ICCJ. Decizia nr. 1579/2011. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 1579/2011
Dosar nr.36000/3/2008
Şedinţa publică din 13 aprilie 2011
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa comercială nr. 1911, pronunţată la data de 23 februarie 2010, secţia a VI-a comercială a Tribunalului Bucureşti a admis, în parte, cererea precizată, formulată de reclamanta SC B. SA, în contradictoriu cu Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului, pe care a obligat-o să plătească reclamantei echivalentul în RON la cursul B.N.R. din data plăţii a sumei de 27.226.500 euro, plus dobânda legală aferentă, începând cu data pronunţării sentinţei şi până la plata integrală a debitului, şi suma de 261.005 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.
Spre a hotărî astfel, tribunalul a făcut aplicarea art. 324 din OUG nr. 88/1997, modificată prin Legea nr. 99/1999, reţinând, în rezumat, că prin restituirea în natură a imobilului teren, în suprafaţă de 16.717 m.p., situat în Bucureşti, deţinut de reclamantă, aceasta a suferit un prejudiciu pentru determinarea căruia s-a avut în vedere valoarea pagubei la momentul pronunţării sentinţei civile nr. 194 din 5 februarie 2008 de secţia a IV-a civilă a Curţii de Apel Bucureşti, prin care s-a dispus restituirea în natură a terenului în discuţie, întrucât numai astfel se realizează echivalenţa între valoarea ieşită din patrimoniul societăţii prin restituirea imobilului către foştii proprietari, cu valoarea ce trebuie adusă în loc prin despăgubirea plătită de instituţia implicată în procesul de privatizare.
În ce priveşte dobânda legală, pretinsă de reclamantă de la data de 5 februarie 2008, prima instanţă a considerat că, aceasta se datorează doar de la data de 23 februarie 2010, când, prin sentinţa pronunţată, s-a stabilit valoarea despăgubirii.
Apelul formulat de reclamantă împotriva sentinţei tribunalului a fost respins, ca nefondat, de secţia a VI-a comercială a Curţii de Apel Bucureşti, prin Decizia comercială nr. 376, pronunţată la data de 12 octombrie 2010.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de control judiciar a reţinut, în principal, ca fiind nefondate criticile apelantei vizând acordarea despăgubirilor la valoarea de circulaţie a imobilului şi cuantumul acestora, faţă de art. 324 alin. (2) şi alin. (3) din OUG nr. 88/1997 modificată şi completată prin Legea nr. 99/1999, în vigoare la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare acţiuni - 4 februarie 1994, aplicabile, conform art. 30 alin. (1) din Legea nr. 137/2002, şi după intrarea în vigoare a acestei legi, în conformitate cu care instituţia publică implicată are obligaţia să plătească reclamantei echivalentul bănesc al prejudiciului cauzat prin restituirea în natură a imobilului deţinut de aceasta foştilor proprietari prin efectul unei hotărâri definitive şi irevocabile: Decizia secţiei a IV-a civilă a Curţii de Apel Bucureşti nr. 194 din 5 februarie 2008, iar valoarea reală a prejudiciului este egală cu valoarea de înlocuire a bunului, respectiv cu valoarea de piaţă a imobilului teren în suprafaţă de 16.717 m.p., modalitate de despăgubire în acord cu practica internă şi cu jurisprudenţa C.E.D.O., înlăturând susţinerile apelantei, în sensul că plata despăgubirilor trebuia făcută la nivelul valorii contabile a imobilului, ca fiind lipsită de temei legal, considerând că astfel nu se realizează o dreaptă şi justă despăgubire.
Împotriva menţionatei decizii a formulat recurs apelanta-pârâtă Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului, invocând în drept dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Recurenta a invocat, pe cale de excepţie, prescripţia dreptului material la acţiune, în temeiul art. 39 din Legea nr. 137/2002, faţă de data rămânerii irevocabile a hotărârii judecătoreşti prin care s-a dispus restituirea în natură a imobilului, iar, în dezvoltarea motivului invocat, prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., a arătat, în esenţă, că Decizia atacată s-a dat cu „încălcarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 324 din OUG nr. 88/1997, modificată, prin stabilirea cuantumului despăgubirii cuvenite reclamantei în raport „cu valoarea de circulaţie a imobilului, conform expertizei de specialitate, criticând, din perspectiva art. 274 alin. (3) C. proc. civ., şi cuantumul sumei acordate cu titlu de onorariu avocat, reiterând apărări vizând fondul cauzei, fără a preciza relevanţa acestora, faţă de Decizia atacată şi de dispoziţiile art. 299 alin. (1) C. proc. civ., care statuează asupra obiectului recursului.
Prin întâmpinarea formulată în cauză, intimata-reclamantă a solicitat respingerea recursului şi menţinerea deciziei atacate ca fiind legală şi temeinică, considerând că încheierea din data de 9 decembrie 2008, pronunţată de Tribunalul Bucureşti în soluţionarea excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, invocată de pârâtă, ce nu a fost atacată cu apel odată cu fondul conform art. 282 alin. (2) C. proc. civ., a intrat în puterea lucrului judecat şi apreciind nefondate criticile şi susţinerile recurentei în dezvoltarea motivului prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., întrucât stabilirea despăgubirilor la o altă valoare decât cea dată de valoarea de piaţă a terenului retrocedat foştilor proprietari ar încălca principiul potrivit căruia reparaţia prejudiciului trebuia să fie reală, efectivă şi integrală.
Recursul este nefondat.
Astfel, excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune invocată în apărare de pârâtă în faţa tribunalului prin întâmpinare, în temeiul art. 39 din Legea nr. 137/2002, reiterată prin cererea de recurs, a fost corect soluţionată de prima instanţă prin încheierea pronunţată la data 2 decembrie 2008, având în vedere că, faţă de obiectul litigiului, în lipsa unor prevederi speciale, se aplică termenul general de prescripţie prevăzut de art. 3 din Decretul nr. 167/1958, care nu era împlinit la data introducerii acţiunii - 29 septembrie 2008, faţă de data rămânerii irevocabile a hotărârii de retrocedare a imobilului, respectiv 5 februarie 2008, când chiar recurenta admite că s-a născut dreptul la acţiune, hotărâre ce nu a fost atacată prin cererea de apel, cum cu justeţe a sesizat intimata prin întâmpinare, invocând puterea lucrului judecat cu privire la soluţia dată menţionatei excepţii, neapelată.
Este de observat că, în lipsa unor limite fixate de legiuitor pentru despăgubirea prevăzută de art. 324 din OUG nr. 88/1997, astfel cum a fost modificată şi completată prin Legea nr. 99/1999, nu se justifică critica încălcării şi greşitei aplicări a precitatelor dispoziţii legale de către instanţa de apel prin confirmarea modului de determinare a despăgubirii prin raportare la valoarea de circulaţie a imobilului retrocedat şi nu la valoarea înregistrată în actele contabile cu privire la acesta, în considerarea principiului reparării integrale a prejudiciului prin echivalent bănesc, dedus din interpretarea acestor prevederi, în conformitate cu care, instituţiile publice implicate vor plăti societăţilor comerciale, care au suferit un prejudiciu în urma restituirii în natură a imobilelor pe care le-au deţinut către foştii proprietari, prin efectul unor hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile, o despăgubire care să reprezinte echivalentul bănesc al prejudiciului astfel cauzat, iar evaluarea şi stabilirea cuantumului despăgubirii constituie chestiuni de fapt ce ţin de suverana apreciere a judecătorilor fondului şi exced controlului acestei instanţe.
Cum acordarea cheltuielilor de judecată de către prima instanţă s-a făcut în temeiul art. 274 alin. (1) C. proc. civ., nu conform alin. ultim al acestui articol, iar în apel nu s-au formulat critici vizând netemeinicia acordării cheltuielilor de judecată reprezentând onorariu avocat, spre a fi fost analizate de instanţa de control judiciar, a cărei hotărâre constituie obiectul recursului, se constată că Înalta Curte nu poate face ea însăşi, cum greşit sugerează recurenta, o apreciere a proporţionalităţii onorariului de avocat în raport cu munca îndeplinită de acesta în faţa primei instanţe, deoarece motivele de netemeinicie, chiar dacă ar fi fost analizate de instanţa de apel, nu pot fi valorificate pe calea recursului.
Pentru aceste considerente, Înalta Curte, constatând că motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. nu-şi găseşte incidenţa în cauză, în temeiul art. 312 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., va respinge recursul declarat de apelanta-pârâtă împotriva deciziei instanţei de apel.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de pârâta Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului împotriva deciziei comerciale nr. 376 din 12 octombrie 2010, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a comercială, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 13 aprilie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1322/2011. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 938/2011. Comercial → |
|---|
