ICCJ. Decizia nr. 877/2007. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 877/2007
Dosar nou nr. 10626/1/2006
Şedinţa publică din 27 februarie 2007
Asupra recursului de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa nr. 534 E pronunţată de Tribunalul Iaşi, la data de 14 octombrie 2005, s-a admis în parte acţiunea promovată de reclamantul SC C.S.V.E. SRL Bucureşti în contradictor cu pârâta SC R. SRL Iaşi şi, în consecinţă, s-a dispus rezilierea contractului nr. 402 din 30 aprilie 2002 încheiat de pârâţi având ca obiect închirierea spaţiului comercial situat în Iaşi, str. Străpungerea Ştefan cel Mare, pârâta fiind obligată la plata sumelor de 42.194 Ron cu titlu de daune, 661,41 Ron chirie nedatorată şi 5.258,62 RON cheltuieli de judecată, cererea de obligare la plata diferenţei de 517.524.822 lei daune şi 3.230.184 lei chirie fiind respinsă prin aceeaşi hotărâre.
Instanţa de fond a reţinut realitatea contractului de închiriere având ca obiect un spaţiu comercial în suprafaţă de 4,5 m.p. în vederea desfăşurării activităţii de schimb valutar pe o durată, iniţial de 2 ani, prelungită ulterior la 5 ani, data încetării prin ajungere la termen fiind de 30 aprilie 2005.
Fără justificare, pârâta, în calitate de locator a notificat-o pe reclamanta locatar la data de 25 aprilie 2004 să elibereze spaţiul închiriat cu data de 15 mai 2004.
Cum reclamanta prin adresele din 15 mai 2004 şi 25 mai 2004 a făcut cunoscută pârâtei intenţia sa de continuare a locaţiunii, instanţa de fond a reţinut culpa contractuală a acesteia derivată din nesocotirea prevederilor art. 1420 pct. 3 şi 1422 C. civ., situaţie în care despăgubirea reclamantei s-a apreciat ca îndreptăţită faţă de dispoziţiile art. 1439 alin. (2) C. civ. şi 1073 C. civ.
Curtea de Apel Iaşi, secţia comercială, prin Decizia nr. 36 din 27 martie 2006, a admis apelul formulat de pârâtă împotriva sentinţei pe care a schimbat-o în tot în sensul că a respins acţiunea formulată de reclamantă.
Instanţa de apel a reţinut că pentru orice modificare a contractului, potrivit art. 14 din Cap. VI, trebuia încheiat un act adiţional aşa încât, în mod greşit instanţa de fond a dat eficienţă înscrisului „Anexă" la contract, ignorându-se faptul că nu putea fi perfectat act adiţional la contractul 402 din 30 aprilie 2002 cu valabilitate pe 2 ani, cu o anticipare de un an, contractul menţionat fiind 402/30 aprilie 2003, altul decât cel menţionat în acţiunea introductivă.
În contra acestei decizii a declarat recurs reclamanta SC C.S.V.E. SRL Bucureşti pentru motivele prevăzute de art. 304 pct. 7, 8 şi 9 C. proc. civ., în a căror dezvoltare arată că.
- instanţa de apel a dat o interpretare greşită contractului, deoarece din prevederile acestuia: 6, 14 şi 17 rezultă intenţia părţilor în a prelungi durata contractului anexele făcând parte integrantă din contract;
- greşit a reţinut instanţa că anexa se referă la alt contract, această anexă nefiind contestată de intimată de la data tulburării provocate aprilie 2004 şi până în martie 2006;
- instanţa de apel a ignorat prevederile art. 225 C. proc. civ. şi nu a recunoscut valoarea de început de proba scrisă refuzului intimatului de a se prezenta la interogatoriu legal citată fiind cu această menţiune.
Intimata SC R. SRL Iaşi a depus întâmpinare la dosar prin care a solicitat respingerea recursului ca inadmisibil deoarece calea de atac împotriva sentinţei este, potrivit art. 2821 alin. (4) C. proc. civ., recursul, valoarea obiectului litigiului fiind până la 1 miliard de lei. Recursul este şi nul faţă de faptul că prin motivele formulate se critică netemeinicia hotărârii, nu nelegalitatea ei, iar dacă aceste menţiuni nu ar fi primite, recursul urmează a fi respins ca nefondat şi menţinută ca legală Decizia atacată.
Recursul este fondat.
Verificându-şi competenţa, faţă de susţinerea intimatei cu privire la incidenţa art. 2821 C. proc. civ.
Înalta Curte constată că este competentă să soluţioneze recursul pe fond, sentinţa pronunţată în cauză fiind supusă şi căii de atac a apelului, valoarea contractului de închiriere a cărui reziliere se cere şi la care se adaugă despăgubirile pretinse depăşind un miliard de lei.
2. Analizând şi regularitatea cererii de recurs în raport de exigenţa art. 3021 alin. (1) pct. c C. proc. civ., se constată că motivele dezvoltate vizează nelegalitatea hotărârii atacate aşa încât susţinerea intimatei în sensul că acestea ar fi de netemeinicie nu poate fi primită.
3. Făcând o analiză coroborată a criticilor formulate şi constată încălcarea prin Decizia atacată a prevederilor art. 969 C. civ., care instituie principiul forţei obligatorii a contractului, încălcare determinată de o greşită interpretare a clauzelor contractului de închiriere în speţă cât priveşte posibilitatea prelungirii duratei lui şi care configurează motivele prevăzute de art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ.
Prin contractul nr. 402 din 30 aprilie 2002, la art. 6 părţile au convenit durata încheierii la 2 ani „cu posibilitatea de prelungire prin acordul ambelor părţi" iar la art. 17: „Prezentul contract se încheie în 2 (două) exemplare. Anexele fac parte integrantă din contract şi se încheie în acelaşi număr de exemplare".
Drept urmare, anexa la acest contract 402/30 aprilie 2002 (redactarea anului 2003 fiind o evidentă eroare materială) având ca obiect „completare la art. 6: Durata contractului se prelungeşte pe o perioadă de 5 ani, celelalte clauze ale contractului rămânând neschimbată" face parte integrantă din contract conform art. 17.
Posibilitatea modificării duratei contractului este prevăzută de chiar articolul care o reglementează, art. 14 reţinut de instanţa de apel referindu-se la alte modificări asupra cărora convin părţile şi care, acestea, se fac prin acte adiţionale.
Realitatea acordului părţilor pentru prelungirea duratei contractului este dovedită şi în condiţiile art. 225 C. proc. civ., pârâta, nedepunând la dosar răspunsurile la interogatoriul pe care instanţa de fond l-a înmânat avocatului ei în şedinţa din 2 iunie 2005.
Aşa fiind, instanţa de apel trebuia să respingă nu numai criticile pârâtei privind competenţa instanţei dar şi pe cele privind existenţa acordului de prelungire a duratei contractului, situaţie în care Înalta Curte va admite recursul declarat de reclamantă, va modifica Decizia atacată şi va respinge apelul declarat de pârâtă împotriva sentinţei tribunalului pe care o va menţine.
În aplicarea prevederilor art. 274 C. proc. civ., intimata va fi obligată să plătească recurentei suma de 1.056,3 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de reclamanta SC C.S.V.E. SRL Bucureşti împotriva deciziei nr. 36 din 27 martie 2006 a Curţii de Apel Iaşi, secţia comercială, modifică Decizia recurată în sensul că respinge apelul declarat de pârâta SC R. SRL Iaşi împotriva sentinţei nr. 534 din 14 octombrie 2005 a Tribunalului Iaşi.
Obligă intimata – pârâtă SC R. SRL Iaşi să plătească recurentei – reclamante suma de 1.056,3 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 27 februarie 2007.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1286/2007. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 1897/2007. Comercial → |
|---|
