ICCJ. Decizia nr. 631/2007. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 631/2007
Dosar nr. 10108/1/2006
Şedinţa publică din 9 februarie 2007
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Reclamanta SC C. SA SFÂNTU GHEORGHE a solicitat prin acţiune, în contradictoriu cu pârâta M.R.B., Agenţia Braşov să se constate nulitatea contractelor de garanţie imobiliară autentificate sub nr. 514 – nr. 520 din 26 martie 2002 pentru dol şi fraudarea inteselor sale.
Soluţionând litigiul, Tribunalul Braşov, prin sentinţa nr. 885 din 3 noiembrie 2005, a respins excepţia prescripţiei dreptului la acţiune invocată de pârâtă şi a respins ca nefondată acţiunea precizată de reclamanta SC C. SA în contradictoriu cu pârâta M.R.B. prin Agenţia Braşov.
Instanţa de fond a reţinut în considerentele sentinţei că pârâta M.R.B. a acordat un credit conform contractului nr. 15 în sumă de 456.500 Euro pe care debitoarea l-a garantat cu imobilul identificat în contract, proprietatea reclamantei şi cu contractele de garanţie imobiliară nr. 514 – nr. 520 din 26 martie 2002.
Prima instanţă a mai reţinut că existenţa dolului invocată de reclamanta pentru a solicita nulitatea contractelor de garanţie nu a fost dovedită, că reaua-credinţă a băncii şi previzibilitatea neexecutării de către debitoarea SC P. SRL, garantată de către reclamantă, nu poate fi reţinută în condiţiile în care Banca a urmărit-o mai întâi pe debitoare în vederea achitării debitului. A fost înlăturată de instanţa de fond şi susţinerea potrivit căreia contractele de garanţie se bazează pe o cauză ilicită sau falsă cât şi excepţia prescripţiei dreptului la acţiune.
Sentinţa a fost apelată de reclamantă care a invocat nelegalitatea hotărârii în raport de prevederile art. 261 alin. (3) C. proc. civ., art. 968, 948, 960 şi 969 C. civ., care în opinia apelantei reclamante au fost greşit aplicate.
Curtea de Apel Braşov, secţia comercială, prin Decizia nr. 101 din 11 mai 2006, a respins, ca nefondat, apelul reclamantei şi a reţinut că instanţa de fond a examinat susţinerile şi probele depuse de ambele părţi şi că a stabilit corect situaţia de fapt dând o dezlegare corectă problemelor de drept puse în discuţie.
În continuare a reţinut, citând art. 1790 şi 1746 şi urm.C. civ., că executarea silită a imobilului ipotecat în cazul neplăţii datoriei de către debitor este cauza contractului de ipotecă şi că o astfel de cauză nu poate avea caracter ilicit ori contrar bunelor moravuri şi ordinii publice. A fost înlăturată ca nedovedită şi afirmaţia recurentei privind faptul că la încheierea contractului de credit şi a contractelor de ipotecă intimata ar fi avut cunoştinţă de faptul că debitoarea nu-şi va plăti la timp ratele şi dobânzile. În fine, cu privire la dolul invocat drept cauză de nulitate a contractelor de garanţie instanţa de apel a reţinut că la dosar nu au fost depuse probe din care să rezulte că intimata a prezentat situaţii false în legătură cu starea economică a debitoarei, iar în privinţa motivelor de nulitate s-a conchis că aspectele de comportament pe care intimata le-ar fi avut după încheierea contractelor nu sunt contemporane momentului încheierii contractelor pentru a putea fi reţinute.
Împotriva deciziei nr. 61/2006 a declarat recurs reclamanta SC C. SA Sfântu Gheorghe prin care a invocat motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pctele 8 şi 9 C. proc. civ.
În argumentarea primului motiv recurenta a susţinut că instanţele au interpretat greşit actul dedus judecăţii şi ca urmare au schimbat înţelesul lămurit şi neîndoielnic al acestuia.
În esenţă, recurenta a considerat că deşi instanţele au fost sesizate cu nulitatea unor contracte de garanţie pentru ilicitul cauzei ce a stat la baza convenţiei, contrar ordinii publice şi bunelor moravuri prin aceea că încă de la contractare între bancă şi debitorul principal a existat o înţelegere în sensul de a nu se da eficienţă contractului de credit principal ci garanţiilor pentru stingerea debitului, prin soluţiile pronunţate nu s-au examinat aceste susţineri ci s-au făcut referiri generale la contractul de garanţie imobiliară cu trimitere la art. 1746 C. civ.
Procedând în acest mod, recurenta a apreciat că instanţele au schimbat natura actului dedus judecăţii precum şi înţelesul neîndoielnic al acestuia. În concret, s-a considerat de autoare că instanţa trebuia să verifice dacă societatea garantă avea în obiectul de activitate posibilitatea acordării unor garanţii pentru alte societăţi întrucât, în opinia sa, garantarea unui credit trebuia să se facă cu bunuri din patrimoniul societăţii comerciale care a beneficiat de credit.
Sub aspect probator, recurenta a considerat, cu trimitere la art. 968 C. civ., că între debitoare şi bancă a existat o înţelegere pentru favorizarea debitorului în neplata creditului, ceea ce înseamnă că au fost perfectate contractele de garanţie în condiţii de ilicit comercial.
Nelegalitatea deciziei în raport de prevederile art. 304 alin. (9) C. proc. civ., a fost motivată prin neexaminarea de către instanţe a tuturor elementelor care demonstrau existenţa dolului.
Recurenta a arătat în sprijinul acestui motiv că a semnat contractele de garanţie imobiliară având credinţa că s-a analizat temeinicia situaţiei debitoarei şi a legalităţii garantării de către o altă societate decât debitorul, cu propriile bunuri fără să aibă în obiectul de activitate astfel de operaţii şi în fine, că a avut credinţa că se vor efectua controale permanente asupra activităţii debitorului şi asupra mijloacelor băneşti ale acestuia.
Recurenta a considerat că mijloacele viclene utilizate de bancă la contractare au fost dovedite şi că voinţa debitorului garant a fost înşelată întrucât s-a încrezut în seriozitatea şi buna-credinţă a bancii.
Pentru motivele invocate, recurenta a solicitat admiterea recursului şi în fond admiterea acţiunii astfel cum a fost formulată.
Intimata prin întâmpinare a susţinut că motivele invocate nu vizează nelegalitatea, că actul dedus judecăţii a fost corect examinat fără să se schimbe înţelesul său şi că prevederile legale au fost corect aplicate unei situaţii de fapt bine determinate. Cu referire la dol intimata a arătat că acesta nu a fost dovedit şi că, în orice caz, actul viclean la care se referă recurenta trebuia demonstrat la momentul încheierii lui. Potrivit recurentei ideea că numai societăţile comerciale care au în obiectul lor de activitate posibilitatea acordării de garanţii cu scop comercial este falsă şi tinde să inducă în eroare instanţele. Sub aspect probator, motivele invocate, în opinia intimatei, nu sunt relevante pentru motivul de nelegalitate invocat. Intimata a făcut trimitere la probele dosarului din care rezultă înţelegerea dintre debitoarea SC P. SRL şi recurentă care au convenit să obţină credite bancare garantate cu ipotecă de către recurentă pentru demararea unei activităţi comerciale. Această convenţie demonstrează că garanţiile au fost asumate în cunoştinţă de cauză şi nu cum sugerează recurenta că ar fi existat înţelegerea între bancă şi debitoare. Asupra executării garanţiei, intimata a citat art. 1042 C. civ., şi a cerut să se respingă susţinerea că ar fi trecut la executare pentru a-şi urmări un scop prohibit de lege sau contrar ordinii publice.
Recursul este nefondat.
Potrivit art. 304 alin. (1) pct. 8, modificarea sau casarea unei hotărâri se poate cere numai pentru motive de nelegalitate „când instanţa interpretând greşit actul dedus judecăţii a schimbat natura ori înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia".
Acest motiv îşi găseşte aplicarea numai în situaţia în care ar rezulta fără dubiu natura juridică a actului dedus judecăţii, ori înţelesul acestuia, iar instanţa de apel ar fi reţinut un alt act juridic sau un alt conţinut.
Examinând obiectul acţiunii şi soluţia pronunţată de instanţa de apel în conformitate cu motivul de nelegalitate invocat se constată că au fost deduse judecăţii contractele de ipotecă autentificate sub nr. 514 – nr. 520/2002, prin care recurenta a garantat creditul acordat de Bancă, debitoarei SC P. SRL. Executarea garanţiei reale faţă de care îşi exprimă nemulţumirea recurenta, nu constituie o schimbare a naturii actului sau a înţelesului acestuia pentru a se reţine critica adusă deciziei pronunţată de instanţa de apel care a examinat litigiul în limitele obiectului dedus judecăţii şi a cadrului procesual stabilit de garanta recurentă.
Astfel, recurenta deşi admite că la acordarea unui credit este obligatoriu contractul de garanţie imobiliară ajunge la concluzia greşită că această garanţie trebuie să vizeze patrimoniul debitorului care este beneficiarul creditului. Afirmaţia recurentei este lipsită de suport legal ca de altfel şi susţinerea privind limitarea posibilităţii constituirii unei garanţii reale, de către o societate comercială, dacă în obiectul său de activitate nu s-a prevăzut constituirea garanţiilor reale.
Această ultimă susţinere exprimă pe de o parte o opinie proprie a recurentei care induce ideea constituirii unor societăţi comerciale specializate pentru garantarea unor obligaţii, iar pe de altă parte, dacă s-ar admite ipotetic punctul său de vedere, această susţinere ar putea constitui o invocare a culpei proprii de a-şi fi depăşit specialitatea capacităţii de folosinţă. În cauză nu se poate pune o astfel de problemă nici ipotetic întrucât constituireade garanţii reale cu bunuri din patrimoniul propriu al unei societăţi comerciale nu este îngrădită decât de voinţa societară.
Trimiterea la art. 1746 C. civ. şi considerentele pentru care a fost citat acest articol este în concordanţă cu analiza făcută asupra obiectului dedus judecăţii prin care s-a pus în discuţie „nulitatea (anularea) contractelor de garanţie…".
În realitate se invocă în cadrul acestui motiv neexaminarea probelor, fără să fie numite, care ar fi dus la fraudarea intereselor garantului imobiliar. Aceste critici exced motivului invocat având în vedere că ceea ce se urmăreşte în cazul examinării naturii juridice a actului dedus judecăţii este conţinutul actului în sens de negotium, iar această analiză a fost corect făcută în considerentele deciziei, prin raportare la momentul încheierii contractului, întrucât cauzele de nulitate trebuie să fie contemporane încheierii actului şi nu ulterioare.
În adevăr, recurenta a criticat modul în care creditoarea a înţeles să execute garanţia, considerându-se fraudată pentru motivul că nu s-a executat debitorul, în condiţiile asumate de acesta, ci s-a trecut la executarea garanţiei. Aceste motive nu pot să afecteze valabilitatea actului dedus judecăţii câtă vreme nu s-a dovedit, sarcina probei revenindu-i recurentei, că au existat înţelegeri concertate pentru a se executa mai întâi garanţiile.
Celelalte aspecte legate de probele administrate şi concludenţa acestora depăşesc sfera motivului invocat de recurentă aşa încât nu se impun a fi analizate întrucât recursul, în reglementarea actuală, nu-şi propune o rejudecare a fondului prin examinarea probatoriilor administrate ci doar corectitudinea aplicării dispoziţiilor legale în raport de o situaţie de fapt deja stabilită. Prin criticile sale şi readucerea chestiunilor de fond spre examinare în cadrul acestui motiv, recurenta schimbă de fapt ordinea de analiză dând prioritate, într-o cale extraordinară de atac, chestiunilor de fond şi nu nelegalităţii.
Prin cel de al doilea motiv s-a invocat art. 304 alin. (9) C. proc. civ., în sprijinul susţinerii că nelegalitatea hotărârii rezultă din mijloacele viclene şi dolosive precum şi din înţelegerile particulare dintre debitor şi bancă. Trecând la analiza acestui motiv care vizează aplicarea greşită a legii se constată că pentru argumentarea criticilor privind existenţa dolului recurenta nu a arătat care este textul de lege aplicat greşit.
Nici o ipoteză a art. 304 alin. (1) pct. 9 nu se regăseşte în critica evocată prin care se stabileşte că hotărârea este nelegală atunci când este „lipsită de temei legal, ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii".
Dacă am admite că argumentele sale se referă totuşi la prevederile art. 960 alin. (2) C. civ., încă nu s-ar putea reţine că soluţia este nelegală întrucât instanţa de apel a analizat succint viciul de consimţământ la care se face trimitere în recurs şi a constatat că probele dosarului nu relevă existenţa dolului. În adevăr, fiind un fapt juridic „dolul nu se presupune", ci trebuie probat. Or, recurenta s-a bazat în principal pe elementul subiectiv intenţional care ar fi stat la baza încheierii actelor de garanţie constând în înţelegerea dintre debitor şi Bancă cu scopul de a se executa garanţia şi nu debitul, chestiune nedemonstrată în nici o fază procesuală. Dimpotrivă din probele aflate la dosar rezultă că înainte de încheierea contractului de garanţie a existat o înţelegere între garant şi debitor pentru ca acesta din urmă să apeleze la credite pentru demararea unei afaceri profitabilă ambelor părţi care urma să fie garantată de recurentă. În legătură cu proba dolului se poate reţine că nici elementul material, obiectiv, din componenţa viciului de consimţământ invocat nu a fost dovedit.
În consecinţă, nu sunt elemente care să ducă la concluzia că la încheierea contractelor de garanţie consimţământul a fost viciat de vreme ce a existat anterior o convenţie (Protocolul din 20 noiembrie 2001) între debitoarea SC P. SRL şi SC C. SA prin care s-a angajat la garantarea creditului, angajament transpus ulterior în clauza contractuală prin care recurenta s-a angajat ca în cazul neachitării creditului, Banca să se îndestuleze din sumele obţinute prin executarea silită a garanţiilor. Aşadar, la perfectarea contractelor de garanţie recurenta a avut reprezentarea scopului concret în vederea căruia a consimţit, astfel că se va înlătura şi susţinerea privind existenţa cauzei ilicite şi odată cu aceasta ideea că s-au perfectat contractele de garanţie în condiţii de „ilicit comercial".
Faţă de cele ce preced, având în vedere că nu sunt motive de nelegalitate care să ducă la modificarea/casarea deciziei pronunţate în apel, conform art. 312 C. proc. civ., recursul va fi respins. Totodată, se va lua act de faptul că nu s-au solicitat cheltuieli de judecată în recurs.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta SC C. SA SFÂNTU GHEORGHE împotriva deciziei nr. 61/ Ap din 11 mai 2006 a Curţii de Apel Braşov, Secţia comercială.
Ia act că nu se solicită cheltuieli de judecată.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 9 februarie 2007.
| ← ICCJ. Decizia nr. 540/2007. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 625/2007. Comercial → |
|---|
