însele, dar la toate urmările, ce echitatea, obiceiul sau legea dă obligaţiei, după natura sa".
Art. 981 C. civ., statuează că „clauzele obişnuite într-un contract se subînţeleg, deşi nu sunt exprese într-însul".
Cererea reclamantei pentru reactualizarea pretenţiilor urmăreşte restabilirea echilibrului prestaţiilor în cadrul contractului intervenit între părţi şi este îndreptăţită chiar în lipsa unor clauze exprese în contract.
Preţul prestaţiilor de transport pe perioada 15 octombrie 1995 – 31 decembrie 1995, în sumă de 2.550.814.446 lei, a fost refuzat de pârâtă mai bine de 10 ani, astfel că această sumă nu mai reprezintă echivalentul prestaţiei reclamantei, impunându-se reactualizarea.
Expertiza contabilă a aplicat la fiecare factură, indicele de inflaţie pe o perioadă de 8 ani, respectiv până în 31 octombrie 2003, valoarea actualizată a prestaţiilor însumând 98.676.778.187 lei.
Reactualizarea este întemeiată şi în condiţiile în care în contract părţile nu au prevăzut o clauză în acest sens, întrucât beneficiara pârâtă datorează preţul prestaţiilor în valoarea de la data efectuării acestora, preţ reactualizat în cazul refuzului şi a întârzierii plăţii, altfel prestatoarea reclamantă ar fi prejudiciată.
Ca urmare, este criticabilă reţinerea instanţei de apel în sensul respingerii cererii de reactualizare a preţului prestaţiilor reclamantei.
Hotărârea instanţei de apel este criticabilă şi privitor la limitarea penalităţilor la valoarea sumei asupra căreia au fost calculate, adică la 2.550.814.446 lei, prin aplicarea art. 7 din Legea nr. 76/1992.
Aceste prevederi legale, care stabileau un procent al penalităţilor şi o limitare a cuantumului acestora, nu-şi aveau aplicare în speţă, întrucât nu puteau să înlăture voinţa părţilor contractante care au prevăzut prin contractul nr. 1/3244/R/1994, în art. 14, o penalitate de 0,4 % pe zi întârziere, aplicabilă pe toată perioada până la efectuarea plăţii.
În raport de scadenţa plăţilor pentru cele cinci facturi emise de reclamantă, expertiza contabilă a calculat penalităţile de 0,4 % pe zi întârziere, până la 31 octombrie 2003, penalităţi ce însumează 29.030.305.498 lei, întemeiat acordate de instanţa de fond.
Aşa fiind, criticile recurentei reclamante fiind întemeiate, recursul urmează să fie admis, Decizia atacată să fie modificată în sensul respingerii apelului declarat de pârâta, SC P. SA împotriva sentinţei instanţei de fond.
În ce priveşte recursul pârâtei SC P. SA Bucureşti:
Criticile recurentei întemeiate pe art. 304 pct. 7 C. proc. civ., hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau motivele sunt contradictorii, sunt de respins, întrucât, dimpotrivă, instanţa de apel a motivat pe larg tocmai admiterea apelului acestei părţi şi diminuarea răspunderii pârâtei.
Nu este întemeiată nici critica privind lipsa calităţii procesuale pasive, întrucât aşa cum au reţinut instanţele de fond şi apel, conform dovezilor depuse de părţi SC P. SA a fost introdusă în cauză urmare fuziunii prin absorbţie dintre aceasta şi fosta C.R.P., care s-a constituit, la rândul său, prin comasarea, SC R. SA, SC P. Bucureşti şi SC P. SA.
Susţinerea recurentei în sensul că nu are obligaţia plăţii sumelor pretinse de reclamantă, întrucât acestea se suportă din Fondul Special pentru produse petroliere, alimentat în continuare şi care acoperă toate obligaţiile de plată ale fostei C.R.P., chiar dacă nu sunt cuprinse în anexa 1 la OUG 249/2000, nu poate fi primită.
În adevăr, astfel cum au reţinut ambele instanţe, prestaţiile în litigiu nu pot fi acoperite din Fondul Special produse petroliere, obligaţia plăţii revenind pârâtei, întrucât anexa 1 la OUG nr. 249/2000 nu cuprinde creanţa reclamantei SC C. SA. Plata debitului în litigiu nu putea fi acoperită din Fondul Special, deoarece SC R. SA, beneficiară la data emiterii facturilor, le-a refuzat la plată, nu le-a înregistrat în contabilitate, ci le-a restituit emitentei.
De altfel, la data creării fondului special de plată prin OUG 249/2000, suma pretinsă de SC C. SA era pe rolul instanţelor, hotărârea de fond fiind pronunţată în 2004.
Nu pot fi reţinute nici criticile recurentei pârâte privind perimarea cererii de chemare în judecată, întrucât suspendarea cauzei s-a dispus de instanţa de fond la cererea pârâtei, pentru soluţionarea cauzei având ca obiect nelegalitatea deciziei M.F. nr. 869 din 2 decembrie 1995 şi anularea acestuia, or, era obligaţia pârâtei de a încunoştiinţa instanţa asupra soluţionării cauzei şi a formulării cererii de repunere pe rol.
Instanţa de apel a reţinut că nu erau îndeplinite condiţiile art. 248 (1) C. proc. civ., întrucât pricina nu a rămas în nelucrare, reclamanta formulând mai multe cereri pentru amânare în vederea soluţionării cauzei ce a determinat suspendarea.
În ce priveşte proba cu expertiza contabilă, aceasta a fost apreciată de instanţă ca concludentă şi pertinentă şi necesară soluţionării pricinii.
Aşa fiind, recursul pârâtei urmează să fie respins ca nefondat.
În temeiul art. 274 C. proc. civ., pârâta urmează să fie obligată la plata sumei de 115.401 lei, cheltuieli de judecată în favoarea reclamantei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de reclamanta SC C. SA Ploieşti împotriva deciziei nr. 274 din 10 mai 2006 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VI-a comercială şi în consecinţă, modifică în parte, Decizia recurată, în sensul că respinge apelul declarat de pârâta SC P. SA Bucureşti împotriva sentinţei nr. 13829 din 23 decembrie 2004 a Tribunalului Bucureşti.
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta SC P. SA Bucureşti împotriva aceleiaşi decizii.
Obligă recurenta pârâtă la plata sumei de 115.401 lei cheltuieli de judecată către recurenta reclamantă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 15 noiembrie 2007.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3794/2007. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 3807/2007. Comercial → |
|---|
