ICCJ. Decizia nr. 3730/2007. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 3730/2007
Dosar nr. 867/64/2006
Şedinţa publică din 16 noiembrie 2007
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Reclamanta A.V.A.S. Bucureşti a chemat-o în judecată pe pârâta SC S. SRL Braşov şi a solicitat ca prin sentinţa care se va pronunţa să fie obligată la plata sumei de 20.000 Ron reprezentând penalităţi datorate pentru nerespectarea termenului de prezentare a documentelor justificative privind realizarea investiţiilor conform art. 8.13 din contract precum şi la plata sumei de 270.589 Ron penalităţi pentru nerespectarea termenului de prezentare a dovezii de înregistrare a garanţiei reale mobiliare. În esenţă, reclamanta şi-a motivat pretenţiile pe prevederile art. 8.12.4 şi 8.14 alin. (3) din contract a căror nerespectare o îndreptăţesc să solicite penalităţile iar în drept a invocat dispoziţiile art. 969 şi 970 C. civ.
Tribunalul Braşov, secţia comercială, prin sentinţa nr. 1295 din 15 august 2006, a admis în parte acţiunea reclamantei şi a obligat-o pe pârâta SC S. SRL Braşov să-i plătească suma de 545,58 lei Ron reprezenzând penalităţi calculate pentru întârzierea înregistrării garanţiei reale mobiliare la A.E.G.R.M. Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a avut în vedere raportul de expertiză prin care s-a stabilit că înregistrarea garanţiei a fost făcută cu o întârziere de 3 zile. Cu privire la obligaţia de a comunica documentele justificative din care să rezulte realizarea investiţiei, instanţa de fond a stabilit că reclamanta a făcut analiza realizării obligaţiilor contractuale cu întârziere şi că nu a dovedit, în alţi termeni faptul că documentele justificative au fost depuse cu întârziere.
Pentru a respinge penalităţile solicitate pentru netransmiterea documentelor din care să rezulte realizarea investiţiilor prima instanţă a citat art. 1169 C. civ., potrivit căruia cel ce face o afirmaţie în faţa instanţei trebuie să o dovedească.
Împotriva sentinţei tribunalului a declarat apel reclamanta A.V.A.S. prin care a formulat critici pentru motive de netemeinicie şi nelegalitate. În esenţă, a susţinut că au fost interpretate eronat clauzele contractului întrucât prin acţiune s-au solicitat penalităţi de întârziere calculate pentru nerespectarea termenelor de depunere a documentelor justificative privind realizarea investiţiilor şi a înscrierii garanţiei în arhiva electronică.
Urmare analizei criticilor aduse sentinţei şi a înscrisurilor depuse de apelantă, Curtea a reţinut că, în adevăr, prin acţiune s-au pretins penalităţi de întârziere în trimiterea documentelor care justificau realizarea investiţiilor conform art. 8.13 şi 8.14 din contract şi că numai printr-o greşită interpretare a caluzelor contractului şi a înscrisurlor de la dosar s-a ajuns la o soluţie greşită. A mai reţinut Curtea că A.V.A.S. a depus documente în dovedirea faptului generator al obligaţiei nerealizate de intimată şi anume adresa 1829 din 24 octombrie 2005 din care rezultă data comunicării înscrisurilor în dovedirea realizării investiţiei precum şi adresa nr. 3147 din 4 noiembrie 2002 prin care intimata a probat trimiterea dovezii înregistrării garanţiei reale mobiliare.
Cu aceste argumente, Curtea a admis apelul reclamantei A.V.A.S. şi a schimbat în tot sentinţa în sensul admiterii acţiunii şi a obligării pârâtei SC S. SRL la plata sumei de 20.000 Ron penalităţi de întârziere pentru nerespectarea termenului de prezentare a documentelor justificative privind realizarea investiţiilor şi 270.589 Ron penalităţi de întârziere pentru nerespectarea termenului de prezentare a dovezii înregistrării garanţiei reale mobiliare.
Împotriva deciziei Curţii de Apel a declarat recurs în termen, pârâta SC S. SRL Braşov prin care a invocat motivul prevăzut de art. 304 alin. (9) C. proc. civ. În argumentarea acestui motiv recurenta a susţinut în prealabil că prin contractul de vânzare-cumpărare, intimata i-a impus clauze contractuale fără negociere că prin aceste clauze i-au fost impuse numai obligaţii în timp ce vânzătoarea A.V.A.S. şi-a stipulat numai drepturi. Cu toate acestea a arătat în continuare recurenta, obligaţiile au fost îndeplinite deşi a întâmpinat greutăţi în majorarea capitalului social.
Recurenta a mai susţinut că vânzătoarea nu şi-a îndeplinit obligaţia de transmitere a clădirilor şi terenurilor din patrimoniul societăţii libere de orice sarcini şi nici nu a realizat anual controlul asupra derulării contractului. Aceste obligaţii neîndeplinite de vânzătoare şi neanalizate de instanţă au avut drept consecinţă, potrivit autoarei, necunoaşterea situaţiei reale a investiţiilor cu consecinţa pretinderii unor sume care nu-i sunt datorate.
Cu referire la investiţii, recurenta a arătat că a realizat programul investiţional, în perioada 19 august 2002 - mai 2003, şi ca atare nu mai poate fi vorba de scadenţa unor obligaţii după august 2002. Având în vedere că investiţia a fost realizată în august 2002 iar acţiunea a fost introdusă la 24 octombrie 2005, potrivit autoarei nu mai puteau fi formulate pretenţii împotriva sa întrucât au intrat sub incidenţa prescripţiei extinctive. În opinia sa şi pretenţiile pentru trimiterea documentelor justificative, ca efect al realizării investiţiei, a intrat de asemenea sub incidenţa prescripţiei. A mai arătat recurenta că obligaţia plăţii preţului a fost îndeplinită la data de 15 februarie 2002 iar intimata a cunoscut îndeplinirea obligaţiei la 5 februarie 2002 ceea ce înseamnă că obligaţia de garanţie care avea ca scop acoperirea unui eventual prejudiciu a rămas fără obiect, şi că instanţa nu a dat interpretarea cuvenită, potrivit voinţei părţilor, art. 8.14 din contract. Pe lângă faptul că şi aceste pretenţii intră sub incidenţa prescripţiei recurenta a invocat şi caracterul de evidenţă publică a datelor A.E. În concluzie s-a susţinut că prin încălcarea prevederilor legale cu privire la interpretarea contractului şi prin omisiunea esenţială a lipsei oricărui prejudiciu s-a pronunţat o soluţie cu încălcarea prevederilor art. 969, 970, 977, 985 C. civ. şi art. 3 raportat la art. 7 din Decretul nr. 167/1958.
Din examinarea criticilor aduse deciziei se va reţine:
1. Considerentele prealabile referitoare la faptul că recurentei i-au fost impuse prin contract obligaţii fără să aibă posibilitatea negocierii acestora precum şi inexistenţa unui echilibru real între drepturile şi obligaţiile stipulate în contractul de vânzare-cumpărare nu vor fi reţinute.
Potrivit contractului vânzătorul ca instituţie publică implicată şi-a asumat în capitolul „Declaraţiile şi garanţiile vânzătorului" drepturi şi obligaţii în legătură cu un pachet de acţiuni al societăţii SC S.T. SA. Nicio clauză nu a fost declarată nulă pentru motivul că nu a fost negociată anterior încheierii contractului de vânzare-cumpărare. Mai mult, din actul adiţional nr. 1 la contractul de vânzare-cumpărare de acţiuni rezultă că părţile şi-au făcut concesii în legătură cu pactul comisoriu iar cumpărătorul şi-a asumat obligaţii în legătură cu suportarea unor costuri bancare legate de achitarea sumelor prevăzute în contract şi apoi s-a rediscutat posibilitatea reţinerii sumelor achitate de cumpărător în cazul desfiinţării contractului. Prin urmare dacă recurenta consideră că a existat un dezechilibru între clauzele contractului nu ar fi stăruit în acest dezechilibru prin actul menţionat care exprimă acordul fără rezerve în raporturile respective.
În consecinţă, susţinerile recurentei sunt lipsite de suport probator şi, nu vor fi reţinute drept fundament pentru celelalte critici.
2. Motivul prevăzut de art. 304 alin. (9) C. proc. civ.
- Recurenta şi-a întemeiat această critică, în alţi termeni, pe excepţia neexecutării de către vânzătoare a obligaţiei transmiterii clădirilor şi terenurilor din patrimoniul societăţii, libere de orice sarcini, precum şi pe neîndeplinirea obligaţiei anuale de verificare a derulării contractului cu consecinţa necunoaşterii de către aceasta a situaţiei realizărilor. Această apărare potrivit autoarei nu a fost analizată de instanţă.
Motivul invocat este neîntemeiat, pe de o parte, pentru că nu face trimitere concretă la textele de lege sau din contract care au fost încălcate , iar pe de altă parte, pentru că prin contractul de privatizare, intimata a vândut un pachet de acţiuni deţinut la SC S.T. SA, care reprezintă o parte din valoarea capitalului social subscris. În calitate de acţionar vânzătoarea nu deţine în proprietate bunuri din patrimoniul societăţii, astfel că, nefiind înstrăinate active, vânzătorul a garantat cumpărătorului prin clauza 7.5 că „nicio terţă parte nu are niciun drept asupra acestor acţiuni". În continuare vânzătorul a certificat faptul că „societatea are certificat de proprietate" asupra terenurilor şi că terenurile şi clădirile fac parte din patrimoniul societăţii privatizate, acestea fiind libere de sarcini. Rezultă cu evidenţă că această atestare a ţinut seama de declaraţiile societăţii făcute pentru pregătirea dosarului de privatizare. Nu rezultă din probele prezentate în faţa celor două instanţe că recurenta a fost împiedicată să trimită documentaţia privind realizarea investiţiilor asumate, din cauze care ţin de revendicarea terenurilor. Dezlegarea acestor probleme legate de revendicare îşi găseşte răspunsul în alte prevederi legale aşa încât nu pot fi reţinute în acest litigiu care are ca obiect plata de penalităţi pentru nerespectarea unor obligaţii asumate prin contractul de vânzare-cumpărare (art. 8.13 şi 8.14). În esenţă, critica de mai sus vizează netemeinicia şi nu nelegalitatea soluţiei din apel care nu poate fi reformată decât pentru motive de nelegalitate.
În legătură cu cea de-a doua chestiune legată de controlul pe care cumpărătorul trebuia să-l efectueze asupra realizării obligaţiilor asumate de recurentă trebuie reţinut că executarea obligaţiei prevăzută de art. 8.12.4 din contract nu depindea de îndeplinirea de către intimată a controlului asupra derulării contractului.
Prin urmare, nici aceste susţineri care oricum nu vizează nelegalitatea nu vor fi reţinute.
3 - Critica privind incidenţa prescripţiei extinctive în cauză este fondată în măsura în care se va arăta în continuare. Potrivit înscrisurilor aflate la dosar şi precizărilor făcute în faţa instanţei de apel şi apoi în recurs, pretenţiile intimatei au vizat netransmiterea documentelor justificative pentru investiţiile cu scadenţă la 1 septembrie 2003 şi respectiv 1 septembrie 2004 aşa încât pentru penalităţile pretinse în conformitate cu clauza 8.13 din contract în raport de data introducerii acţiunii 20 octombrie 2005, termenul de trei ani prevăzut de art. 3 din Decretul nr. 167/1958 nu era împlinit.
Pentru cel de-al doilea capăt de cerere având ca obiect penalităţile pentru netransmiterea dovezii înregistrării garanţiei reale mobiliare în A.E. în termen de 30 de zile de la data încheierii contractului problema prescripţiei poate fi pusă întrucât intimata a introdus acţiunea, la data de 20 octombrie 2005, iar comunicarea documentelor s-a realizat prin adresa nr. 3147 din 4 noiembrie 2002 astfel că penalităţile de 0,10 % prevăzute de art. 8.14 puteau fi pretinse numai pentru perioada 20 octombrie 2002 – 4 noiembrie 2002.
Având în vedere faptul că penalităţile curg pro rata temporis şi în considerarea termenului de prescripţie de trei ani prevăzut de art. 3 raportat la art. 7 din Decretul nr. 167/1958, penalităţile nu puteau fi acordate în afara perioadei susarătate. În legătură cu acest capăt de cerere instanţa de apel a dat o interpretare corectă clauzei penale referitoare la transmiterea documentelor justificative privind înregistrarea garanţiei şi tot corect a înlăturat concluziile expertizei prin care calculul penalităţilor a fost întocmit greşit.
Cu toate acestea Curtea nu a observat şi, nici părţile nu au invocat excepţia prescripţiei, intimata pentru că nu era interesată, iar recurenta pentru că a urmărit înlăturarea în totalitate a sancţiunii fără să formuleze un subsidiar pe care să-l supună spre analiză instanţei de control judiciar.
În consecinţă, faţă de cele ce preced, în raport de data introducerii acţiunii, perioada anterioară datei de 20 octombrie 2002, a intrat sub incidenţa prescripţiei care a curs până la data de 4 noiembrie 2002 când obligaţia de comunicare a fost îndeplinită. În aceste condiţii cuantumul penalităţilor datorate pentru acest capăt de cerere se reduce la suma de 94.235.046 lei.
- Celelalte critici privind inexistenţa unui prejudiciu prin necomunicarea actelor stipulate în contract în dovedirea investiţiilor cât şi a dovezii înregistrării garanţiei mobiliare nu pot fi primite întrucât convenţiile legal făcute au putere de lege între părţile contractante. Câtă vreme părţile au prevăzut sancţiuni pentru nerespectarea unor obligaţii pe care debitoarea obligaţiei şi le-a asumat nu poate solicita intervenţia instanţei pentru înlăturarea sancţiunilor respective, fără să înfrângă forţa obligatorie a contractului.
Prin urmare, convenţia părţilor este operantă cu toate clauzele sale astfel că în mod corect s-au dat efecte art. 8.13 şi 8.14 din contractul nr. 11 din 29 august 2001 raportat la art. 969 şi 970 C. civ.
- Nu va fi reţinută nici susţinerea potrivit căreia dacă investiţiile au fost realizate în anul 2003 nu mai operează nici o sancţiune întrucât recurenta nesocoteşte stipulaţia expresă din contract (8.12.4) potrivit căreia recunoaşterea investiţiei presupune obţinerea certificatului de înscriere de menţiuni din care să rezulte majorarea capitalului social însoţit de documentele privind înregistrarea în contabilitatea societăţii.
Documentele justificative conform art. 8.13 se trimit vânzătorului, iar netransmiterea lor este supusă sancţiunii contractuale.
Pentru identitate de raţionament şi cealaltă clauză privind aplicarea penalităţii de 0,10 % din preţul de cumpărare operează în condiţiile art. 8.14 alin. (2), aşa cum corect, în alţi termeni, a reţinut instanţa de apel (cu aplicarea corectă a perioadei de penalizat cum s-a arătat mai sus).
De altfel, toate aceste chestiuni altele decât cele referitoare la excepţia prescripţiei nu vizează nelegalitatea soluţiei instanţei de apel deşi s-au argumentat şi în această cale de atac nedevolutivă tocmai în scopul de a se reţine pe aceste aspecte care ţin de aplicarea clauzei penale că soluţia recurată este la adăpost de criticile formulate în recurs întrucât voinţa părţilor este sursa şi măsura drepturilor dobândite ca şi a obligaţiilor asumate de către cei care au exprimat-o .
Revenind asupra excepţiei privind prescripţia extinctivă cu referire la capătul doi de cerere, motiv de nelegalitate care se încadrează în prevederile art. 304 alin. (9) C. proc. civ. şi raportând aceste prevederi la art. 312 alin. (3) C. proc. civ., recursul se va admite, iar Decizia instanţei de apel va fi modificată în parte în sensul obligării pârâtei recurentei la plata sumei de 94.235.046 lei vechi reprezentând penalităţi calculate pentru întârzierea în prezentarea dovezii de înregistrare a garanţiei reale mobiliare. Celelalte dispoziţii urmând să fie menţinute. De asemenea, se va lua act de faptul că nu s-au solicitat cheltuieli de judecată în faţa acestei instanţe.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de pârâta SC S. SRL BRAŞOV împotriva deciziei nr. 11/ Ap din 30 ianuarie 2007 a Curţii de Apel Braşov, secţia comercială, modifică în parte Decizia recurată, în sensul că obligă pârâta SC S. SRL BRAŞOV la plata sumei de 94.235.046 lei vechi, reprezentând penalităţi calculate pentru întârzierea în prezentarea dovezii de înregistrare a garanţiei reale imobiliare.
Menţine celelalte dispoziţii ale deciziei.
Ia act că nu se solicită cheltuieli de judecată.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 16 noiembrie 2007
| ← ICCJ. Decizia nr. 2870/2007. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 3713/2007. Comercial → |
|---|
